Sunt bine-cunoscute acele case de tip pagodă, care-ți rănesc privirea cu formele și culorile lor stridente, nefericite, absurde. Ele pot fi văzute în localități devenite vestite tocmai prin această aglomerare de prost-gust, ca Buzescu sau Strehaia, dar și în multe alte părți, chiar în București și cam peste tot în țară, unde construcții de acest fel, dar și alte înjghebări urâte strică ideea de locuire normală.
Evident, aceste construcții care au proliferat la noi în ultimii treizeci de ani nu respectă niciun principiu de arhitectură și nu ascultă de niciun plan rațional de dezvoltare urbanistică. Ele au însă însușirea de a reflecta cu maximă fidelitate dezordinea din mințile proprietarilor, ca și lipsa lor de simț estetic, de educație în general.
Fenomenul construcțiilor fără nicio noimă, dezgustătoare prin hidoșenie mi se pare că are un echivalent în sistemul editorial actual. Ce vreau să spun? Apar tot mai multe cărți care seamănă cu casele-pagodă. La fel de improvizate, de nereușite, de triste prin lipsa oricărei pâlpâiri de valoare estetică. Redacțiile literare sunt sufocate de astfel de producții. La România literară, am avea provizii încât să umplem paginile revistei numai cu asemenea mostre, potrivite pentru rubrica Rebut. Sunt forme de manifestare în toate genurile literare, dar predomină (cumva previzibil, fiindcă poezia, în realitate cea mai dificilă, este în aparență la îndemâna oricui!) așa-zise plachete de versuri. Care sfidează orice idee de creativitate și de expresivitate. (Dacă există, totuși, vreo expresivitate în aceste însăilări verbale, nu e nici măcar una involuntară, ci doar una pe dos, a unor gândiri sărite din matca lor!)
Cum de apar totuși asemenea inepții? Ele văd lumina tiparului la edituri obscure, unde e suficient să plătești și gata, ajungi autor, ți se adună între niște coperți fructul verbal oricât de prostesc ar fi el. Respectivele plachete sunt lipsite de redactori de carte. Lucru neliniștitor: meseria aceasta foarte importantă, redactor de carte, e pe cale de dispariție la noi! Îmi amintesc că la început, prin anii ’90, exista o condiționare strictă pentru a se aproba înființarea unei case de editură: aceasta trebuia să aibă un consilier editorial specializat, atestat, care să gireze producția de carte și să răspundă de calitatea lucrărilor editate. Acum, nu știu dacă mai e valabilă această clauză. Și chiar dacă ar mai fi, probabil a rămas ceva formal: oricum, noi, românii, suntem maeștri ai metodelor de a ocoli regulile. Cert e că domnește haosul în acest domeniu. Iar invazia de stupizenii fără seamăn adăpostite între coperți de carte continuă, de neoprit.
Cum remarcam și altădată, acești falși scriitori, acești năuci literari cu fumuri, văzându-și numele „adunat pe-o carte”, încep să emită pretenții: se consideră egalii scriitorilor adevărați (de fapt, ca să fim exacți: se consideră nu egalii, ci superiori acestora!). Bat cu pumnul în masă cerând statut de scriitor și drepturi, neapărat drepturi, cât mai multe foloase, sunt dispuși să meargă la tribunal pentru recunoașterea lor și chiar o fac. E greu să le ții piept.
Un efect extrem de păgubos, generat de această situație a democratizării fără limite a publicării de carte, este amestecul până la indistincție între valori și non-valori literare. Am participat în ultimii ani la destule lecturi publice. Și, cel mai adesea, am avut senzația că oamenii cu vocație literară certă se pierd în masa asurzitoare a nulităților literare care, nu-i așa?, publicând și ele cărți, pretind, așa cum tocmai am subliniat, tratament egal, aceleași drepturi ca și cei dintâi. De altfel, în spiritul corectitudinii politice dominant în vremurile noastre, nu dă deloc bine să ne fixăm drept criteriu de selecție ideea de valoare literară. Alte criterii sunt de luat în seamă acum: vârstă, sex/ gen etc.
Oricum, publicul unor astfel de reprezentații lirice este (a fost și va fi) complet deconcertat: și așa lumea nu se dă în vânt după poezie, dar pusă să asculte tâmpeniile fără seamăn rostite emfatic de „poeți“ pe diverse scene, nu mai știe ce să creadă și, pe bună dreptate, pleacă de la acele manifestări publice cu un gust amar, traumatizată și cu hotărârea ca, dacă așa arată poezia, atunci să se țină cât mai departe de poezie.
Povestea aceasta a raporturilor dintre poeți și nepoeții ajunși pe picior de egalitate cu ei eu aș rezuma-o printr-o analogie simplă: într-o grădină unde cresc câteva flori prețioase năpădește buruienișul care se înmulțește nebunește și amenință să înăbușe, să înghită, să distrugă gingașele plante, valoroase și rare.