Mai evident decât oricare prozator din generația sa, Bedros Horasangian a sacrificat opera literară pentru publicistica de cursă lungă. De la articole politice și de atitudine la recenzii și cronici (inclusiv sub pseudonim), Horasangian s-a dedicat himerei actualității ce părea că biruie atracția ficțiunii. Pe care n-a uitat-o totuși. Să abandonezi în discreție literatura în favoarea publicisticii presupune, bănuiesc, un proces de dublu atașament. Încredințarea mea este că autorul ar fi avut infinit de câștigat dacă se dedica, măcar după 2012, literaturii. Bedros Horasangian suferă de sindromul optzeciștilor după 1989, care vor să fie peste tot în același timp, atașați de imediata actualitate cu iluzia că rămân, totodată, și în literatura extrem-contemporană.
La aproape 40 de ani de la debut, frapează distanța enormă dintre dinamica publicistică și marginalizarea ficțiunii lui Bedros Horasangian. Pentru că a publicat constant literatură, fără pretenția prim-planului prin edituri recunoscute. Douăsprezece volume i-au apărut după Revoluție, dar în toate dicționarele sau sintezele este redus la creația de dinainte. Să ne reamintim că prozatorul pregătea intrarea în anul 1989 în presiune: cu nici doi ani înainte, el primise Premiul Academiei pentru Sala de așteptare. Nu stătuse pe gânduri; ca în 1984, la debut, va publica două volume în 1989 (În larg și Portocala de adio). Extrem de productiv, elanul literar încremenea la trecerea în libertate. Revenirea, în 1992, cu romanul Misteriosul om în negru sau Ora melomanului (atenție, e vorba de o singură carte, nu două, cum adesea citim în sinteze academice) nu-i aducea satisfacție. Bedros Horasangian scrie publicistică cu efervescență narcotică. Talentul său de-a comenta toate artele se regăsește și în pluralitatea eroilor săi.
În orice caz, fără povestirile din Enciclopedia armenilor (1994), Miss Perfumedo și alte femei (2009) și Trotineta lui Edi. Proze și povestiri dintr-o enciclopedie a armenilor (2020), nu se poate realiza nici acest puzzle existențial, care e Laptopul lui Dr. Love. Pentru că, alcătuit din zeci de răvașe și răspunsuri la probleme amoroase, romanul își conține metadiscursul, printr-un al treilea text (alături de cele ale corespondenților și răspunsurile specialistului), anume, cel diarist. Convenția e desprinsă, cred, din destinul lui Cesare Pavese, care preferă să scrie jurnal, deși are multe de spus în ficțiune. Problema îl descumpănește și pe Dr. Love, psihoterapeut improvizat pe un forum internaut. În fapt, un cărturar, un „scientist“, individ umblat prin lume, dar anihilat de o dramă petrecută în urmă cu cinci ani, când „Jenifer“ (o dată, doar, scris corect – Jennifer), probabil, iubita/soția, moare într-un accident pe continentul american. Internat la un sanatoriu de câteva luni, eroul găsește salvarea din depresie prin reinventarea identității. Devine non-persoană, Dr. Love (un fel de Bebe Mihăescu, celebru în deceniul trecut, dar cu metode diferite), și soluționează probleme de pasiune, îndrăgostire și iubire. Ba, într-un gest extrem, ar vrea să se reabiliteze dialogând cu eul travestit. Romanul e suma dialogurilor epistolare și a comentariilor diaristice. Vocea plenară aparține unui sinucigaș ratat, vindecător ce nu se poate salva, dar o face cu bucurie pentru alții. Cu toate viciile la îndemână, el urmează o falsă-recuperare. Laptopul e unicul dialog cu lumea, medicament antidepresiv și „acasă“ ultimativ.
Ca în toată proza lui Horasangian, protagoniștii vor să stea în afara lumii implicându-se în ea, toți suferinzi de boli sufletești tratate ca afecțiuni ale minții. Introvertit paradoxal, Horasangian e adeptul refugiului în prezent, așa cum sanatoriul e în afara lumii, deși situat înlăuntrul societății (deloc întâmplător, revederea cu doi prieteni e un eșec). Dramele mici și mari, unele cu potențial tragic, sunt amortizate de replici, în fond, ale intrigii literare, situații din care ficțiunea comună nu răzbește. Fără să fie autor, el face din comunitatea virtuală personajele propriilor vieți.
Pe de altă parte, scenariul din Laptopul lui Dr. Love e un imens strigăt de ajutor, pentru că literatul care se joacă de-a pacientul-medic, paranoid și melancolic, negociază continuități, iar narcotismul dialogului îi întreține voința de-a trăi. O meserie, cu alte cuvinte, alimentată de dialogul internaut, de aceea așteaptă prelungiri, cere reveniri. La rândul lor, cititorii știu că reacțiile sunt „părintești“, nu medicale, că „Dr. Love“ e o simplă convenție, dar care rezolvă complicațiile pasionale.
În jurnal, Pavese nota, la un moment dat, că sentimentalismul constă tocmai în răsturnarea valorilor. Ceea ce se întâmplă în romanul lui Horasangian, ca antidot la resemnare. Căci întregul mecanism de invenție și simplificare socială, inerția interiorizării din literatura lui se dezbate la frontiera cu resemnarea. În proza lui Bedros Horasangian meseria de a trăi e meseria de-a evita resemnarea.
Fără parabolicul din Nebunul și floarea al lui Romulus Guga, convenția din Laptopul lui Dr. Love justifică deformarea realității și o cosmetizează ca reality show. Bedros Horasangian realizează un colaj pavesian cu certitudinea că existența se derulează în afară, că neutralizarea de sine poate produce autenticitate. Neconcurând cărțile precedente, Laptopul lui Dr. Love trebuie citit laolaltă cu celălalt roman lansat de curând, Berlin, Berlin. Dincolo de toate, cartea rezolvă o necunoscută și relansează un ludic ironist specializat în hipertrofia lumii.