Ce și mai ales cât din Ucraina, Europa și din lume vrea Putin?
De răspunsul – imposibil de formulat – la această întrebare
depinde soarta războiului de cotropire declanșat în 24 februarie
2022. Probabil că nici măcar Putin nu e în stare să răspundă
tranșant la necunoscutele enunțate mai sus. Evident că,
maximalist, ca orice dictator paranoic, se visează stăpânul
întregii planete. În momentul de față, problema este cu ce s-ar mulțumi din
ceea ce și-a propus să înșface din teritoriul țării vecine și, în multe privințe,
înrudite. Dacă în urmă cu un an și jumătate gândul lui viza întreaga Ucraină
– drept dovadă, primele atacuri au vizat Kievul, oraș pe care spera să-l cucerească
în trei zile, cifra magică din toate basmele –, azi probabil că ar accepta fie și
doar teritoriile ocupate în Estul și Sudul Ucrainei, plus, perla coroanei,
păstrarea în stăpânire perpetuă a Crimeii.
E limpede că Putin vrea un respiro,
după anul și jumătate în care lucrurile
n-au mers deloc după voința lui, în ciuda
relativei superiorități din teren. Pseudoapelurile
la încetarea focului sunt o
diversiune. Instaurarea (fie și pe termen
limitat) a păcii ar însemna o victorie,
pipernicită, dar victorie, totuși, a armatei
sale. Reluarea ostilităților s-ar produce
pe alte baze și cu alte atuuri decât cele
din 2022: pământurile aflate în acest
moment sub controlul Rusiei ar deveni
parte nenegociabilă din imperiul în curs
de (re)constituire al Noului Țar. Din acest
punct de vedere, Putin e mai interesat
de oprirea temporară a conflictului decât
Zelenski.
Uluitoarea – și deja legendara –
naivitate a occidentalilor în materie de
macro-politică s-a confirmat și prin orbirea
totală în fața politicii lui Putin. O orbire
nu tocmai inocentă: în spatele ei se află
tranzacții avantajoase cu petrol, gaze,
icre și alte produse pe care rușii erau dis –
puși să le livreze la prețuri „promoționale“,
astfel încât să-i facă pe europeni total
dependenți de marfa bună și ieftină. Putin
a profitat cu perfidie de „efectul Elțîn“,
de coada de cometă a ramolitului și bețivu –
lui lider de la Kremlin care, mai degrabă
fără să-și dea seama, a demarat o serie
de reforme ale societății și economiei din
Rusia. Occidentalii s-au autoilu zionat că
un lider tânăr și, prin urmare, cu vederi
moderne, va conti nua, amplifica și inten –
sifica politica de deschi dere.
Eroare capitală: Putin a arătat, din
prima clipă, că este produsul lumii retro –
grade, al politicii revan șarde și al mentalității
conflictuale care caracterizau KGB-ul și
continuă să fie baza ideologică a succesoarelor
acestuia. Putin nu se poate, pur și simplu,
sustrage logicii cekiste, cea care i-a călăuzit
pașii din fra gedă tinerețe. Gesturile sale
sunt marcate de ideea controlului, a
represiunii, a anihilării opozanților. Încă
nu fusese ales președinte al Rusiei, în
aprilie 2000, când a rostit câteva fraze
care ar fi trebuit ca, la Washing ton, Berlin
sau Paris, să sune alarma. Cuvintele sunt
dovada că nu doar Putin, ci întreaga clasă
politică și o mare parte a populației nu
înțeleg nimic din istorie. Refugiați întrun
trecut magic, ei psalmodiază grotesc
versete dintr-o biblie a revanșismului:
„Cine nu regretă distrugerea Uniunii
Sovietice e lipsit de suflet“, rostea el în 9
februarie 2009. Și continua introducând
o nuanță neliniștitoare: „Și cine vrea so
recon struiască așa cum era e lipsit de creier“.
Accentul cade, evident, pe reconstruirea „marii patrii a popoarelor“,
pe readucerea gloriei bazate pe împilarea etniilor, ideologizarea
sălbatică și impunerea modului de viață sovietic. Acest
mesianism gongoric a găsit numeroși adepți, culminând
cu ideologia euroasianismului, profesată de Dughin și
înghițită pe nemestecate de diverși tembeli din multe țări
ale globului – inclusiv din cele care au simțit pe cont propriu „beneficiile“
apartenenței la ideologia comunistă. Pentru Putin, problema nu e, așadar,
readucerea la viață a URSS – o obligație morală autoimpusă –, ci dimensiunea
acesteia. El e conștient că nu se mai poate reveni la granițele din 1991. Din
acest motiv, discursurile sale au fost mereu un amestec de amenințări și de
nostalgie maladivă, în care statul comunist se suprapunea hărții spiritualgeografice
a celui imperial.
Așa se explică vasta operațiune de reabilitare atât a tradiției țariste, cât
și a aceleia bolșevic-revoluționare. De-a valma, Petru cel Mare, Nicolae al II-lea,
Lenin și Stalin au fost așezați în aceeași strană mistico-politică, de unde
veghează asupra unui ținut imens. Cum se poate realiza acest vis? Pe calea
armelor și, totodată, a ideologiei. Sumele colosale puse la bătaie de Putin
pentru a construi rachete și bombe atomice nu reprezintă o înarmare de
dragul înarmării. Mai devreme sau mai târziu, arsenalul urma să fie folosit.
Putin face parte din categoria revoluționarilor malefici, care nu-și găsesc
liniștea până nu au distrus tot ce poate fi distrus în univers.
De curând, șeful spionajului militar ucrainean făcea o afirmație cel
puțin bizară: „Cu toată antipatia mea față de Federația Rusă, nu sunt mulți
idioți în conducerea de acolo.“ Oficialul de la Kiev rostea aceste cuvinte în
contextul amenințării cu folosirea de către Moscova a bombei nucleare. Așa
o fi: dar dacă nu sunt idioți, cum de au girat un război care, în mod cert, nu
merge spre deznodământul visat? Cum de au adoptat, cu mic, cu mare, de la
Medvedev, Șoigu, Lavrov până la patriarhul Kirill, același limbaj al amenințării
cu distrugerea Occidentului? Toate aceste personaje au rupt legăturile cu
viața reală. S-au refugiat într-o imensă bulă de vedenii și minciuni voluntare,
autonarcotizându-se.
Sigur că se poate trăi din propagandă, așa cum lumea capitalistă nutrește
iluzia că e posibil progresul folosind doar monede virtuale. Până la un punct,
și una, și alta dintre șarlatanii pot fi încununate de succes. Dar vine un moment
al socotelii, când iluziile se destramă și
realitatea hâdă își arată colții. Campania
deșănțată a lui Putin de a reabilita figurile
sinistre ale trecutului, în numele Rusiei
Mari, a culminat cu glorificarea lui Ivan
cel Groaznic. În 2016 s-a dezvelit un prim
monument în memoria sa, care a suscitat
pe site-ul „Revistei militare“ un comentariu
a cărui enormitate scutește de orice
comentariu: „Ivan cel Groaznic a fost
un mare umanist!“
Tragerea pe sfoară a celorlalți
coexistă în mintea lui Putin cu înșelarea
de sine. Atunci când vorbește despre
marile victorii din istorie, satrapul nu
pomenește niciodată și numărul victimelor
omenești provocate de triumfurile care
au fost, mai mereu, à la Pirus: „deschiderea
arhivelor a relevat faptul că pierderile
sovie tice au fost colosale. Cifra de 20 de
milioane de morți, avansată în anii 1960,
a urcat la 27 de milioane – 15 milioane
de civili și 12 milioane de militari (față
de trei milioane, de partea germană),
inclusiv peste 120.000 de soldați executați
în spatele frontului de NKVD, sub pretextul
dezertării“.
Responsabilitatea lui Stalin
în cel de-Al Doilea Răz –
boi Mon dial a fost totală,
așa cum e astăzi cea
a lui Putin. La fel de
impasibil când
împinge oameni la moarte sigură
cum era înaintașul său, Putin manifestă
un dispreț suprem față de ființa umană.
Nu pros peritatea rușilor îl obsedează,
ci construirea unui palat ima ginar, în
care să lenevească pe un tron de aur,
adulat de mari mulțimi care să dănțuiască
în sunete de balalaici. Dacă i-ar păsa
măcar o fărâmă de soarta pro priu lui
popor, nu l-ar mai implica în măceluri
și nu l-ar lăsa să moară de foame. Dacar
ține cont de regulile pieței capitaliste,
și nu de cele mafiote, bogățiile naturale
ale Rusiei ar asigura populației un nivel
de trai care ar concu ra cu cel al țărilor
avansate. Cheltuielile de război, jaful
nemilos exercitat prin interme diul
oligarhilor, controlul strict al mișcărilor
populației au transformat Rusia într-o
închi soare sumbră, departe de imaginea
forjată de propaganda internă și întreținută,
de multe decenii, de cea a „idealiștilor“
din străinătate, seduși de modelul stalinist.
În felul acesta, s-a construit o zonă tulbure de minciuni spuse cu atâta
convingere, încât au ajuns să creadă în ele și cei care le rostesc. Există, după
expresia lui François Furet, „un farmec universal al lui Octombrie rusesc“,
pe care secolul de asasinate, schingiuri, întemnițări și împilări nu l-au dimi –
nuat. El e compus din legende pe placul „revoluționarilor“ decerebrați din
toate țările, și se constituie într-o suită de momente îmbrăcate propagandistic
în eroism, precum „«Asaltul Palatului de Iarnă», antifascismul anilor 1930 –
Frontul Popular, Războiul din Spania etc.“, cărora li se adaugă angajamentul
„activ al comuniștilor în rezistența în fața ocupanților naziști, începând din
22 iunie 1941. O propagandă comunistă neobosită a contribuit, timp de o
jumătate de secol, la crearea unei hipermnezii în privința antifascismului și
a unei amnezii în privința alianței sovieto-naziste“.
Rezultatul: prinderea Rusiei „într-un anumit tip de memorie, în același
timp tragic și dureros. Pe de o parte, urmele lăsate de teroare, de foamete,
de Gulag, de război și de dictatură afectează nenumărate familii. Pe de alta,
puterea putinistă insistă să reconstruiască o identitate rusă bazată pe memoria
colectivă unică a «Marelui Război pentru Apărarea Patriei» și a victoriei din
1945, ocultând tot restul.“ (Citatele sunt din studiul lui Stéphane Courtois,
Putin și felul său orwellian de a rescrie istoria, 2023).
Consecințele acestei schizofrenii politice și minciuni morale sunt
vizibile azi în războiul din Ucraina. Imaginarul „Război de Apărare“ a devenit,
prin decizia unui lider lunatic, un „Război de Cotropire“, cum Europa n-a
mai cunoscut de trei sferturi de veac.