Dacă recitim Republica și Legile din perspectiva modului în care sunt făcute să funcționeze lucrurile în societate, descoperim că paznicii și conducătorii (1), adică șeful suprem și poliția, sunt motoarele acțiunii: șeful prin dispozițiile care decurg din cunoașterea sa, care e totală și de care acesta poate dispune integral în mod centralizat, iar poliția prin supraveghere coercitivă, indirect, și prin pedepse, în mod direct.
Autoritatea de stat are cu cetățenii raporturi de tip comandă/execuție. Acest tip de raporturi se bazează pe trei premise: prima afirmă posibilitatea centralizării complete a cunoașterii; a doua afirmă posibilitatea folosirii ei sub formă de comenzi care pretind execuție și exclud sau fac inutilă participarea executantului; în fine, a treia se referă la cunoaștere și afirmă că ea este finită – altfel spus, că tot ce e important de știut este deja cunoscut și că totalitatea informațiilor de cunoaștere este disponibilă în mod centralizat.
Se observă imediat că instituțiile sociale concepute de Platon, pentru a descrie funcționarea ideală a cetății, sunt toate instituții de putere, bazate pe centralizarea cunoașterii și pe administrarea raporturilor de comandă/execuție. Cât timp cunoașterea este finită și disponibilă în mod centralizat, exploatarea ei cognitivă se pretează atât concentrării ei în comandă, cât și epuizării ei în execuție. Cele trei premise enunțate funcționează ca principii epistemologice ale oricărei constituții utopice. În orice caz, pentru ca să funcționeze cetatea în mod ideal, cetățeanul nu trebuie să știe nimic și nici nu trebuie să fie sursă a acțiunii; netrebuind să acționeze, el pare a trebui să nu aibă voință proprie; în mod fundamental, el trebuie să execute ce îi ordonă polițiștii, în numele a ceea ce știu doar conducătorii.
„Toată viața cetățeanului trebuie să fie statornicită de o lege, care prescrie fiecăruia o serie de acțiuni, de la răsăritul soarelui până a doua zi dimineață, adică [statul] dispune și de ziua și de noaptea lui.“(2). Aceasta este o descriere foarte precisă și lucidă a socialismului atât a celui naționalist (fascismul), cât și a celui internaționalist (comunismul).
Ce frapează la Platon este absența totală, din rândul instituțiilor care asigură funcționarea ideală a cetății, a instituțiilor de cooperare. Cetățenii nu cooperează nici între ei, nici cu autoritatea: ei execută. Ca atare, ceea ce ei știu, fie împreună, fie individual, nu pare, pentru Platon, să fie în vreun fel util mersului ideal al cetății. Nu există, prin urmare, nicio instituție care să capteze cunoașterea răspândită la purtători. Toată cunoașterea folositoare funcționării cetății fiind la conducători, cunoașterea aflată în societate la purtător rămâne nefolosită. Nefiind întrebuințată, cunoașterea necentralizată sau necentralizabilă rămâne complet ignorată și, ca atare, nu e pusă la lucru de nimeni și, fiind astfel irosită, nu poate fi nici păstrată, nici transmisă mai departe – pur și simplu, ea se pierde. Pentru că e singura transmisă, posteritatea poate dispune numai de cunoașterea legată, cea pe care o posedă șefii; cunoașterea liberă, care apare la nivelul indivizilor neinstituționalizați, se pierde.
Pierderea cunoașterii libere este o problemă mai generală a întregii Antichități, nu doar a cetății ideale platonice. Anticii au inventat instituțiile politice de tip juridic, le-au perfecționat pe cele militare de tip extractiv, dar au ignorat aproape complet, în teoriile lor, instituțiile sociale de captare & cooperare. Singura instituție de captare & cooperare pe care anticii au cunoscut-o practic, și prin care a fost captată în beneficiu social cunoașterea individuală aflată la purtător sub forma creației literare și artistice, a fost cultura. Dar, în mod tipic, cetatea ideală concepută de Platon era lipsită de cultură, ceea ce se explică prin faptul că instituțiile sociale gândite de Platon pentru a descrie funcționarea ideală a cetății sunt toate, dar absolut toate, instituții bazate pe administrarea centralizată a cunoașterii și pe administrarea reglementată a raporturilor de comandă/execuție.
În cetatea ideală a lui Platon nu există instituție socială de cooperare: de aceea, toată creativitatea aflată acolo la purtător e condamnată să se piardă. Dacă a existat o cultură antică, păstrată până la noi, este pentru că lumea antică nu a funcționat ca o cetate ideală (de tip platonic), ci ca una care, deși ignorată de instituția captării & cooperării, a practicat-o empiric, fără să aibă conștiința ei. În fond, lumea antică a cunoscut numai două tipuri de ordine socială: ordinea naturală, creată de zei, și ordinea legală, inventată de oameni. Ideea existenței unui tip de ordine socială creată în mod neplanificat de libertatea, spontaneitatea și inventivitatea oamenilor nu le-a venit(3).
Abia începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în Europa Occidentală, oamenii au început să reflecteze asupra unei forme de ordine socială care e legată nu de reglementări și dispoziții, ci de cooperarea spontaneităților individuale, pornind de la inițiative strict private. Au fost împinși la astfel de reflecții de constatarea apariției, în unele țări, a unui nou tip de organizare socială, caracterizat de o diviziune a muncii mult mai complexă, de schimburi comerciale multiple și intense și de o mobilizare productivă a oamenilor de un tip cu totul nou. Această nouă organizare socială, pentru care nimeni nu avea încă un nume, le atrăsese deja tuturor atenția, prin faptul că se dovedise capabilă să producă mai multe bunuri și să aducă mai multă prosperitate societății decât oricare dintre formele tradiționale de societate.
Reflectând la sursele acestei neașteptate prosperități, unii dintre oameni au ajuns să se întrebe dacă nu cumva există și alte tipuri de instituții decât cele militare, care sunt extractive, ori juridice și penale, care sunt normative. Iar cadrul reflecției lor a fost formulat printr-o întrebare pe care nici anticii, nici medievalii nu și-au pus-o: „De ce unele națiuni mici, slab populate, lipsite de bogății naturale notabile și dispunând de o putere militară nesemnificativă au ajuns să fie mult mai prospere, comparativ, decât unele națiuni mari, bogate în resurse, puternice militar și bine populate?“
Această întrebare nouă — „Care este cauza prosperității unei națiuni?“ — articula sentimentul celor mai perspicace gânditori occidentali de atunci că în lume apăruse, de câtva timp, ceva deosebit: un fel de agregare a indivizilor într-o societate de un tip nou sau un fel nou de funcționare a societății sau un gen de auto-organizare liberă a colectivi tăților umane care nu decurgea nici din voința regilor, nici din exemplul tradiției și nici din pla nurile reformatorilor. Ceea ce vedeau oamenii ascuțiți la minte era apariția unui tip de organizare a societății, care transformase economia de sub zistență într-o economie de surplus și care părea să fi descoperit un mod de a produce bogăție care nu se mai baza pe cucerire militară, adică pe confiscarea bogăției de la unii care o au și care sunt constrânși prin forță să o cedeze altora.
Ceea ce apăruse pe lume, și cerea explicație, era un sistem social de sporire a avuției care se bazează pe crearea avuției și nu pe confiscarea și/sau transferul ei. Avuția, în mod tradițional, fusese văzută ca o sumă de obiecte ale proprietății; acum, începea să fie înțeleasă ca un proces de producere, pornind de la inițiativă liberă, schimburi comerciale și proprietate, a unei avuții noi, care putea spori prin intermediul piețelor. În 1817, Malthus îi scria lui Ricardo că „marele obiect al cercetărilor economice sunt cauzele avuției și sărăciei națiunilor“.
Această formulare poate fi considerată prima definiție a teoriei economice moderne. Cum vedem, ea se referă la încercarea de a înțelege apariția unui nou tip de ordine socială pe care noi, azi, îl numim, cu un cuvânt oarecum impropriu, capitalism. Teoria economică a fost creată pentru a înțelege mecanismele creșterii avuției națiunilor. Ca atare, obiectul propriu al teoriei economice moderne este capitalismul, deoarece capitalismului îi aparțin aceste mecanisme ale creșterii. Socialismul, care se bazează pe același tip de gândire finit, normativ, colectivist și executoriu ca cetatea ideală a lui Platon, nu intră în această definiție. Drept urmare, descrierile socialiste ale capitalismului, între care cea mai notorie este marxismul, țin mai degrabă de filosofia cetății ideale platonice decât de marea tradiție a gândirii economice moderne. Nici nu putea fi altfel, dat fiind că socialismul s-a brevetat singur ca mecanismul cel mai eficient de spulberare a oricărei avuții a națiunilor.
De aceea, nu sunt un adept al cetății ideale.
_____________________
1 Ei înșiși numiți de Platon „paznici desăvârșiți“ (Platon, Republica, 414b; Opere, vol. V, trad. Andrei Cornea, 1986, p. 193).
2 Ștefan Bezdechi, „Introducere“ la Platon, Legile, traducere de E. Bezdechi, Introducere și traducerea Cărții a XIII-a: Șt. Bezdechi, București, Editura IRI, 1995, p. 19 (Șt. Bezdechi se referă aici la un pasaj din Cartea a VII-a care se află la p. 220, dar, pentru susținerea acestei afirmații, vezi Legile, VII, pp. 199-237).
3 Când deplângem pierderea de cunoaștere produsă prin distrugerea Bibliotecii din Alexandria noi trebuie să fim conștienți că aceasta reprezintă numai o parte din ce s-a pierdut, deoarece, ca instituție, biblioteca poate centraliza numai cunoașterea centralizabilă. Ca sursă de cunoaștere însă, cunoașterea centralizabilă nu e toată cunoașterea. De aceea, putem deopotrivă deplânge pierderea de cunoaștere pricinuită de faptul că anticilor le-a scăpat complet din vedere (știm asta, pentru că nu au teoretizat-o niciodată) acea cunoaștere la purtător care e mobilizabilă numai prin cooperare și care poate fi captată doar prin intermediul unor instituții sociale de cooperare.