Pe măsură ce îmbătrânesc, sunt tot mai tentat să dau credit ideii conform căreia curentele literare țin nu numai de anumite vârste ale culturii, ci și, cel puțin ca stare de spirit, de vârsta fiecăruia dintre noi. Romantismul a fost, de obicei, legat de tinerețe, iar clasicismul, de senectute. În ce mă privește, constat că, odată cu vârsta, spiritul meu înclină tot mai mult spre clasicism. Generația mea s-a format în anii 1960 sub influența modernismului interbelic. De aceea a și fost considerată, în poezie și în critică, neomodernistă. Nu, nu era o generație romantică, dar moștenise de la interbelici o viziune anticlasică, în sensul că era pătrunsă de ideea că importantă este libertatea, nu disciplina. Poezia modernă deriva dintr-un clar refuz al ordinii, atât formal, prin preferința pentru versul liber, cât și sub raport tematic, prin explorarea unor noi și diverse spații. Și, în definitiv, ce altceva a fost avangarda decât același refuz, dar împins până la limită, al disciplinei clasice? Las laoparte latura politică a ambelor refuzuri, care n-are niciun rol în considerațiile de față. Critica majoră interbelică a fost legată de către E. Lovinescu, cum se știe, de moștenirea maioresciană. Legătura e corectă dacă ne referim la primatul esteticului. Dar dacă Maiorescu era un spirit esențialmente clasic, ca și, poate, prin formație, E. Lovinescu însuși, sau ca și, prin natură, Ș. Cioculescu, ceilalți mari critici, nu G. Călinescu, în primul rând, se bazau pe intuiția critică și pe inefabilul poetic, ceea ce îi desparte de „logica“ viziunii maioresciene. Îi obliga la acest lucru poezia modernă însăși, a cărei esență lirică scăpa antenelor clasice. Ș. Cioculescu, bunăoară, n-a comentat decât rareori poezia, refractar fiind chiar și la termenul de inefabil. Poezia postrealist-socialistă din anii 1960-1980, revenită la tiparele moderne din interbelic, a îndrumat critica generației mele spre intuiționism și impresionism.
Am avut nevoie de o relativ lungă perioadă pentru a mă desprinde de spiritul modernist, negativist și anticlasic. Ca și pentru a pune în cumpănă libertatea și ordinea în literatură și artă. La început, am îmbrățișat, de exemplu, cu entuziasm teza (profund greșită!) a lui G. Călinescu referitoare la O. Goga, poet pur. Ca Ion Pillat, pe vremuri, am încercat și eu să identific insule de lirism în poezia unui Grigore Alexandrescu, trecând ușor peste partea cu adevărat rezistentă a operei lui, fabulele și epistolele, pe care poetica modernă nu le mai omologa. În aceeași ordine de lucruri, traversând granițele, mi s-a părut remarcabilă încercarea lui Paul Valéry de a valorifica pasajele lirice din La Fontaine în detrimentul fabulelor, idee care l-a inspirat pe Ion Negoițescu să descopere sonuri de poezie pură (barbiană) la Bolintineanu. Când l-am citit prima dată, mi-a plăcut foarte mult studiul aceluiași despre Eminescu, care astăzi mi se pare a nu avea niciun temei, dacă recitim poezia postumă, pe care se sprijină. În fine, la poeții moderni care scriau în stil clasic, ca Șt. Aug. Doinaș, de exemplu, am evidențiat mereu simbolistica, lucru doar pe jumătate eronat.
N-ar fi corect să se creadă că mi-am făcut din modernism o ideologie de la care nu m-am abătut niciodată. M-am numărat printre primii care au văzut în postmodernism o cale de scăpare din ghearele modernismului à outrance. Felul în care am apreciat poezia generației 1980 stă dovadă, ca și Istoria critică. Cel dintâi lucru care a contribuit la schimbarea modului de a citi literatura a fost ideea tipic postmodernă de recuperare a trecutului literaturii. În Istoria critică, i-am citit din această perspectivă pe toți scriitorii din cele patru secole anterioare. Treptat, am redesoperit plăcerea lecturii acestora și, totodată, a unora dintre contemporani, care n-au abandonat prozodia. Sigur, n-am renunțat la observația că, la sfârșitul secolului XIX și la începutul secolului XX, s-a produs în poezie o radicală modificare tematică și stilistică. Considerentele de natură istorică sunt una, plăcerea lecturii, alta. Ceea ce s-a schimbat în felul meu de a citi este reapropierea de spiritul clasic și recuperator.
Dată fiind această schimbare de percepție, am început să prețuiesc, în ultima vreme, poeți, de ieri sau de azi, pe care i-am ignorat înainte. Și, totodată, să nu mai găsesc aceeași satisfacție la lectura unor poeți a căror libertate de exprimare nelimitată mă entuziasma altădată. În anii 1980, când am fost prima dată în SUA, l-am rugat pe Matei Călinescu să mă ducă în Biblioteca Universității din Bloomington, unde era profesor, ca să-mi fac o listă de cărți referitoare la avangardă. Cum se știe, el însuși inclusese avangarda printre curentele moderne pe care le discuta într-o carte publicată în România și apoi, cu un capitol în plus, în SUA. Îmi trecuse prin cap să scriu o carte despre avangardă. Câteva considerații pe această temă se află în Teme. Bibliografia, referitoare la avangardă, pe care am descoperit-o în Biblioteca Universității din Bloomington era imensă. Și, în cea mai mare parte, în engleză, limbă în care citeam, dar care nu-mi era familiară. Descoperirea m-a descurajat pe moment. M-am întrebat ce aș mai putea spune eu însumi după toate câte s-au spus. Abandonând ideea un timp, când m-am gândit s-o reiau, mi-am dat seama că radicalismul și negativismul avangardei sunt extreme (E. Lovinescu a folosit termenul) și că, mai ales, acest mod de a privi literatura n-a produs nicio capodoperă. Mi-am amintit de ce spusese cândva G. Călinescu, și anume că o doză de conformism este absolut necesară în orice inovație, dacă vrem să dăm naștere unei capodopere. În Istoria critică, avangarda nu se află scăldată în cea mai bună lumină critică.
N-am aceeași părere despre clasicism ca G. Călinescu în faimosul lui curs introductiv pe care l-a susținut la Literele bucureștene, proaspăt numit profesor, în 1946, cunoscut sub titlul Sensul clasicismului. Introducându-l într-un manual de liceu, cu două decenii în urmă, l-am eliminat în ediția din anul următor, fiindcă profesorii care colaboraseră la manual au constatat că nu „merge“ la clasă. L-am recitit și am constatat eu însumi că nu are un criteriu clar. Ideea despre clasicism a lui G. Călinescu nu se poate susține. Nicio operă n-o ilustrează. Am citit și studiul lui Edgar Papu despre romantism. Mi s-a părut un pic fantezist. Am citit, de altfel, multe alte lucruri pe tema curentelor literare. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că nu e cea mai rea raportare a acestor curente, dincolo de considerarea lor sub raport istoric sau tipologic, aceea la vârstele umanității și ale individului. Gustul nostru se clasicizează cu timpul și, în fond, cu experiența de lectură. Experiența se opune experimentării, care este o caracteristică a spiritului inovator. Este motivul pentru care modernitatea mi se pare, într-o bună parte a ei, o impostură datorată libertății fără limite. Nu mă refer la opere ca atare, pe care continui să le recitesc cu același interes, indiferent de stilul căruia îi aparțin, ci la literatură în general. Ordinea lucrurilor mă liniștește și îmi dă sentimentul confortabil că lumea în care trăiesc este, încă, lumea mea. Pentru cât timp, vom trăi și vom vedea.