După ce a împărțit cu Dinu Pillat responsabilitatea șefiei de lot atunci când a fost judecat și condamnat, Constantin Noica a fost trimis la închisoare și s-a nimerit să aibă, pentru câtva timp, un tânăr coleg de celulă numit Alec. Revenit a-bătut în „odaie“ (filosoful limbajului semnifica astfel celula) de la o anchetă, Noica a fost întrebat de cum arăta anchetatorul care îl bătuse. Cel care scrisese cu fervoare pagini despre sufletul românesc i-a răspuns că nu-l interesează deloc, pentru a nu-l recunoaște ulterior pe stradă, când va fi liber. Nedumeritului tânăr i se explică faptul că de vină pentru tot ce se întâmpla în acei siniștri ani dejiști nu era nici măcar sistemul, ci Timpul, căruia nu i se poate sustrage nimeni: nici victimele, nici călăii.
Fidel acestei concepții filosofico-istorice, Noica adresa pateticul îndemn colectiv – după modelul „nu ne răzbunați“ propus de muribundul Mircea Vulcănescu – să ne rugăm mai ales pentru iertarea învingătorilor: „Rugați-vă pentru fratele Alexandru! Roagă-te și tu, cititorule, căci numele nu-l privește doar pe comandantul trupelor victorioase – dar, ce ai făcut între timp, frate Alexandru? Ți-ai petrecut zilele în închisoare, sau ai devenit un conformist? Ai robit ca ceilalți în câmpul muncii, sau ai scris cărți și le-ai trimis în străinătate? –, ci numele îi privește pe toți ceilalți frați Alexandru, biruitori nesiguri și ei. Rugați-vă pentru fratele Alexandru din China, dar nu-l uitați pe fratele Alexandru din Statele Unite. […] rugați-vă pentru cei ce rătăcesc triumfători prin viață fără cultură, dar și pentru cei ce rătăcesc în cultură“ (Rugați-vă pentru fratele Alexandru, Editura Humanitas, Buc., 1990, p. 5).
Unul dintre ceilalți frați Alexandru – biruitor nesigur și el – pentru care ar trebui să ne rugăm noi, cititorii, este Ivasiuc. Apropiații îi spuneau Alec, ca și colegului de celulă al lui Noica și s-ar fi putut întâmpla, chiar ca Noica să-l aibă coleg de celulă, deoarece detenția a suferit-o în același timp cu „prototipul“, față de care era cu câțiva ani mai mare. Motivul condamnării fugitivului coleg al filosofului era stupid, ca majoritatea acelora găsite de tribunalele poporului: voleibalist în echipa națională, el a jucat în „Germania culturii“ și a făcut o scurtă vizită și în „Germania untului“ (danke, Noica!). Era pe când încă nu fusese ridicat Zidul Berlinului drept fileu pentru terenul de joc al marilor puteri. Sfatul dat în monolog de calmul „antrenor“ îl privea parcă și pe intempestivul Ivasiuc: „Să nu faci ca ei, Alec [precum comuniștii – n. m., V. S.]. Viața e o chestiune de digestie. Trebuie să-l las să digereze singur tot ce i se întâmplă. Fiecare cu stomacul lui. Știu eu care-i binele? Poate că n-o știe nici el. Eu îi vreau cel mult mai binele – cum să treacă mai bine prin aventura asta – dar nu neapărat binele“ (pp. 15-16).
Întrebările adresate de Noica genericului Alexandru i s-ar fi potrivit tot atât de bine lui Ivasiuc, încât conjuncția disjunctivă „sau“ poate fi înlocuită cu copulativa „și“: fostul șef de lot al mediciniștilor condamnați a petrecut zilele în închisoare și a devenit un conformist; a robit ca și ceilalți în câmpul muncii (în lagăr, cu roaba) și a scris cărți, pe care le-a trimis în străinătate, ca să fie traduse. Rămâne să vedem dacă a rătăcit în cultură și dacă a fost dintre acei „biruitori nesiguri“. Este cert că în cultură el nu a rătăcit, dar s-a pierdut în cultura de porumb de la Periprava, când a fost pus să prășească. Martor fiind la respectiva scenă, colegul de detenție Florin Constantin Pavlovici ne face cunoscută pedeapsa primită de prășitorul care a confundat porumbul cu stuful: smulgerea cu dinții a stufului. „Viața e o chestiune de digestie“, numai că Ivasiuc își pierduse toți dinții în timpul torturilor. Apropo de „Germania untului“, cultivatul deținut, lipsit de posibilitatea masticării normale, ar fi putut cu atât mai puțin să-i digere pe toți diletanții din lagăr, așa cum își propusese: „– I-aș mânca pe pâine, mi-a spus. Un strat de unt, un diletant, alt strat de unt, alt diletant“ (Tortura, pe înțelesul tuturor, Fundația Academia Civică, Buc., 2012, p. 196).
Înainte de ieșirea din închisoare, când a fost chestionat ce ar face dacă ar fi liber, Noica a răspuns că ar dori să fie „antrenor“ de marxism, iar la întrebarea dacă vrea să devină colaborator al Securității, el a refuzat în mod elegant. Nu știm ce răspuns a dat Ivasiuc la cele două întrebări puse la eliberare, dar cert este că el a fost atras mereu de ideile marxiste și că, aproape imediat după ieșirea din domiciliul obligatoriu, a fost angajat funcționar, timp de un cincinal, la Ambasada S.U.A., de unde a plecat bursier la lowa-City. Toate acestea au rămas să fie interpretate de unii confrați în ale scrisului drept consecință a răspunsului la întrebarea a doua pusă de Securitate pentru „fratele Alexandru din Statele Unite“… Și au fost interpretate în toate felurile. Întrebările ca atare au primit răspuns când Ioana Diaconescu a publicat în R.l. pagini din dosarul de urmărire al lui Ivasiuc. Nimic nu indică, urmare a cercetărilor colegei noastre, că ar fi existat și un dosar de colaborator.
În cartea Pagini despre sufletul românesc, Noica se arăta iritat că printre caracteristicile care îi fac pe români să nu aibă vocație filosofică și istorică se află măsura, cumpănirea lucrurilor, absența excesului (într-o direcție sau în alta). Comentând aserțiunea că „esențialul e să nu pierzi măsura. Nu tu ești măsura lumii, cum voia grecul acela, ci lumea îți este măsură ție“, Nicolae Manolescu găsește sprijin în critica noiciană a măsurii la cineva la care s-ar fi așteptat mai puțin: „Când își scria eseul Împăcarea în pitoresc din volumul Radicalitate și valoare, Ivasiuc nu citise cartea din 1944. Noica a putut avea cunoștință de eseul lui, dar n-a spus-o niciodată. Referindu-se la romanul românesc (la literatura română, în general), Ivasiuc observă cum măsura, lipsa excesului, împiedică radicalizarea conflictelor și conduc spre o «împăcare în pitoresc»: contrariile se apropie, munții nu se mai bat cap în cap, tensiunile cad cu o clipă înainte de a atinge nivelul maxim. Această tendință sporește normalul, sentimentalul, prea-umanul, dar blochează monstruosul, ruptura, tragedia și sublimul. Cauza pentru care literatura română n-a dat un Shakespeare este de a nu fi cunoscut hybris-ul“ (Măsură pentru măsură, în Inutile silogisme de morală practică, Editura Albatros, Buc., 2003, pp. 361-362).
Opera lui Ivasiuc, cu excepția evazionistei nuvele istorice Corn de vânătoare, nu a cunoscut hybrisul față de ideologia oficială decât la ultima apariție editorială, Racul – roman parabolic și subversiv-demistificator al mecanismelor Puterii. Disputat între se cade și nu se cade, romancierul făcea în cadrul unui interviu, din 1976, următoarea mărturisire: „Am avut, poate, experiențele de viață ale lui Liviu Dunca, din Păsările, să zicem. Dar n-am reacționat niciodată așa cum a reacționat el. Nu m-am mortificat într-o experiență, ci am încercat să ies din ea. Am puncte comune cu toate personajele mele, dar niciunul nu mă repetă ca atare. Încă nu am scris un roman în care să mă ocup strict cu amintirile mele. Nici n-am să-l scriu, poate. Dacă o să trăiesc mult, o să-mi scriu desigur memoriile“ (Romanul românesc în interviuri, II, partea I, antologie de A. Sasu și M. Vartic, Editura Minerva, Buc., 1986, p. 236). „Mortificarea“ într-o experiență (care nu poate fi decât aceea penitenciară) i-ar fi adus „vivificarea“ mai tonică pentru posteritate și are dreptate Nicolae Breban când apreciază: „Mi-a vorbit nopți întregi despre pușcăriile lui. Păcat că nu a scris nimic despre asta. Îi era frică. […] Vorbea comparabil calitativ în tonul excelentei cărți a lui Ion loanid [Închisoarea noastră cea de toate zilele], însă cu mult mai mult spirit“ (Confesiuni violente, Editura Du Style, Buc., 1994, p. 63).
Alexandru Ivasiuc nu a lăsat literatură de sertar, precum Ion D. Sîrbu, de exemplu, colegul din infernul de la Salcia, dar nu se poate ști cum i-ar fi evoluat scrisul, în condițiile în care omul nu s-ar fi petrecut așa de grabnic. Pentru 1977, semne bune anul are, odată cu publicarea în ajun a romanului Racul, dar vine fatala lună martie. Dacă ar mai fi trăit, invidios și motivat fiind de reușita lui Marin Preda din 1980, s-ar fi apucat el cumva să scrie ceva asemănător romanului apărut tot cu câteva luni înainte de moartea nu mai puțin surprinzătoare a rivalului său? Este adevărat că nu întotdeauna experiența proprie constituie un atu pentru un construct romanesc (a se vedea nereușitele estetice ale literaturii depoziționale de după 1990) și nu putem ști dacă ar fi ieșit ceva la nivelul Celui mai iubit dintre pământeni. O primă condiție ar fi fost ca autorul mediocrului roman Iluminări să-și cenzureze tendințele eseistice și filosofarde (de care nici romanul lui Preda nu duce lipsă). „Scriitura – bat-o vina!“ – clătina mustrător din cap Cornel Regman (Patru decenii de proză literară românească, Editura I.C.R., Buc., 2004, p. 120), și nu a fost singurul critic care să o fi spus.
În privința inteligenței speculative și a ispitei pentru păguboasele teoretizări, Nicolae Manolescu este de părere că boala de care suferea romancierul a fost legată – în termenii diagnosticelor puse spiritului contemporan de filosoful de la Păltiniș – de o carență a individualului. Desigur că nu a fost vorba, adaugă criticul, de o carență absolută, căci nu ar mai fi putut scrie literatură, ci mai curând de o înclinație către ideile generale (Istoria critică a literaturii române, Editura Cartea Rom., Buc., 2019, p. 1114). „Fără să vreau să ies biruitor“, spune versul psalmului arghezian, și oare a fost Ivasiuc unul dintre acei „biruitori nesiguri“ despre care vorbește Noica? Cred că da, pentru că radicalitatea și valoarea ar fi trebuit să aparțină aceluiași interval creator. Dar filosoful l-ar fi iertat, pentru că, încă din Mathesis…, optase pentru bucuriile simple, pentru „excesul de puțin“ și declara: „Țin dinainte cu învinsul.“
Cu toată nesiguranța și cu împăcarea în pitoresc de care a dat dovadă, Alexandru Ivasiuc a ajuns să fie recunoscut, după zece ani de intens efort creator, drept unul dintre cei mai importanți romancieri postbelici, cu câteva vârfuri maxime înregistrate pe scala valorilor. Din opera lui a rămas un rest, în sensul deschiderii către o nouă interpretare, către înțelesurile neîmplinite a ceea ce n-a fost să fie. Forma de rugă pe care am considerat-o adecvată îndemnului dat de Noica a fost această scurtă readucere în memoria noastră a numelui celuilalt frate Alexandru, la împlinirea a 90 de ani de la naștere.