Cristian Pătrășconiu, colegul meu de la România literară, este, nu doar în opinia mea, cel mai bun publicist cultural din țara noastră. Cuprinderea informației la zi din varii domenii și solida pregătire filosofică – reflectată într-o minte limpede și bine organizată – merg mână în mână cu o bucurie a culturii pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni altcineva, din generația mea.
Organizator discret și moderator elegant, reporter neobosit și comentator aplicat al unor cărți de idei, colegul meu este, însă, reputat (și invidiat colegial, sper) mai ales pentru interviurile sale. Publicate în principal în revista noastră, dar și în „Orizont“, „Viața Românească“ sau „Ramuri“, convorbirile sale cu personalități ale culturii române și străine sunt unice în România. Din când în când, Cristian Pătrășconiu le reunește în volume care se constituie automat în referințe de primă mână pentru cercetătorii din domeniul „umanioarelor“, ba chiar și pentru cei din științele „tari“, întrucât permit – prin intermediul dialogului inițiat și condus de publicist – reconstituirea unor trasee intelectuale ori a itinerariului unor opere fundamentale ale culturii contemporane. Modalitatea sa publicistică se situează la antipodul celei consacrate, cândva, de Adrian Păunescu (și imitate, fără har însă, decenii la rând după aceea, de către gazetarii mediocri), și care consta în „hărțuirea“ interlocutorului, în special cu întrebări aflate la ani-lumină distanță de preocupările acestuia. Cristian Pătrășconiu preferă cealaltă modalitate de abordare, și anume, sintonia cu personalitatea celui intervievat. De aceea, își alege cu grijă convorbitorii, are o scară de valori personală (profesată fără ostentație) și „moșește“ dialogul, uneori timp de luni și chiar ani de zile, așteptând clipa prielnică în care celălalt se va deschide.
Cele două volume recent apărute – o premieră în activitatea sa, de regulă scoate câte patru deodată – confirmă pe deplin aceste calități eminente ale lui Cristian Pătrășconiu, adăugând și câteva note noi profilului său literar. În Pâinea și Lumina vieții. Două dialoguri despre Crăciun și Paști, cartea de convorbiri realizată cu P. S. Ignatie, Episcopul Hușilor, și în Masa plăcerii, I – însumând șapte dialoguri cu scriitori, filosofi și istorici contemporani, din Europa și din lume –, întâlnim nu numai un publicist cultural aflat într-un moment fast, ci și un gânditor (prea) discret, camuflat în hainele unui intelectual care, aparent, se mulțumește să fie în serviciul culturii. Cel care întreabă, totuși, adică amfitrionul acestor convorbiri, este mult mai mult decât atât.
Contează enorm, în activitatea de publicist, care îți sunt reperele și cine sunt oamenii care îți stau aproape. Iar excelența în materie a lui Cristian Pătrășconiu începe de la alegerea interlocutorilor.
P. S. Ignatie, de pildă, este un ierarh special în Biserica Ortodoxă Română. Ales la conducerea bătrânei eparhii de Huși într-un moment delicat pentru aceasta și pentru întreaga Biserică Română (un scandal de homosexualitate la vârf, cu multiple implicații), s-a dovedit a fi, din prima clipă, omul potrivit la locul potrivit. Misiunea sa de recuperare și salvare a eparhiei și a obrazului Bisericii putea eșua din multe cauze: deficitul de imagine provocat de scandalul sexual, complicitățile fără de care acele fapte grave n-ar fi putut fi comise ani și ani în șir, nu în ultimul rând, atacul la care este supusă Biserica dinspre unele cercuri „progresiste“, care au încercat să profite de nefericita întâmplare de la Huși. Nu doar că P. S. Ignatie a reușit să fie imediat acceptat de credincioșii din eparhie, dar a transformat vechiul scaun episcopal, cu atâta tradiție ecleziastică și istorică, în fond, dintr-un centru oarecare într-un focar de lumină în societatea românească. Fapt confirmat atât de intervențiile ierarhului în chestiuni de larg interes, de cuvintele sale de învățătură adresate cu prilejul marilor sărbători creștine sau naționale, cât și de comportamentul său public în anii grei ai pandemiei. În fine, mai există o calitate anume care l-a atras pe Cristian Pătrășconiu: P. S. Ignatie este un teolog luminat, știutor de carte, și un rugător plin de devotament, dar și unul dintre puținii noștri ierarhi care vorbesc pe limba omului de azi.
Cele două dialoguri despre Crăciun și Paști, cuprinse între copertele volumului recent apărut sunt, de prisos să spun, un balsam sufletesc și intelectual, deopotrivă. Cum bine spune Horia-Roman Patapievici pe coperta a IV-a, condiția de existență a interlocutorilor este diferită: P.S. Ignatie este un om al Bisericii, ca monah și păstor al unei eparhii, iar Cristian Pătrășconiu e un om din Biserică. Dialogul dintre cei doi, însă, se constituie, întrebare cu întrebare și răspuns după răspuns, într-un act de comuniune. Cum spunea Noica, de comunicare-cuminecare. Iată, rapid, o mostră: „– Ce înseamnă, minimal, a posti? – A trezi în tine foamea și setea după Dumnezeu, așa cum distanța spațială și fizică de persoana iubită amplifică și mai mult iubirea pentru aceasta. Este minunea iubirii care transformă orice vid în plinătate.“ Se poate observa, în numai câteva rânduri, și diferența de condiție, și comuniunea pe care dialogul o instituie.
Pâine și Lumina vieții e o carte care se adresează, firește, celor apropiați de credință, dar și cititorilor pentru care Biserica mai reprezintă doar o instituție culturală. Cristian Pătrășconiu își asumă misiunea de a pune întrebările omului obișnuit, nu pe cele ale teologului creștin-ortodox, și nu caută să-l „încuie“ pe interlocutorul său, deși îi adresează nu puține interogații dificile, care conțin perplexi tățile și nelămuririle unui intelectual laic. Ierarhul, la rândul său, nu îi răspunde ca la seminarul teologic, ci cu directețea și simplitatea unui intelectual a cărui credință e dublată de cultură: „ – În care parte a corpului se cuvine să simțim – deplin, dacă se poate – Sfintele Sărbători Pascale? – Este o întrebare pe care n-am primit-o niciodată. […] Nu putem disocia trupul de suflet în trăirea frumuseții credinței. După cum am amintit deja, Horia Bernea avea un gând profund despre lume, noțiune care, în contextul de față, poate fi înlocuită prin cuvântul «trup»: «Lumea e bună prin scop, frumoasă prin facere, complexă prin viețuire și spirituală prin materialitate.»“
Cele două dialoguri cuprinse în cartea de față constituie, însă, mai presus de orice, unul dintre puținele gesturi intelectuale menite să umple prăpastia pe cale de a se căsca – nu numai la noi, în România, ci în întreaga lume occidentală – între Biserică și lumea de azi. Ca atare, ea este mai mult decât o lectură plăcută și, în același timp, întremătoare: în felul ei, este de-a dreptul o piatră de hotar.
n acest prim volum din Masa plăcerii, Cristian Pătrășconiu are alți interlocutori decât în cel comentat anterior: scriitori (Catherine Cusset, António Lobo Antunes, Ludmila Ulițkaia, Pascal Bruckner, Etgar Keret), un istoric (Simon Sebag Montefiore) și un jurnalist (Johann Hari). Cu toții, nume de rezonanță ale culturii europene, aleși în virtutea valorii și a relevanței operei lor pentru piața de idei contemporană, iar nu pe criterii ideologice. Îi despart multe: originea, vârsta, limba în care scriu, poziția ideologică. Îi unesc doar convingerile democratice – Cristian Pătrășconiu este intratabil în această privință – și, reiau cuvântul folosit pentru P. S. Ignatie, devotamentul: în cazul lor, pentru cultură. Devotament care este și al autorului dialogurilor, ceea ce explică de ce Pătrășconiu i-a ales pe acești scriitori și nu pe alții.
Convorbirile au fost realizate între 2016 și 2022 și au fost publicate în reviste, în primul rând, în România literară, dar și în periodice electronice. Principiul lor unificator este, desigur, plăcerea dezvăluită chiar din titlu. Atenție, însă: prin însăși referința culturală sugerată – la celebra lucrare brâncușiană –, autorul ne atrage atenția că operează cu un concept mult mai amplu al plăcerii. Nu simpla plăcere senzorială, ci aceea care implică, după cum am citit deja în Pâinea și Lumina vieții, întregul ființei. Pascal Bruckner, de pildă, provocat să răspundă la întrebarea „– De ce e important să scriem «de mână»?“, răspunde: „Participarea în sens fizic, direct, la actul scrierii reprezintă o stimulare a creierului. […] Literatura, ca să revin, este o investiție cu totul a corpului. Dacă alegi să citești pe computer, ochii duc tot greul; corpul aproape că nu mai există sau nu contează.“
Are dreptate Mircea Mihăieș atunci când evidențiază arta interviului lui Cristian Pătrășconiu. Colegul nostru stăpânește meșteșugul de a-și „împleti“ discursul cu cel al interlocutorului, de a înscena o stare propice atât confesiunii, cât și comuniunii. În care, prin felul în care sunt formulate întrebările, este introdus subtil și cititorul. Prin aceasta, se creează în paginile din Masa plăcerii un spațiu al valorilor, al ideilor, ba chiar și al trăirilor, în care cel care întreabă și cei care răspund îl invită pe cel care citește. Spre degustare, dar și spre împărtășire și formare.
În acest sens, interviurile lui Cristian Pătrășconiu – iar cele din Masa plăcerii, I nu fac excepție – își depășesc, spuneam, cu mult condiția, devenind adevărate lecturi formative și instrumente de lucru.