Am fost solicitat, nu o dată, cu ocazia unor anchete literare, să răspund la întrebarea din titlul Editorialului. N-am răspuns niciodată solicitării. Motivul a fost mereu același și cât se poate de simplu: nu-mi aminteam care este cea dintâi carte pe care am citit-o. Pe singurul raft al bibliotecii pe care am încropit-o pe la opt ani, se aflau Poveștile lui Creangă, o carte de călătorii exotice a lui Sven Hansen și Insula misterioasă a lui Jules Verne. Sunt singurele care s-au păstrat până azi. Pe cotor, le numerotasem, un fel de naiv sistem de clasificare. N-am însă nicio idee dacă acestea au fost cele dintâi cărți pe care le-am citit. Am câteva motive să mă îndoiesc de rostul întrebării ca atare. Probabil cel mai important este acela că nu mai cred demult că există, la propriu, o primă carte. Chiar faptul de a fi uitat-o ne spune că această primă carte n-a însemnat mare lucru pentru noi. Sunt de părere că nu de prima carte este vorba, ci de prima lectură literară pe care o ținem minte. Lectura celei dintâi cărți nu poate fi considerată literară, câtă vreme cartea nu e percepută ca un obiect care face parte din literatură ca spațiu cultural specific. Doar după un număr oarecare de cărți citite, căpătăm conștiința literaturii (doar unii dintre noi, cu siguranță mai puțini decât cei care continuă să citească a 1001 carte ca pe cea dintâi) . Abia atunci putem vorbi de o lectură literară. Și are rost să ne întrebăm care a fost cea dintâi.
Ca să fie literară, lectura presupune posibilitatea de a compara între ele cărțile. De aceea, prima lectură nu e niciodată propriu vorbind literară, fie că ne referim la prima carte care ne-a căzut în mână, fie la o primă lectură a unei anumite cărți. Malraux a găsit o expresie minunată pentru această idee: în materie de lectură literară, nu există virginitate. În orice lectură literară, e necesar să existe un background. Lectura literară presupune o cultură literară. O repetare. O continuitate. O acumulare. Și, finalmente, constituirea spiritului nostru critic. Ca urmare a căruia, lectura literară nu se mai supune hazardului întâlnirii cu o carte sau alta.
Dacă Poveștile lui Creangă sau Insula misterioasă a lui Jules Verne au fost, foarte probabil, primele cărți pe care le-am citit, ele n-au fost, cu siguranță, primele mele lecturi literare. Fiindcă le-am citit fără să fi citit înainte alte cărți. Sau chiar dacă acestea vor fi existat, lectura lor a rămas fără urmări, în sensul că nu m-au făcut să-i citesc altfel decât tot ca un copil pe Creangă sau pe Jules Verne. Revelația lui Creangă ca mare prozator, am avut-o abia când am publicat Lecturi infidele, care se deschide cu un scurt text critic despre humuleștean. I-am păstrat lui Jules Verne admirație până târziu, dar pentru cu totul alte motive decât arta lui literară, cum ar fi aventurile eroilor pe pământ sau sub pământ, pe mare sau în aer, sau cum ar fi mașinăriile lor minunate. Abia după câteva decenii am citit Insula misterioasă ca pe un roman. Am scris o Temă cu acea târzie ocazie, cu un entuziasm pur critic. Cam aceleași motive m-au făcut să prețuiesc, tot în adolescență, romanul lui Defoe, Robinson Crusoe, rămas însă al doilea în preferințele mele pentru romanele de aventuri, din cauză că l-am descoperit mai târziu decât Insula misterioasă. Tot pe un al doilea loc , în preferințele mele, a fost Contele de Monte Cristo al lui Dumas, din cauză că l-am citit după romanul Mathias Sándor al aceluiași Jules Verne. Aspectul literar nu mă interesa pe vremea aceea. O dovadă este și că romanul Mizerabilii al lui Hugo, capodopera genului, citit în studenție, este și cel dintâi pe care l-am judecat literar de la început.
Ca să nu mă iau cu vorba și să uit de subiectul articolului, e cazul să mărturisesc care este cea dintâi carte pe care, am fost totdeauna convins, am citit-o ca pe o operă literară: romanul Roșu și Negru al lui Stendhal, în versiunea românească a lui Ion Marin Sadoveanu din 1950. Nu era cea dintâi pe care o împrumutam de la Biblioteca orășenească din Rm. Vâlcea și, cu atât mai puțin, cea dintâi pe care o citeam. Dar era cea dintâi a cărei lectură mi-a provocat un sentiment nemaiîncercat de plăcere intelectuală. O plăcere inexplicabilă, pe care nu știam cărui fapt o datorez. Nici reluând lectura, după câteva săptămâni, timp în care n-am putut să mi-o scot din minte, n-am știut care e sursa plăcerii. De fapt, nici măcar nu mi-am pus întrebarea. Au trecut ani buni până când să-mi dau seama că acela a fost momentul în care cititorul naiv de până atunci a avut revelația plăcerii pure care definește lectura literară. Da, a plăcerii pure, negrevată de corpuri străine care poluează adesea lectura cititorului obișnuit. Nu se prea vorbește despre toxicitatea, mai mare sau mai mică, a acestei din urmă lecturi. Iar de când s-a invitat la masă corectitudinea politică, e și mai puțin probabil să se vorbească. Puritatea lecturii e direct legată de ideea de frumusețe a operei literare, pe care o refuză aceeași idioțenie intelectuală numită corectitudine politică, aruncând la coșul de gunoi al istoriei literare valoarea estetică.
Romanul lui Stendhal m-a învățat să citesc lite ratura. M-a făcut conști ent de așteptările pe care le am de la literatură. Mai exact, de la romane. În Arca lui Noe, am mărturisit din prima frază că nu sunt un cititor de romane. Chiar nu sunt, în măsura în care cărțile mele de căpătâi, adică, de pe noptieră, n-au fost niciodată romanele. Totuși, dintre toate genurile, romanele sunt cele care conțin cea mai bogată substanță literară. Nu știu alții cum sunt, dar eu m-am hrănit din romane ca din nimic altceva. Roșu și Negru mi-a mai dezvăluit un lucru, și anume interesul pentru romanele ample, masive, de sute de pagini, pe cărările întortocheate ale cărora călătorești zile și nopți, fără să te rătăcești, și la capătul cărora ai vrea să nu ajungi niciodată, așa cum îți pare uneori rău să te trezești dintr-un vis. Romanele sunt viață filtrată prin imaginația autorului. Sunt singurul gen literar în care realitatea și ficțiunea sunt ca două surori gemene care nu pot fi deosebite una de alta. Datorez romanului lui Stendhal faptul de a mă fi atașat de romane precum Don Quijote, Comedia umană, Nana, Mizerabilii, Marile speranțe, Suflete moarte, Război și pace, Crimă și pedeapsă, Mara, Ion, În căutarea timpului pierdut, Forsyte Saga, Sunetul muntelui, Muntele magic, Familia Thibault, Ulise, Orbirea, Lumină de august, Regele arinilor, Cronica de familie, Un veac de singurătate, Moromeții, F, Bunavestire, Insuportabila ușurătate a ființei, Lumea în două zile, Galeria cu viță sălbatică, Pe câmpia Armaghedonului, Punct și de la capăt, Lumea văzută de Garp, Pata umană, Istoria secretă. Lista e departe de a fi completă, în primul rând, pentru că am reținut câte un singur roman din fiecare autor. Farul călăuzitor, în călătoriile mele pe întinsele oceane ale ficțiunilor romanești din toate timpurile, rămâne romanul lui Stendhal pe care l-am citit în adolescență și pe care l-am recitit, ca și pe celelalte, de mai multe ori în viață. Mă întreb ce s-ar fi ales din cititorul din mine dacă nu le-aș fi citit.