Debut
Romanul lui Ion Marin Sadoveanu Sfârși de veac în București a fost încadrat de critică în același registru cu Ciocoii vechi și noi sau Viața la țară, deși are o particularitate care îl separă de restul romanelor în care narațiunea este centrată pe dorința personajului de a parveni, și anume aceea de a nu respecta stereotipul justiției date de soartă, unde binele învinge mereu. Mai degrabă, avem o apropiere de Ion al lui Rebreanu. Deși este scris târziu, după Al Doilea Război, când proza modernă se ilustrase prin opere renovatoare, atât în ce privește tehnica narativă, cât și în ce privește epoca la care se referă acțiunea, precum Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Ion Marin Sadoveanu a ales să-și plaseze universul la sfârșitul veacului al XIX-lea și să repete structura romanului realist tradițional. Autorul care le făcuse aproape pe toate, începând cu poezie, în volumul Cântece de rob din 1930, volum asupra căruia Arghezi se pronunțase favorabil, trecând prin teatru și încheind cu romanul de față. Succesul literar apare tardiv, odată cu publicarea romanului Sfârșit de veac în București. Este urmat de Ion Sântu, în 1957, dar, din păcate, fără a fi încheiată, trilogia, care ar fi putut constitui, înainte de toate, o istorie a mentalității românești de-a lungul câtorva decenii.
Romanul este construit în jurul unui personaj. Spre deosebire de Rebreanu, Ion Marin Sadoveanu creează un nou tip de narator, cel complice, pe care îl știm de la romancierii moderni. Moartea unui personaj central al romanului este amintită în două fraze, pe când orice detaliu despre personajul principal este prezentat în dimensiuni ample. Cu alte cuvinte, naratorul ne oferă „pe tavă“ personajul principal, într-o manieră naratologică menită să sugereze cititorului unde se află cheia romanului, în etopee, fapt care se relevă cititorului de la începutul romanului.
Iancu Urmatecu, mărunt arhivar la tribunal, sosește acasă, încercând să nu își murdărească ghetele din lac rusesc, „înflorite cu găurele“. Parcursul acesta este unul inițiatic, deoarece casa lui Urmatecu are rolul unui templu dedicat sieși. Locul unde el este stăpân. Toți care sosesc aici sunt nevoiți să-și lase la intrare, ca la poarta Infernului lui Dante, speranța. Victimele principale sunt rudele protagonistului, tratate cu dispreț pentru că le lipsește ceea: „râvnă de a învăța, a înțelege, a imita și a ajunge“. De acest tratament nu este scutit nici măcar baronul Barbu, protectorul lui Urmatecu, care și-a lăsat averea în administrarea acestuia. În urma unei dispute cu consoarta, baronul se refugiază în casa lui Urmatecu, care vede aici un moment de slăbiciune pe care ar trebui să-l exploateze la maximum. Relația dintre cei doi reprezintă fundația romanului. Abilitățile persuasive cu care este înzestrat arhivarul ar putea ține loc de „ghid de manipulare“, carte de tipul cărora este suprasaturat orizontul editorial al zilelor noastre. Urmatecu reușește să-l facă pe baron să fie dependent de el însuși. Cel puțin asta ne-o relevă replica pe care Barbu i-o aruncă lui Urmatecu, după ce un protejat își găsește sfârșitul sub colții ființei apotropaice din templul lui Urmatecu – câinele Boieru, pe care Urmatecu se jură că l-a împușcat după incident, ca mai apoi să se trezească cu el în brațe, la înmormântarea celui ucis. „Măcar, Iancule, de mi-ai spune minciuni de-astea și de-acum încolo! Și-l rugă să se așeze lângă el.“
Relația dintre protagonist și restul personajelor este, așa cum este de așteptat, mânată de interes. Mare parte din ele se află pe axa dintre baron și rude. Unele personaje sunt puse pe căpătuială. Poate cel mai reprezentativ exemplu este Jurubița, care a fost amanta lui Urmatecu, dar pe care îl părăsește în favoarea lui Bubi Barbu, fiul baronului, proaspăt întors de la studii. Jurubița se folosește de tânăr pentru a accede în societatea înaltă. Interesul ei este ca prosperitatea ei să fie văzută de cât mai multă lume, iar apartenența să-i fie recunoscută. Reprezentativă este scena când, la magazinul de modă, intră în conflict cu fiica și soția lui Urmatecu, miza fiind o banală pălărie. Neavând habar de noul concubin al Jurubiței, cele două o tratează disprețuitor, dar sunt nevoite să cedeze, fata fiind scoasă din magazin chiar de mamă, atunci când Jurubița se întoarce la braț cu Bubi. Aici se manifestă din nou instinctul de șeitan al lui Urmatescu. Acesta se duce la baronul Barbu și îi prezintă întâmplarea ca pe o mare rușine suferită. Baronul prezintă scuze și îi oferă orice în schimbul spălării onoarei. Fiul baronului, venit în țară să preia averea, întruchipează în relația cu tatăl o imagine conflictuală de tipul celei dintre bonjuriști și tombatere. Își propune să creeze o fabrică de oglinzi, dorind să schimbe modul prin care bătrânul baron știa să facă afaceri, prin exploatarea moșiilor. Reușește să primească o moșie pe care pune ipotecă și să construiască fabrica, dar intervine administratorul averii, care se folosește imediat de naivitatea tânărului.
Drumul inițiatic menționat anterior capătă alte proporții atunci când Urmatecu ajunge înalt funcționar, odată cu numirea baronului Barbu în guvern. Ajunge în conflict cu ziaristul Panaiotache Potamiani, un ziarist cu vederi de stânga, care respinge titlurile nobiliare și are polemici aprinse cu Bubi pe tema asta, luând în batjocură inclusiv sigiliul familiei Barbu. De asemenea, el se folosește de bârfele pe care le află din anturajul lui Urmatecu pentru a încerca să facă din el o țintă care îl poate ajuta în carieră. Un caz particular îl constituie procurorul Alexandru Hangiu, din același grup de tineri. El se vrea a fi un Robespierre al perioadei, dar asta doar la suprafață, pentru că, înainte de a da drumul dosarului, el analizează șansele de câștig și costurile. De data aceasta, însă, Urmatecu ajunge pe un teritoriu necunoscut. Tânărul magistrat refuză categoric orice fel de mituire
La finalul romanului, Iancu Urmatecu vrea „să scoată soarele din lac de fericit ce era“. Nu s-ar fi putut concepe o încheiere mai potrivită pentru acest roman, care are calitatea principală de a zugrăvi portretul parvenitului din cu totul alt unghi decât acela cu care este obișnuit cititorul.