Care este basmul dumneavoastră favorit?

Gabriel CHIFU

Basme

Ce basm mi-a plăcut în mod special? Indenegabil, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte cules de Petre Ispirescu. E un basm românesc original, neîntâlnit în literatura folclorică europeană, și e un basm care, atipic, nu se încheie fericit. Noica îl considera basmul Ființei și i-a consacrat, în Sentimentul românesc al ființei, o admirabilă interpretare. Se povestește în el despre un prunc care plângea refuzând să se nască, oricâte bogății din lumea devenirii întru devenire i s-ar fi promis. Copilașul se lasă înduplecat și vine pe lume doar atunci când aude o anume făgăduință, de altfel imposibil de îndeplinit de către un părinte: Născându-se va primi tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte! Ei bine, se naște, crește și, sosind sorocul, socotește că se cuvine să plece ca să-și găsească făgăduința care l-a adus între cei vii. Hotărârea lui de a căuta tinerețea fără bătrânețe înseamnă un refuz al devenirii întru devenire și o opțiune pentru devenirea întru ființă, după cum ne învață Constantin Noica: el „refuză să intre în rotirea cea nesfârșită a lumii“, în „rotitor“. Iese dintr-o lume, cea comună, omenească și, „năzuitor fără de țintă“, se îndreaptă spre lumea de sus, unde e casa ființei. Calul, o mârțoagă la început, e „mijlocitorul între lumi „, e cel care-l însoțește și-l duce până la destinația visată. Făt-Frumos va avea parte de trei confruntări, e scenariul clasic din basme, va ieși învingător și va ajunge acolo unde nu-i este dat omului să ajungă, în planul superior de existență, pe tărâmul unde „lumea s-a împăcat întru ființă“. Se însoțește cu fata cea mică dintre cele trei surori care întruchipează Ființa și devine un locuitor al veșniciei. Se înveșnicește, cum remarcă Noica. Are însă și interdicții în noua lume de sus: să nu meargă în Valea Plângerii. Sau Valea Vieții, după cum o numește filosoful. Se întâmplă că Făt-Frumos nu respectă această condiție. Este ceea ce declanșează procesul de „desînveșnicire“. El începe să-și reamintească, ceea ce nu se întâmplă „în nedeterminarea veșniciei“. „În lumea omului totul e reminiscență“ ne atenționează filosoful, pe când „în lumea ființei totul e uitare, blândă amnezie“. (Dar ar fi de adăugat: amnezie, uitare nu întâlnim doar în tărâmul de sus, în casa ființei, ci și în neant, în abisul cosmic, și el fără memorie.) „Mă topesc de-a-n picioarele de dorul părinților mei…“ simte și zice fiul de împărat și iată-l că decide să facă drumul înapoi, din ne-timp în timp, voiește să se întoarcă în împărăția tatălui său, la ai săi, să-i mai vadă o dată măcar. Atâta doar că timpul făcuse ravagii, nimic din ce era nu mai este și locuitorul casei ființei, întors la condiția de om, om pieritor, îmbătrânește deîndată și își întâlnește moartea care-l aștepta cu un soi de fidelitate absolută. „Bine ai venit, îi spuse ea, că de mai întârziai și eu mă prăpădeam“. Acesta e basmul de mare frumusețe (din păcate sărăcit de sensuri prin această rezumare grăbită!) care l-a făcut pe Constantin Noica să-l numească, pe bună dreptate, „un dar nesperat al culturii noastre folclorice“.

Dar precizez, ca și în cazul poeziei scrise de diverși poeți, și în privința basmelor preferința mea nu se reduce la unul singur, ci la mai multe (în funcție de starea sufletească, de așteptările dintr-un moment sau altul). De pildă, vorbeam undeva despre un basm cult, Aventurile lui Pinocchio, nemuritoarea poveste scrisă de Carlo Collodi, pe care am citit-o în copilărie. Impresiile de lectură din primii ani au reverberat în felul meu de a vedea lumea și au reverberat în scrisul meu. Deslușim în acel basm elemente prețioase pentru ceea ce înseamnă poetica realismului magic în proză și nu numai. Și anume: prezența miraculosului în existențele noastre, concretizată în carte prin apariția Zânei Albastre și a greierului Gemini sau prin nasul care crește când minți și revine la forma normală numai dacă spui adevărul; sau puterea fabuloasă a artei care transformă obiectele în făpturi însuflețite, păpușa de lemn făurită de Geppetto se preschimbă într-un băiețel de lemn aproape om, Pinocchio, care, după o serie de încercări, ajunge la starea de ființă umană pe de-a-ntregul (e aici și o pilduitoare parabolă care spune că umanitatea omului nu e neapărat ceva dat, ci e ceva dobândit, după exerciții în care demonstrezi că ești pregătit, că înțelegi ce presupune condiția umană).

În fine, vorbind despre legăturile mele cu basmul, care înseamnă o țesătură extrem de largă și de complexă, aș aminti un alt titlu: Punguța cu doi bani, de Ion Creangă. Această poveste m-a marcat și ea într-un fel special, căci am încercat s-o transform într-un poem, o artă poetică din care am căutat să nu lipsească dimensiunea reflexiv-metafizică. Reproduc aici textul care a ieșit, intitulat Cocoșul moșului, găina babei: Cocoșul moșului soarbe toată apa din fântână./ Stinge cu ea focul din cuptorul cu jăratic./ Cocoșul moșului înghite cirezi,/ înghite bănetul de aur din vistierie./ Se face cât muntele./ Pe lângă el, și un elefant pare doar cât un purice./ Mulțimile de orătănii îl urmează supuse și fascinate./ Iar toate aceste comori el le aduce în curtea stăpânului.// Pe când găina babei lasă în cuibar doar o mărgică.// În viață, să nu ne mulțumim cu o mărgică./ Să adunăm în noi tot ce-am văzut și am simțit./ Tot ce-am trăit. Noianul/ de stări, de întâmplări, de iubiri./ Viscole și clipocit de valuri. Dimineți și apusuri. Disperări,/ fericiri./ Inimile noastre și mințile noastre cât muntele să se facă./ Chiar și un elefant să pară doar cât un purice pe lângă noi./ Iar toată bogăția asta/ s-o revărsăm aici,/ pe foaia albă de hârtie, în versuri/ iluminate, însuflețite.

Adrian ALUI GHEORGHE

Basmul preferat?

Basmul preferat? Evident, Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte, pe seama căruia am dus la capăt un doctorat. Am făcut demonstrația, în cîteva sute de pagini, că acest basm este o contribuție românească incontestabilă la fondul universal de utopii. În același timp, fac (și) demonstrația că nu este chiar un basm, că este un poem cu o încărcătură metafizică din care îți poți hrăni spiritul o viață. Citesc povești și basme, atunci cînd toate drumurile lecturii se înfundă, cînd nu mai descopăr nimic proaspăt în cărțile vremii. Chiar recomand, cînd masa de lucru, rafturile bibliotecii personale se umplu cu cărți care conțin improvizații literare, dați totul deoparte și puneți mîna pe o carte de basme, de povești. O mie și una de nopți este o lectură frecventă, deschid un volum la întîmplare și compătimesc alături de Șeherazada. Există o diferență între basm și poveste, măcar formală, dar este un plan, cel al miraculosului, dar și al moralei finale, în care se întrepătrund. Din Mahabharata rețin o poveste care redă o experienţă situată între iluminare şi onirism, o rețin ca probă de mare literatură. Doi bărbaţi lucrau pe un cîmp şi, la un moment dat, cel mai vîrstnic constată că nu mai au apă şi îl trimite pe cel mai tînăr să aducă un ulcior plin de la o fîntînă din satul din preajmă. Tînărul s-a îndreptat într-acolo. Cînd a ajuns la fîntînă, a întîlnit o fată care scotea apă. Plăcînd-o, a intrat în vorbă cu ea şi a întrebat-o cum o cheamă. Fata i-a răspuns şi i-a zîmbit. Pe urmă tînărul s-a oferit să-i ducă ulciorul cu apă pînă în sat. Fata a primit. Ajuns în casa fetei, a fost poftit la masă. I-a cunoscut toate rudele şi pînă la urmă i-a cerut mîna fetei. După ce s-a făcut nunta, s-a apucat de lucrul cîmpului. A avut copii şi i-a crescut. Unul dintre ei s-a îmbolnăvit şi a murit. Părinţii nevestei lui au murit şi ei, unul după altul. Fiul său cel mare s-a însurat şi a plecat din sat, unde se întorcea o dată pe an. Apoi nevasta lui, acum căruntă, s-a îmbolnăvit de friguri şi a murit. A plîns-o îndelung, pentru că o iubise din toată inima. După cîteva zile, rîul ieşit din matcă a acoperit ogoarele şi i-a luat casa. Țăranul a fost luat de apele mîloase, împreună cu ceilalţi. Deodată, în timp ce se zbătea să se salveze, fără să-şi dea seama, şi-a adus aminte de vechiul lui prieten, bărbatul mai în vîrstă care îl trimisese după apă. S-a trezit într-o clipă mergînd pe un ogor uscat, ducînd în mînă un ulcior cu apă. Bărbatul mai în vîrstă era aţipit la umbra unui copac. În văzduh plutea ceva care părea să-i şoptească ţăranului că se află în pragul tainei marelui Visnu, zeul care veghează la rînduiala lumilor. Bărbatul mai în vîrstă s-a trezit şi i-a spus, ridicîndu-se: Soarele este de acum la asfinţit. Ai stat cam mult. Tocmai mă pregăteam să vin după tine!

Aș introduce, măcar la nivelul primilor ani de școală, în programul obligatoriu, două, trei ore pe săptămînă, citirea basmelor și a poveștilor, de la cele românești, la cele din literatura lumii. Am forma copii și tineri care ar avea logica faptelor, ar avea compasiune, ar distinge binele și răul din lume. În Japonia, din cîte știu, se practică acest lucru, cu efectele cunoscute.

Adrian BODNARU

Păream eu venind dintr-o Vale a Plângerii?

Am simțit când a intrat mail-ul. Taximetristul dăduse Europa FM ceva mai încet. Să mă asculte? Ce-i puteam eu spune lui, care-și începuse povestea cu „sunteți primul client pe azi – știți, nu ies decât noaptea“?

Dar dacă tot vorbea, aveam timp să citesc întrebarea. De fapt, să o văd. Și să răspund pe loc: Tinerețe…. Aveam timp? Nu prea. Trebuia să răspund repede la alta: „Prin Mărăști (piață centrală în Timișoara – n.n.)?“ „Prin Mărăști“, am spus apăsat ca degetul mare pe ecranul telefonului. Care din nou afișa ora – 00:07. Ora la care de obicei sunt în taxi? La care mă întorc? Iată că da. Încă da. Tinerețe?…

„Fruntea sus!“, își îndemna șoferul un coleg. Cu probleme acasă – am dedus din discuția lor telefonică. Automat, am ridicat-o și eu.

Ce bine e să asculți! Așa poți continua. Cu fruntea sus. Pe Cazarma U (sau a Vienei) din Mărăști, un mesh uriaș, cât fațada clădirii. Pe care era

gata-gata să nu-l văd! Și pe care scria – scrie și azi –, alb pe negru: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte (25-26-27-28-29-30 iulie, Piața Libertății – Timișoara).

„Nu mai trebuie să răspund până la capăt – e de-ajuns să citesc“, i-am spus, fără să-mi dau seama, taximetristului. Care tăcea. Cu o oarecare solemnitate, vreau să cred, și încercam să mă conving de asta privind în oglindă. Îi vedeam ochiul drept – omul chiar ținea un moment de tăcere.

Păream eu venind dintr-o Vale a Plângerii? Se pare că da. Iar iepurele după care alergasem ajungând acolo eram eu însumi?

Prima la stânga, și acasă. Unde mă aștepta somnul? Somnul care să-mi spună: „Bine ai venit, că de mai întârziai, și eu mă prăpădeam!“?

Asta să mi se fi promis la naștere? Sau ca să mă nasc? Să fi plâns și eu înainte de-a vedea lumina unei zile de 4 octombrie?

Povestea acestui răspuns nu e un basm. Cum nici continuarea ei.

La aceeași întrebare, în urmă cu vreo 20 de ani, îi răspundeam la fel unei tinere asistente la Catedra de Psihologie a universității timișorene. Era o întrebare-test – un test… psihologic? Poate, însă nu știu nici azi dacă alegerea ei de-atunci a fost sau nu decisă de răspunsul meu: Tinerețe…

Titlul mi se citise prima oară cu alți aproape 30 de ani înainte. Și, mult timp după aceea, în priviri. Așa cum șoselelor li se citesc flash-urile. Mai ales celor cu linie întreruptă pe mijloc, ca un semn de îndoire a realității, nu de tăiere – unde, firește, depășirile sunt permise. Ca șoselei de câmpie a copilăriei mele, pe mijlocul căreia, într-o noapte, am văzut o mașină de marcaje rutiere. Smulsă din Kusturica și plantată în Oltenia, ea mi s-a părut întruparea de ani ’70 a armăsarului din Tinerețe…. Iar basmul, atât de neînțeles și fascinant pentru mine, a devenit, dintr-o dată, un reportaj despre linia întreruptă a drumurilor. Fie ele și județene – ca al meu.

P.S.: Nu știu dacă voi merge la spectacolul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, după Ispirescu, de la sfârșitul lunii iulie. Între marionetele lui gigantice, eu-iepurele? Mă liniștește însă gândul că Valea Plângerii va fi mereu în orice Piață a Libertății.

 

Hanna BOTA

Ceea ce e scris rămâne neschimbat

Nu adormeam (mai ales la amiază) până nu-mi primeam porția de poveste. Sora mea mai mare, Maria, era „povestașa“ casei. Nu citea, ci ne povestea basmele citite și, la fiecare reluare, basmul suna altfel. I se adăugau nu doar amănunte și detalii, ci povestea putea prinde o cu totul altă turnură decât era în original. Imaginația Mariei interfera fără nicio problemă cu scrierile lui Creangă, Ispirescu, Frații Grimm sau Andersen. Aceste schimbări mă hrăneau și îmi provocau curiozitatea mai mult decât povestea inițială. Când am învățat să citesc și am luat basmele la rând, am fost foarte dezamăgită că ele, după fiecare lectură, rămâneau la fel, pentru că nimeni nu mai schimba între timp detaliile sau intriga, deznodământul. Ceea ce e scris este de fiecare dată la fel. Mi s-a părut plictisitor. Poate de aceea am început să scriu eu însămi basme, ca să le pot schimba după cum voiam.

Dar dacă e să-mi amintesc care dintre cele povestite mi-a rămas cel mai mult în minte, care m-a hrănit, atunci trebuie să mărturisesc că nu e vorba de vreun basm, ci de istorioarele din Vechiul Testament. Nu făceam nicio deosebire între cele adevărate și cele neadevărate, la vârsta aceea tot ce povestea Maria era adevărat. Iar Egiptul, Ninive sau Babilonia era țări mitice oricum. Faraoni, împărați, profeți prevestitori de nenorociri, Iona cel înghițit de pește, Daniel cel apărat în groapa cu lei, tinerii aruncați în cuptorul încins fără să ardă, Samson cel puternic care rupea orice funii, care ucidea leul cu mâinile goale etc. erau personaje la fel de autentice ca Făt-frumos sau Scufița Roșie. Iar amănuntele acestor povești, adăugate de imaginația Mariei, erau fără sfârșit și mereu altele. Îmi plăcea teribil povestea bebelușului Moise așezat într-un coșuleț de nuiele și ascuns între trestiile de pe Nil, ca să nu fie ucis de soldații faraonului care-i omorau pe băieți. Găsit apoi de prințesă, chiar de către fata faraonului, care se scălda în apele Nilului cu fetele care o însoțeau. Dincolo de textul scripturistic, se adăugau dialoguri, joc de roluri, amănunte despre veșmintele frumoaselor egiptene, bijuteriile purtate, diadema de pe frunte, se adăugau camerele umbroase ale palatului faraonului, patul cu mătăsuri și catifele în care dormea prințesa, miresmele, hrana de la masa lor, bunătăți de care doar ei puteau avea parte. Îmi plăcea scenariul, păcăleala prin care chiar mama copilului urma să îi devină doică. Enumeram darurile pe care fiica faraonului le trimitea copilului și familiei lui, norocul lui de a fi chiar sub grija celui mai puternic om din lume în vremea aceea. Da, știu, toate acestea nu apăreau în textul biblic, dar făceau parte din poveste. Când, mai târziu, am găsit pe harta lumii Egiptul, m-am mirat că el chiar există. Am căutat și Babilonul, Medo-Persia cu capitala la Ninive, dar ele nu mai erau.

 

Leo BUTNARU

Ochiul magic și ochiul… imagic

Răspunsul poate veni doar în urma unei iminente (ca de la sine, din… oficiu) treceri în revistă a minunățiilor copilăriei, care au fost poveștile. Iar o astfel de invocare afectiv-imaginativă a unei averi atât de aparte, cu subiectele depănate de părinți, bunici sau aflate din primele cărți citite, mie unuia avea să mi se întâmple (și) la cinci fuse orare depărtare de piciorul nostru de plai, în Ulan Bator. În iunie 1989, călătoream prin Mongolia și, pe când mă aflam în aeroportul din Ulan Bator, de unde aveam să decolăm spre sud-vestul imenselor stepe, spre marginile marelui deșert Gobi, Urinhe, colegul amfitrion, însoțitorul micii noastre delegații de trei scriitori urss-iști (încă…), la un moment dat îmi face semn să privesc spre o copiliță care citea dintr-o carte, ce se dovedi a fi, totuși, nu una oarecare, ci chiar… Rumân ardân ulgar (!), adică – Povești populare românești! Ce semn, ce coincidență! Făcurăm cunoștință: pe fetița cititoare de basme o chema Ariunaa (Adorata!). Țineam în mână acea carte „exact“ la 40 de ani de la venirea-mi pe lume, demult-demult fiind și eu copilul care a cunoscut adevărate constelații de basme, fascinat, luminat, instruit de ele. Astfel că, în zborul de circa 2 ore spre punctul de destinație, cu o escală la baștina lui Ginghis Han, aveam să-mi amintesc șiruri din minunatele basme, zise nemuritoare; aveau să-mi treacă prin fața ochilor minții multe cărți de povești, care mi-au marcat post-pruncia și, probabil, cercetate prin prismele vârstei și experienței, mi-au modelat caracterul și destinul. Mi-am amintit și de un volum de povești populare „moldovenești“, adică românești, însă, pe atunci, între Prut și Nistru, această noțiune fundamentală a ființării noastre era prohibită. Apoi, uimitor! acolo, în patria ginghishanizilor, mi-a revenit în lumina minții și o impresionantă culegere (chiar) de povești… mongole (!), traduse și editate la Chișinău; țin minte că ea avusese un puternic impact de fascinație asupra imaginației mele și cred că, predestinat, încă de pe atunci, destinul mă proiecta, peste decenii, într-o altă întâmplare uluitoare, ca hazard… providențial! Aproape și ea ca un basm, călătoria prin țara stepelor, iurtelor, herghelegiilor, dunelor, cămilarilor… Astea în interacțiune cu poveștile lui Ion Creangă, toate minunate, captivante, pentru, cum spunea cineva, ființe de la 7 la 70 de ani; bineînțeles, în devălmășie cu basmele cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, apa vie, merele de aur din grădina fermecată, fete din familii modeste ce ajung prințese, cai năzdrăvani, păsări măiestre și câte și mai câte!

Treceri în revistă similare mi s-au întâmplat și când Editura Prut Internațional mi-a propus să scriu prefețe la unele volume din seria „Biblioteca pentru toți copiii“, autorii lor fiind Charles Perrault, Mark Twain, Rudyard Kipling, Saint-Exupéry, Frații Grimm (în copilăria mea, ce se întâmpla la abia câțiva ani distanță de sfârșitul războiului mondial, în URSS Frații Grimm erau… interziși, de parcă minunatele lor basme, acum/atunci, ar fi fost complicele lui… Hitler!)

…Și cum ai alege din atâta bogăție, dintr-o imensă imaginație a lumii un singur basm preferat?! (De parcă ar fi o interacțiune-viziune cercetătoare între ochiul magic și ochiul… imagic.) Cumpănind cu inima, curiozitatea și spiritul copilului, mi-au rămas dragi foarte multe basme, pe care mi-a fost dat să le ascult sau să le citesc la vârstă fragedă. Iar mentalul și sensibilitatea adultului pledează pentru Tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte în tandem cu Micul Prinț.

 

Liviu CAPȘA

Povestea lui Harap-Alb

Grea încercare, ca să rămânem în lumea poveștilor și a întâmplărilor prin care trec eroii săi, să alegi basmul preferat din noianul celor care ne-au însoțit bucuriile copilăriei. Cum toate basmele păstrează vie aura unei frumuseți nepieritoare, cred că rezolvarea dilemei stă în adăugarea a încă unui criteriu în măsură să facă diferența: care basm îți este și cel mai drag inimii. Iar răspunsul meu nu poate fi decât cel care a fost și a rămas în acest superlativ de suflet: Harap-Alb. Adică, parafrazând titlul unei povești celebre a lui Gabriel García Márquez, aș spune și eu despre basmul lui Creangă, tulburătoarea poveste a viteazului Harap-Alb și a nesăbuitului Om Spân.

Explicația acestei alegeri este simplă. Înainte să-l fi citit pe Călinescu cu a sa Estetică a basmului, și cu atât mai puțin pe Roger Caillois, cel instalat atât de bine În inima fantasticului, acest „întâlniș“, cum zice Creangă, cu lumea din basmul său, a însemnat pentru mine, de fapt, o prelungire, la alt nivel, a lumii satului de câmpie, încremenit într-o monotonie mohorâtă, sat în care mi-am petrecut o parte a copilăriei. Basmul acesta venea ca o împlinire a unei dorințe de evadare din cotidian, cum se spune, pe care jocurile unei copilării în care, totuși, aveam o libertate totală, așa cum sunt copilăriile la țară, nu reușea s-o satisfacă deplin.

Acel fir al poveștii care se întindea până la marginea pământului îmi astâmpăra foamea de necunoscut, iar peronajele sale fabuloase, mă invitau să intru într-un joc la fel de fascinant: găsirea unor corespondențe între alcătuirile lor fizice nepereche și oamenii satului, nici ei lipsiți de tributele unor înfățișări de-o expresivitate infinită; deși, fapt cunoscut, în viața lor dăduseră strălucirea palatelor împărătești pe liniștea caselor din chirpici și a curților pline de animale obișnuite, iar marile aventuri ale vieții se consumau la muncile câmpului sau la unicul bufet sătesc. Ei bine, aici, bețivul satului putea fi plasat cu același succes în rolul lui Setilă, Golici, cel cu un cap peste cei care-i stăteau prin preajmă, nu putea fi decât Păsări-Lăți-Lungilă, iar milițianul ultravigilent, cu privirea pe tot ce mișca, se-ntrupa perfect în Ochilă. Calul, furnicile, albinele, cu tot cu însușirile lor uluitoare, păreau adunate din ogrăzile noastre și aduse în poveste ca să-i dea și mai multă autenticitate, și mai mult firesc. Ca să nu mai spun că și Pădurea Cerbului, și Grădina Ursului ne stăteau oricând la dispoziție la marginea satului.

Dacă aș rezuma, cu cuvintele lui Roger Caillois, ce simțean atunci când citeam basmul, ar suna așa: „Când în orice moment se poate întâmpla orice, nimic nu este surprinzător și nicio minune nu poate stârni uimirea.“ Și câte nu i se întâmplă lui Harap-Alb! Basmul în sine este o continuă întâmplare, care te ține prins în mrejele sale, te face să suferi sau să te bucuri cu eroii săi, cu alte cuvinte să trăiești în poveste, în altă dimensiune decât cea cotidiană. Precum în îndemnul pe care Sfânta Duminică i-l adresează lui Harap-Alb, firul poveștii te duce și pe tine „să vânturi țările și mările, pământul să-l dai de-a dura, lumea s-o porți pe degete și toate să fie după gândul tău“.

Asemenea legendei fluviului Alfeu, care urmărește nimfa ce se preschimbă în izvor, traversând Mediterana pentru a-și împlini iubirea prin unirea apelor într-un ostrov, așa și Creangă a gândit povestea ca o traversare a tuturor încercărilor și primejdiilor până la răsplata finală: căsătoria lui Harap-Alb cu fata împăratului. El are, totodată, extraordinara capacitate de a reduce fantasticul la proporțiile autenticității, cum ar spune Edgar Papu, diversificându-l neîncetat, pentru a menține viu interesul cititorului. Ceea ce mă bucura pe mine atunci, în simplitatea copilăroasă a lecturii, era faptul că dramatismul poveștii era pasager, că, de fapt, rolul său era să facă și mai plăcută izbânda finală.

Tot astfel, o mitologie prietenoasă te includea și pe tine, cititor, în această lume a tuturor posibilităților, a întâmplărilor neprevăzute, pe care Creangă nu le multiplică doar ca să facă acțiunea cât mai atractivă, ci le dă și o coerență în fluxul poveștii, le leagă într-o logică bine gândită, într-o simbolistică în măsură să îmbogățească și, în același timp, să unifice textul. Creangă are capacitatea rară de a face neverosimilul plauzibil, cele mai cumplite întâmplări având aerul unor năstrușnicii pe care le fac, în joaca lor, copiii. Și, lucru foarte important, deși basmul are printre componentele sale, ca orice basm, o morală și-o etică, ele sunt strecurate printre cuvinte, în hainele unor vorbe de duh scăpărând de umor și catifelată luare-aminte. Iar dacă mai adăugăm și bogăția și frumusețea limbii cu care Creangă își deapănă povestea, încântătoarea sa oralitate, farmecul zicătorilor populare, glumele care îți fac prietenește cu ochiul, invitându-te să savurezi cele mai năstrușnice apariții și scene, algerea pe care am făcut-o își află pe deplin justificarea.

 

Ion COCORA

Parte din „corola de minuni a lumii“

Nu pot zice că am neapărat un anume basm preferat. Imediat însă ce am citit întrebarea ce constituie subiectul noii dv. anchete, domnule Cristian Pătrășconiu, mi-a venit în minte o confesiune a unui poet de seamă, Pablo Neruda, care, nu știu în ce împrejurare, a exprimat o opinie, din punctul meu de vedere, de necontestat și ca atare de neuitat: „Toți avem un basm în noi pe care nu-l putem citi singuri. Avem nevoie de cineva care, cu mirare și încântare, să ni-l citească și povestească.“ Oare chiar așa stau lucrurile? Cred că da. Fiindcă basmul există, într-adevăr, fie la propriu, fie la figurat, în fiecare din noi. Și încă nu unul singur, ci adeseori mult mai multe. În sensul că viața în evoluția ei oferă experiențe și revelații multiple, rezultate deopotrivă din trăiri emoționale și reflecții intelectuale, adică atât cu referire la tema în dezbatere direct, cât și indirect la un mod general de abordare prin prisma unor considerații eseistice. Hermeneutica despre basmul românesc e amplă și, prin studiile lui Vasile Lovinescu, depășește previzibilul. Dar să revin mai aplicat la obiect. Primul basm pe care l-am auzit, presupun că nu mă înșeală memoria, a fost Balaurul cel cu șapte capete, povestit de bunica într-o noapte de toamnă târzie într-un sat din Banat, când mă zvârcoleam în pat bântuit de o febră foarte mare. Abia împlinisem patru ani, iar ea, Cuța-Mița, cum îi spuneam eu bunicii, după ce-și terminase întreg repertoriul de rugăciuni și descântece, îmi schimba compresă după compresă, încercând să-mi alunge febra și să mă facă să adorm. La un moment dat, părându-i-se că m-am mai liniștit puțin, a început să-mi murmure cu blândețe grozăviile înspăi­mântătorului balaur care „se hrănea numai cu oameni“, ținând sub teroare o întreagă împărăție, dar mai ales felul cum a fost biruit acesta de un tânăr viteaz, „pui de român“, unul dintre voinicii strânși laolaltă cu speranța că vor avea norocul să se bucure de promisiunea împăratului care făgăduise că-i va da fata de mireasă aceluia ce va reuși să vină de hac monstrului. Efectul a fost de-a dreptul magic. Starea de bine nu doar că puse repede stăpânire pe mine, ci și urmăream cu atenție maximă istorisirea isprăvilor și peripețiilor celui ce salvase „biata omenire“ de acel „nesățios balaur“. Sigur, la vârsta aceea situam totul într-un perimetru al realului. Eram convins că întâmplările ce mi se relatau s-au petrecut ori se petrec aievea. Nicio clipă nu le percepeam că ar aparține fantasticului. De aceea mă identificam cu ele și reacționam în consecință. Multă vreme în copilărie am confundat realitatea cu basmul și basmul cu realitatea. Îmi amintesc că după ce am buchisit literele abecedarului și am deprins gustul cititului, prima lectură de la un capăt la altul a fost Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. În special în nopțile de iarnă stăteam cocoțat pe un scăunel așezat pe masă, ca să fiu cât mai aproape de lumina chioară a lămpii cu petrol din tavan, întrucât „lampa lui Ilici“ încă nu ajunsese la noi în sat, și citeam „cu mirare și încântare“ basme. Nu terminasem clasa întâia, și deja aveam performanța de a fi citit Harap Alb. Blagian vorbind, basmul a fost pentru mine, în copilărie, parte din „corola de minuni a lumii“.

 

Gabriel COȘOVEANU

Despre sacrificial

Se presupune că nu voi fi citit toate basmele lumii, care are, fiecare, farmecul lui, în funcție de imaginarul zonei, de la zoologie și botanică pînă la ocupații ancestrale. Se poate verifica acest șarm inefabil al oricărei narațiuni fantastice în reacțiile copilului, indiferent de meleag, care cere cu insistență să-i spui o poveste, și nu numai pentru a adormi. Cu toate astea, constatăm, fără ajutorul lui Propp, Jung sau alții, că unele texte mizează mai mult pe umor, altele pe cruzimi înrudite cu sadicul, câteva pe logici azi inavuabile, precum răzbunarea, după cum există mai multe care pun accentul pe inițiatic, pe ideea de peregrinaj punctat cu revelații. Aleg o categorie „moralizatoare“, un basm, să-i zic așa, mai pedagogic, care nu devine, prin atare calitate etică, tezist sau plictisitor. Anume, întrucât ancheta solicită un singur nume, optez pentru Hans Christian Andersen, cu Cele unsprezece lebede.

Se petrec acolo transformări de tot felul, și caracteriale, și de ordin magic, sunt și întorsături de situație, și un regim de interdicție dintre cele dure: cel al tăcerii absolute. E ordalia prin care trebuie să treacă Eliza în vreme ce realizează, din urzici, cămășile cu mânecă menite să rupă vraja care-i transformase pe cei unsprezece frați ai ei în lebede. Anterior, moartea mamei fraților îl determinase pe crai să-și ia altă soață, însă, ghinion, aceasta (tot prin vrajă?) se dovedi, prin cruzime și prin ura față de copii, opusul primei. Nu numai că îi blesteamă pe prinți să ia formă aviară – le permite ca, după apusul soarelui, să revină la înfățișarea omenească, așa, ca memento sadic.

Colac peste pupăză, pe când fata se chinuie, cu a sa condiționare de muțenie totală, să culeagă urzicile salvatoare, în miezul zilei, este ochită de „gura satului“ și luată pentru a fi arsă pe rug, ca vrăjitoare. Avem aici, chit că basmul, cronotopic, e difuz, cu o precizare mentalitară care ne indică Evul Mediu (și într-un basm modern, de data asta în haine de heroic fantasy, Bilbo Baggins, creația lui J.R.R. Tolkien, își laudă vechimea vinului către vrăjitorul Gandalf, precizând și un an – o mie două sute și ceva). Animată de o nepământească, aproape, ambiție, Eliza continuă lucrul la cămăși, părând imperturbabilă în fața morții iminente. Vor apărea, însă, lebedele, peste care ea apucă să arunce straiele, iar proaspăt tranformații prinți controlează situația. Insolită imagine, chiar și pentru o poveste: cum fata nu reușise să lucreze și a doua mânecă la ultima cămașă, mezinul se trezește că dispune de o mână și de o aripă.

Un happy ending detensionează acumularea de nenorociri abătute, din senin, asupra succesorilor regelui care și-a ales greșit a doua consoartă. Ce reținem, însă, e paralela posibilă cu un scenariu sacrificial de tip biblic, anume specific Noului Testament, în care iubirea confraternă, absolută, are toate șansele să fie confundată cu triada Calea, Adevărul și Viața. Tânara fată – deși lipsită de experiență, foarte probabil răsfățată, cu mâinile ținute departe de vreo asprime – nu crâcnește la corvezile primite, nu pregetă, nu hulește, ci face totul pentru a-i salva pe alții. Un scenariu bun pentru toate vârstele, mă grăbesc să adaug.

 

Petre CRĂCIUN

Unicitatea în folclorul românesc și în cel universal

Basmul meu preferat este Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, introdus în circuitul nostru literar de Petre Ispirescu. Am mai multe temeiuri pentru alegerea mea.

În primul rând, acest basm este cules chiar de la tatăl său, frizerul Gheorghe Ispirescu „șezător în București, mahalaua Udricani“, fiind unul dintre puținele care vin pe această filiație. Se știe că Petre Ispirescu nu a părăsit decât de două ori Bucureștiul, basmele salvate de el de la uitare fiindu-i spuse de către diferite persoane cu care a interacționat, inclusiv de către părinți. Mama sa, Elena, o foarte bună povestitoare de origine ardeleană, a fost una dintre sursele sale importante. Au fost apoi precupeți, soldați etc., în general oameni simpli care duceau după ei poveștile auzite în diferite locuri ale țării.

Un alt motiv este acela că Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este primul basm publicat de „culegătorul tipograf“ în „Ţăranul român“ la data de 21 ianuarie 1862, la sugestia lui Nicolae Filimon. Textul figurează, apoi, la loc de cinste în ediția completă Legendele sau basmele românilor adunate din gura poporului, publicată în 1882, cu valoroasa prefață a lui Vasile Alecsandri.

Adevăratul motiv pentru care basmul lui Petre Ispirescu este preferatul meu are legătură cu unicitatea sa în folclorul românesc și chiar în cel universal. Niciunde nu regăsim atâtea idei filosofice privitoare la condiția omului în univers, la relația viață-moarte și la opțiunile pe care le poate avea un muritor, fie el și Făt-Frumos, pentru a dobândi „tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte“. Este o alegere pe care fiul de împărat o face încă înainte de a se naște, o condiție pentru a veni pe lume. Iar declanșatorul acestei perspective unice este chiar tatăl său, împăratul, care ratase cu alte oferte pe care le făcuse pentru a opri plânsul prin care copilul nenăscut refuza să vină pe lume.

Unde mai întâlnim o miză atât de profundă, de filosofică, precum dreptul nativ al omului la fericire? Și ca să ne menținem în aria înțelepciunii, creatorul anonim al basmului valorizat de Ispirescu ne arată cum a crescut acest copil: „Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună“.

Numai că acest Solomon autohton își cere drepturile căpătate la naștere și pleacă în căutarea motivului pentru care se născuse.

Basmul are o construcție originală, acțiunea fiind gândită aproape ca un scenariu cinematografic. Ispirescu nu face risipă de cuvinte, trece destul de repede peste obstacolele reprezentate de Ghionoaia și Scorpia pentru a ajunge, și grație unui cal fermecat care pare chiar mai înțelept decât personajul principal (vezi alegerea finală), în împărăția celor trei zâne, unde începu să „petreacă acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise“.

Și dacă nu ar fi existat Valea Plângerii și acel iepure speriat, Făt-Frumos ar fi trăit și acum „ca un fericit“.

Reîntoarcerea în timp prin ratarea nemuririi este poate cea mai spectaculoasă construcție din folclorul românesc.

Este surprinzător cum această nestemată a ajuns la un frizer din mahalaua Udricani și, prin el, la cel căruia îi datorăm atât de mult: Petre Ispirescu, „culegătorul tipograf“ care se sfia să își treacă numele sub aceste basme „adunate din gura poporului“.

 

Nichita DANILOV

Basmele – cheia pentru lumea de astăzi

Cred că, în zilele noastre, basmele ar trebui citite și descifrate într-o altă cheie. În primul rând, o parte dintre ele conțin arhetipuri, astfel că o lectură prin filtrul lui Yung sau cel al lui Freud ne-ar releva aspecte neașteptate privind natura complexă a tendințelor psihicului uman. Vom întâlni, recitind basmele și legendele diferitelor popoare, în paginile lor și complexul lui Oedip, și complexul eroului, și complexul martirului, și complexul mamei devoratoare, precum și alte rămășițe arhaice și imagini primordiale ale moștenirii noastre ancestrale.

În al doilea rând, ele ar trebui descifrate și în funcție de descoperirile din domeniul fizicii cuantice, a teoriei relativității și, de ce nu, a realității virtuale și a inteligenței artificiale create de om. În legende și în basme găsim personaje și întâmplări fabuloase, pe care ar trebui să le vedem astăzi cu alți ochi. În ele e depozitat nu doar trecutul ancestral, ci și viitorul nostru.

În al treilea rând, ar trebui să le citim și din punct de vedere al tehnicii literare. În fond, dacă stăm să ne gândim mai bine, o parte din realismul magic al lui Márquez din Un veac de singurătate îl vom putea descoperi în basme. Să ne gândim numai la personaje fabuloase cum e Jose Aureliano Buendia, Melchiade, Ursula, ghicitoarea Pilar Ternera, Rebeca, Amaranta, Fernanda sau frumoasa Remedios, cea care se înalță la cer, și vom realiza că lumea lui Márquez din Macondo nu diferă prea mult de lumea basmelor fraților Grim sau de lumea basmelor românești culese de Petre Ispirescu sau cele scrise de Creangă.

În acest sens, moartea lui Melchiade e revelatoare. Păstrându-și mult timp vigoarea tinerească, Melchiade îmbătrânește brusc ajungând în stadiu de decrepitudine. Recitind scena, gândul te duce la basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. „La câteva luni după întoarcerea sa, Melchiade începu să îmbătrânească atât de repede și într-un chip atât de neliniștitor, încât în curând fu privit ca unul dintre acei străbunici inutili care se foiesc ca niște umbre prin odăi, târându-și picioarele, amintindu-și cu glas tare de timpurile frumoase din trecut, și de care nimeni nu-și mai amintește până-n ziua când îi găsești morți în patul lor. La început, Jose Arcadio Buendia îl ajuta la lucrul său, entuziasmat de noutatea dagherotipului și de prezicerile lui Nostradamus. Dar devenea din ce în ce mai greu de înțeles și, încetul cu încetul, îl părăsise în singurătatea lui. Puțin câte puțin Melchiade își pierdu vederea și auzul, părea că-și confundă interlocutorii cu oamenii pe care-i cunoscuse în timpurile îndepărtate ale istoriei omenirii și răspundea la întrebările care i se puneau într-un amestec confuz de limbi și de dialecte.“ În ciuda orbirii și decrepitudinii sale, Melchiade se strecoară cu o abilitate inexplicabilă printre obiectele risipite prin laboratorul său „ca și cum ar fi fost înzestrat cu un simț al orientării bazat pe presimțiri nemijlocite“. Modul său de a percepe realitatea, ne amintește de fabulosul personaj Ochilă din Harap Alb, cel care răcnea ca un smintit că „toate lucrurile i se par străvezii ca apa cea limpede“ și aceasta fiindcă el vede „ceea ce nu ar dori să vadă nimene, pentru a-şi osteni vederea“.

Desigur, între basmul lui Creangă și romanul lui Marquez nu sunt prea multe legături, există însă similitudini de natură literară. Nu cred că Marquez auzise de Creangă. El era conectat la alți autori. Dar autorii mari, și Creangă este unul dintre ei, se întâlnesc între ei fără să se cunoască. Ideile și imaginile pe care le propulsează trec peste orice granițe. Și în Harap Alb, și în Un veac de singurătate realitatea și imaginația fac casă bună împreună. Basmele lui Creangă sunt adevărate bijuterii literare. Capra cu trei iezi și Punguța cu doi bani sunt adevărate capodopere. Lumea lor e la fel de colorată ca și în romanele lui Marquez sau ale altor reprezentanți ai realismului magic de pe mapamond. Inutil să mai amintim că ele au multe puncte comune cu Boccaccio, Gogol și Rabelais.

Tot în basme îl vom descoperi și pe Borges. Căci ce altceva sunt povestirile lui Borges decât niște basme în care predomină abstracțiunile și imaginile geometrice de tip cubist? Chiar și descrierea fabuloasă a Bibliotecii sale parcă face parte dintr-un basm de natură postmodernă. Și dacă tot am amintit de Harap Alb și am făcut o paralele cu Marquez, putem să facem una și cu scrierile lui Borges. Să ne gândim numai la Funes, omul care ține minte tot, și-l vom vedea în față pe același Ochilă din Harap Alb. Funes este înzestrat nu numai cu o vedere, ci și cu o memorie monstruoasă. Iată cum îl prezintă Borges: „Dintr-o privire, noi percepem trei pahare pe masă, Funes, toate mlădițele, ciorchinii și boabele de pe un butuc de viță. Cunoștea formele norilor astrali din zorii zilei de 30 aprilie 1882 și putea să le compună în amintiri cu filigranul unei cărți tipărite pe hârtie spaniolă pe care o văzuse o singură dată și cu crestele de spumă pe care o vâslă le-a ridicat pe Rio Negro în ajunul bătăliei de la Quebracho.“ Aceste amitniri, precizează Borges, nu erau simple, ci ele erau însoțite de senzații musculare și termice, dar și de sunete pe care Fuentes le auzise în acel moment. Fapt care-l determină pe Fuentes să declare că „Eu singur am mai multe amintiri decât au avut oamenii la un loc de când lumea e lume.“ De fapt, posedând o memorie cu adevărat fabuloasă, Funes anticipează acel Internet al tuturor lucrurilor din univers pe care visează să-l realizeze cercetătorii din domeniul- IT.

 

Gellu DORIAN

A fost odată ca niciodată…

Cînd oare am auzit primul basm? Greu de spus cu exactitate. Dar pe cel pe care l-am reţinut? Cu un minim efort, că asta, ca mersul pe bicicletă, nu se uită niciodată, cred că mi-aş aduce aminte că, ascultînd un basm, am fost impresionat de un personaj, care mi se părea absolut de neînchipuit – Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop. Bunica de la Vamă ne spunea povestea. Ea, pentru că pînă la vîrsta de cinci ani am locuit cu toţii – tata, mama, fratele mai mare, sora, fratele mai mic, bunica, rămasă văduvă de război, fiul ei, Constantin, şi fiicele Zamfira şi Eleonora, în casa ei –, acolo, pe malul unui pîrîiaş, Putrida, care se vărsa în rîul Miletin, ce trecea pe sub zidurile Mănăstirii Coşula. Ca să ne liniştească, dacă nu ne trăgea de perciuni sau de urechi, ori punea jordia pe noi, ne spunea basme. Stăteam cu gura căscată să ascult povestea despre Aleodor Împărat, de zeci şi zeci de ori. Din acel basm, cules de Petre Ispirescu, cum am aflat mai tîrziu, am reţinut acel personaj, care-şi avea ţinutul pe un munte pe care, dacă păşeai, îţi pierdeai sufletul. Era acolo şi un descîntec, pe care bunica Maria îl prefăcuse într-un leac, pe care-l folosea la vindecarea reumatismului sau durerilor de şale, trecînd peste picioarele, braţele sau spatele celui bolnav nişte iadeşuri salvate de la găinile pe care le tăia şi le făcea zeamă cu frecăţei, de ne trecea foamea după ce le goleam de carnea dulce şi gustoasă. Dar foamea de basme nu ne trecea niciodată.

Însă nu acesta a fost basmul care mi-a rămas mult timp în minte, ci altul. Aveam de unde alege. Cînd mergeam la cealaltă bunică, Zamfira, care locuia sub Dealul Mănăstirii, în centrul satului, de acolo de unde începea Valea Velniţei, ascultam alte basme. Însă basmele bunicii Zamfira erau cu totul şi cu totul de altă natură. Ea s-a născut într-o casă cu mulţi copii, în Şupitca, un cătun ce ţinea de comuna Coşula, în apropierea pădurii Gavrileştilor, loc pentru multă imaginaţie în jocurile noastre de-a haiducii şi boierii. Părinţii ei, sau bunicii, nu ştiu exact, au venit de undeva, de peste Prut. De acolo au adus o poveste despre o prinţesă, Milizanda. Bunicii atît de mult i-a plăcut povestea acestei prinţese, încît ea însăşi se considera, aşa cum cred că şi-a închipuit din copilărie, cînd asculta povestea de la bunica ei, prinţesa Milizanda a Ureseseului, că aşa reţinuse ea locul de existenţă al acelei prinţese, cînd, pe vremea venirii bolşevicilor, nu mai putea vorbi copiilor ei, nepoţilor despre împăraţi sau ţari, despre prinţese. Povestea aceasta, a prinţesei imaginare, o forţă a binelui şi frumosului, am preluat-o şi eu în noul meu roman, Să lupţi împotriva morţii, în curs de apariţie la Editura Junimea din Iaşi. Plecam de acolo cu imaginea acelei prinţese şi mă amuzam cînd bunica Zamfira lu’ Dumitru a Savetei, cum îi plăcea să-şi spună, se considera a fi fost în altă viaţă a ei chiar acea prinţesă foarte frumoasă, mult mai frumoasă decît Ileana Cosînzeana, decît Albă ca Zăpada, decît toate zînele din basmele bunicii Maria. Totuşi, aşa cum ne povestea bunica Maria, nimic nu ne aduna mai aproape de sufletul ei bun, de acea lume închipuită a basmelor. Tot de la ea am auzit şi basmul Tinereţe fără bătrînețe şi viaţă fără de moarte. Plîngea pe tăcute, de fiecare dată cînd ne spunea povestea aceasta, gîndindu-se că Gheorghe al ei, plecat la război, de unde nu s-a mai întors şi spera că se va întoarce de acolo, din Valea Plîngerii, unde cele trei zîne îl reţin, să fie numai al lor: „Mînă, Gheorghe boii tare/ Că vine Dunărea mare/ Las’ să vină să mă-nece/ Că n-am cu cine petrece/ Că cu cine-am petrecut/ S-a dus şi n-a mai venit.“ Şi noi tăceam şi-l credeam pe bunicul acel fiu de împărat, care, la vîrsta de cincisprezece ani, după ce şi-a hrănit calul cel mai răpciugos din grajdurile tatălui său şi şi-a pus straiele de tinereţe ale acestuia, a plecat să găsească ceea ce i-a promis tatăl său înainte de a se naşte: tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. Şi după ce a trecut prin toate încercările, de Ghionoaie, de Zgripţuroiacă, de cîte şi mai cîte, a ajuns în acel loc plin de frumuseţe, cum numai tinereţea veşnică e, loc al celor trei zîne bune, care l-au sfătuit să nu ajungă în Valea Plîngerii. Şi a ajuns acolo, la vînătoare fiind, luat după un iepure, încît dorul de casă l-a condus spre moarte. Numai că bunicul nu s-a mai întors, rămas veşnic tînăr în închipuirea bunicii Maria, care, împăcată cu sine, ne spunea basmul ca şi cum ar fi povestea vieţii ei. Dar şi ea a murit, cînd i-a venit sorocul, încît, cînd am crescut, a trebuit să caut basmele lui Ispirescu, cele ale lui Dulfu, cele ale lui Creangă, ale lui Andersen, ale Fraţilor Grimm, încît acum îmi este foarte greu să-l aleg pe cel care mi-a plăcut cel mai mult. Pot spune, însă, că, în timpul vieţii mele, am cunoscut doi povestitori adevăraţi, ultimii, cred, din istoria recentă a literaturii române, pe care nimeni nu-i mai ia în seamă, cum nici pe cei clasici, amintiţi mai sus, înlocuiţi cu poveşti cibernetice, sefeuri de tot felul, şi anume, pe preotul Al. Bardieru, trăitor în Botoşani, culegător de folclor din stirpea lui Pan Halipa şi Dimitrie Gusti, şi pe Mihai Lupu, un miliţian din Botoşani, dăruit şi talentat, cu un limbaj de o rară frumuseţe. Dar asta a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit…

 

Ovidiu DUNĂREANU

Visul veșniciei

Basmul care m-a fermecat din fragedă copilărie, față de care și acum am o atracție neasemuită, a fost și este Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte cules de Petre Ispirescu. El începe într-un timp imemorial, imposibil, timpul etern al întâmplărilor de veste-poveste.

Ca să se lase să fie născut, lui Făt-Frumos i se făgăduiește „o viață fără de moarte și tinerețe fără bătrânețe“– un lucru nemaiauzit și cu neputință de realizat, cum recunoaște de altfel chiar tatăl său împăratul.

Când se face mare, voinicul pleacă încotro îl va duce ursita, să caute promisiunea pentru care a venit pe lume. Nici prin cap nu-i trece să-și înfrângă această pornire și să se lase ispitit de lucruri lumești: putere, arme, femei frumoase, averi etc.

Înainte de a pleca în periplul său nemaipomenit, Făt-Frumos, la îndemnul calului năzdrăvan, se pune în situația existențială din tinerețe a tatălui său, acceptând să ia cu el calul, armele și hainele acestuia. De fapt, în destinul nostru refacem, în bună măsură, o parte din soarta înaintașilor noștri, continuând căutarea aceleiași himere, aceleiași speranțe.

Drumul lui Făt-Frumos este unul de inițiere în secretele vieții și ale morții, de descoperire a unei alte împrejurări de a fi a făpturii omenești în univers. El pleacă însoțit de un alai de oșteni cărora le dă tot ce are și-i eliberează. Condiția de a afla înțelesurile mirajului și miracolului spre care se îndreaptă este să fie singur, să trăiască revelația lor pe cont propriu.

Voinicul ajunge întâi în ținutul terifiant al Gheonoaiei, o sluțenie de slujitoare a morții, pe care o înfrânge sprijinit de sfătuitorul său devotat: calul cu puteri supranaturale. Nici un muritor nu înaintase așa de departe pe teritoriul ei și nu i se opusese cu atâta dârzenie. Pătrunde cu aceeași îndrăzneală și îndârjire în pustiul pârjolit al unei alte pocitanii dăruite morții și răului, Scorpia, soră cu Gheonoaia, care vărsa foc și smoală cu o falcă în cer și una pe pământ. Distrugând și această stavilă din cale, trecut prin atare încercări imposibile de înfruntat pentru orice ființă umană, tânărul prinț ajunge pe tărâmul paradisului mult-râvnit. Imaginea acestuia îl înmărmurește. Avea sub ochi o priveliște aflată sub zodia unei primăveri veșnice, de o splendoare care-l face să uite pe dată de toate cele trăite până atunci și de toți cei dragi lui. Palatul Tinereții Fără Bătrânețe și al Vieții Fără de Moarte se înălța pe un vârf de munte, desprins de pământ, în afara lumii obișnuite, înconjurat de o pădure deasă și înaltă în care vegheau fiarele cele mai necruțătoare să nu ajungă nimeni la el. Stăpâna palatului, o zână, ce nu mai văzuse suflet de om până atunci, îl ajută să treacă și de acest ultim obstacol. Ea și crăiesele celelalte, care trăiau acolo, erau una mai tânără și mai frumoasă decât alta. Tânărul prinț acceptă să rămână cu ele, mulțumit, fericit că găsise ce căuta – tărâmul fără vârstă, fără moarte, fără memorie, în înaltul cerului, ca o planetă perfectă, invulnerabilă.

Dar, ceea ce este profund omenesc în el se redeșteaptă când trece prin locul interzis „Valea Plângerii“, vale a aducerii-aminte, vale a timpului regăsit. Dorul de lumea unde se născuse și de ai săi răbufnește cu ardoare atunci în pieptul lui Făt-Frumos. Din momentul acela nu mai vrea să trăiască în nici un chip asemenea unui nemuritor. Cu toate că zânele îi dezvăluie nenorocirile care-l așteaptă și ce se petrecuse acolo jos în lumea din care venise, unde timpul nu avea răbdare, de când el plecase și viețuise împreună cu ele pe Tărâmul Celălalt, nu-l înduplecă să renunțe de a se întoarce acasă.

Căderea din fabulos în realitate este de neevitat. Iar această coborâre călare din eternitatea cosmică în efemeritatea de pe pământ îl ruinează pe Făt-Frumos văzând cu ochii. Îi schimbă înfățișarea, îmbătrânindu-l și aducându-i în cele din urmă moartea. Numai calul fermecat scapă, țâșnind înapoi spre cer ca fulgerul.

Basm tulburător, o creație folclorică greu de egalat. De câte ori îl citim, el ne deschide în suflet și în minte poarta secretă a năzuinței noastre dintotdeauna către marea taină de neatins a nemuririi și lasă să se configureze un adevăr nepieritor: „Vreți să vă izbăviți de împărăția morții și de timpul care nu iartă, înălțați-vă din captivitatea condiției voastre terestre către alte dimensiuni astrale infinite și veți dobândi atributele tinereții veșnice. Orice renunțare la acest fantastic ideal, la acest vis vindecător se termină inevitabil cu extincția.“

 

Mihai FIRICĂ

„O palmă îi trase Moartea…“

Eroul din basme este tânăr și frumos, adeseori bogat, de regulă fiu de împărat, trimis de soartă să își caute desăvârșirea prin încercări inițiatice din cele mai dificile, bătălia finală având o desfășurare plină de dramatism și happy-end. Calul său, înaripat și vorbitor, care are rol de sfetnic și vehicul pornit cu jăratic, își îndeplinește menirea. Însă despre cal nu mai aflăm mare lucru la finalul povestirii. Victorios, prințul cel viteaz se reîntoarce și preia tronul regal, luând de soție o frumoasă prințesă alături de care va trăi până la adânci bătrâneți. Tineri și fericiți, cu viața înainte după o nuntă ca în povești. Întocmai ca în scenariile de la Hollywood sau Bollywood. Într-o seară, o poveste spusă de mama a spart tiparele celor pe care le auzisem până atunci. Un erou, tânăr și frumos, fiu de împărat, cu cal vorbitor și înaripat recrutat dintr-un grajd, pornise să găsească un lucru despre care nu auzisem. Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, un dar promis înainte de a se fi născut, aflat la mare distanță și cu un drum cu multe obstacole. Povestea nu este cu un sfârșit plăcut, ci Moartea iese dintr-un cufăr și eroul este prefăcut în țărână după ce-i trage o palmă nesuferita. Deloc plăcut, o poveste care m-a pus pe gânduri. Era pentru prima dată când magia povestirilor se frângea pentru a lăsa loc incertitudinii. În mintea mea au apărut întrebări noi, perspective de neacceptat până atunci, finalul fiind un pumn de țărână în care viteazul este preschimbat după ce avusese șansa de a fi trăit tânăr și fericit. Fatalitatea de a se aventura, fără voia sa, prin Valea plângerii și reîntoarcerea la o lume de mult dispărută mi se părea de neacceptat. Am așteptat inutil ca povestea reluată să aibă un alt final. Mereu, moartea dădea o ultimă lovitură de palmă și totul se încheia. Fără vreo soluție salvatoare, fără vreo intervenție din partea calului. La final, spre deosebire de alte basme, calul fuge rupând pământul spre tărâmul cu tinerețe fără bătrânețe… Au urmat multe ore de nesomn, multe reverii despre cât de fericit aș fi să pot găsi elixirul unei tinereți fără pierire. Nu, cu siguranță că nu m-aș fi întors într-un regat din care dispăruseră toți pe care i-aș fi cunoscut. Visam cu ochii deschiși. Mă fascina perspectiva ca timpul să treacă diferit pentru fiecare persoană cunoscută, ba chiar să-l pot întoarce pentru a retrăi clipe de beatitudine alături de cele mai dragi ființe. Îmi imaginam cum ar fi să pot opri timpul în loc pentru ca drăgălașul meu cățel să nu mai crească, să nu ajungă dulău agresiv de care să se teamă prietenii mei. Îmi convenea mai mult să-l știu încremenit în vârsta drăgălașă de pufoșenie pentru care să mă invidieze toate fetițele din vecini, stârnind un dram de simpatie nemeritat, prin alăturare, la adresa mea. Îmi dădeam seama că eram un pic egoist, mai ales că ajunsesem să îmi măsor înălțimea aproape săptămânal, scrijelind tocul ușii bunicilor cu gândul la toate ce le voi avea de făcut când voi fi mare. Însă, în jurul meu totul se transforma. Bunicii erau din ce în ce mai neputincioși, mama albise, tatăl meu nu îmi mai părea puternic ca un zeu, iar lucrurile se micșorau pe măsură ce semnele de pe tocul ușii bunicilor se tot înălțau. Apoi, ca în poveste, unii mai primeau o ultimă lovitură de palmă. A fost perioada în care am lăsat basmele și am citit Biblia, ajutat de bunicul Ilie, îndelung și stăruitor, cu o speranță nemărturisită de a găsi soluția salvatoare pe care povestea mi-o refuzase.

 

Horia GÂRBEA

Basmul pe care ni-l construim

E o întrebare destul de grea. Dar am răspunsul. Basmul e stereotip. Lipsa varietății face greu de distins basmele între ele. Lucrurile se schimbă oarecum la basmul cult, în care autorul aspiră la o anumită unicitate, o originalitate care să-l scoată în evidență. De aceea basme ca Făt-Frumos din lacrimă sau Harap-Alb, s-ar situa în fruntea preferințelor mele. Totuși, fără modestie, voi spune că un basm care îmi place este romanul meu Făt-Frumos din Lună, scris pentru copii mai mari (young adults) și care a primit de altfel un premiu important (al USR) în 2016. În acest text am ținut seama de toate clișeele basmelor și de panteonul personajelor din folclorul românesc și nu numai. Apar zmei, balauri, moroi, vîlve, draci, dar și troli și hidre, ca și Samodiva, Joi-Mărița, Sfînta-Vineri, Gheonoaia, Ileana Cosînzeana (din cosiță floarea-i cîntă) și tot ce am mai putut racola din tradiții. Sînt răpite și regăsite fete de împărat, se călăresc cai fermecați, intervin distorsiuni ale spațiului și timpului. Pe scurt, mi-am alcătuit un basm ideal din toate ingredientele pe care le-am cunoscut. Cred că a ieșit bine, cel puțin pe mine m-a satisfăcut. Consider că fiecare cititor poate să-și alcătuiască propria poveste, piesă, roman din ingredientele pe care o întreagă istorie a literaturii i le pune la dispoziție. Așa cum gătim din aceleași elemente pe care le combinăm după gust, putem face literatură din ceea ce un trecut glorios ne oferă din belșug. De aceea, basmul preferat al fiecăruia este cel pe care ni-l putem alcătui noi înșine din piesele de lego ale tradiției.

 

Gabriela GHEORGHIȘOR

Două basme despre (re)umanizare

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de Petre Ispirescu este un basm atipic, fără happy end. Făt-Frumos se întoarce acasă, unde îl așteaptă Moartea. Totodată, basmul reprezintă o parabolă a condiției umane ambivalente. Omul poartă în ADN-ul său nostalgia Paradisului din care a fost izgonit Adam. Aspirația nemuririi și căutarea elixirului tinereții veșnice sunt obsesiile dintotdeauna ale umanității, de după căderea în păcat a primului om. De aceea, Făt-Frumos refuză să se nască fără promisiunea „Tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte“. Omul paradisiac era un semizeu, un fel de android programat pentru o fericire cam tâmpă, fie-mi iertat termenul. Abia experiența cunoașterii Binelui și a Răului, a dragostei și a suferinței îl umanizează cu adevărat, dacă pot spune așa. Valea Plângerii (toponim biblic) din basm nu este doar un topos magic al memoriei. (De altfel, Valea Plângerii a fost și numele unui spațiu real din București, cartografiat în prima jumătate a secolului al XX-lea, aflat în apropierea Căii Văcărești și a Cimitirului Bellu de azi, de care se leagă legenda scufundării, la un cutremur, a unui mic sat, cu biserica lui cu tot, perimetru de pământ devenit ulterior o mlaștină. Prin stufăriș se mai vedea uneori turla, iar noaptea se auzeau voci stranii. Petre Ispirescu, al cărui tată avea o frizerie pe Calea Văcărești, cunoștea, probabil, legenda locului.) Valea Plângerii poate fi și o metaforă a sufletului, sediul misterios, invizibil și volatil al emoțiilor și al sentimentelor, chintesența umanului. Făt-Frumos, care-și recâștigase, cu ajutorul calului năzdrăvan, starea paradisiacă de făptură nemuritoare și rece, trece, accidental, peste linia interzisă a propriului suflet. Această recădere în sine scoate la suprafață amintirea celor dragi. Dorul sfâșietor îl conduce la moarte, dar îl re-umanizează. „Tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte“ este un vis egoist, supra-omenesc, dragostea – o slăbiciune profund umană, care smerește și înnobilează, înalță moral și simbolic ființa muritoare.

Fata de Fum de Vladimir Colin, mai puțin cunoscută decât basmul lui Ispirescu, este o poveste erotică despre două personaje aparținând unor regimuri ontice diferite. Fata de Fum, plăsmuirea unui brutar solomonar, se îndrăgostește de Petrea Pescaru și vrea să renunțe la nemurire, precum Hyperion din Luceafărul eminescian. Oglinda destinului de muritoare, pe care i-o arată creatorul său, nu o descurajează: „Alerga râzând, strălucitoare de tinereţe, alerga pe loc jucând ca o sfârlează şi, pe măsură ce alerga, brazde întâi subţiri, mai mult bănuite, apoi tot mai adânci i se săpară pe faţă. Nu mai alerga; acum păşea domol, frământată de gânduri. Pletele fumurii se făcură sure, spinarea i se gârbovi. Apoi se ajută cu un toiag. O femeie bătrână șontâcăia pe ochiul de sticlă neagră, o femeie cu părul alb, cu ochii stinşi. Nici mantaua nu-i mai părea de argint… Şi bătrâna se împiedică, se prăbuşi rămânând nemişcată, iar făptura prinse a i se împuţina de parcă un bulgăre de omăt i s-ar fi topit la soare. Şi ochiul de sticlă neagră rămase gol.“ Alesul ei nu este precum superficiala și alunecoasa Cătălina, însă Fata de Fum trebuie să-și câștige dreptul de a fi om. Dorințele pe care i le poate îndeplini bătrânul vrăjitor sunt legate de salvarea lui Petrea Pescaru, întrucât fiul împăratului, căpetenie de tâlhari, îi pusese gând rău. Apoi, în cele trei ore de probă, fata cu plete fumurii, „mlădie ca un cânt“, rezistă torturii fără a-l trăda pe bărbatul iubit și scoate un copilaș dintr-o casă în flăcări. Fata de Fum se dovedește, în esență, o parabolă despre umanitate, care nu este un dat, ci un statut obținut prin dragoste, fapte bune, spirit de sacrificiu, suferință.

 

Vasile IGNA

E mai mult decât un basm

Cu siguranță că, atunci când m-am hotărât să răspund întrebării Dumneavoastră, nu m-am gândit deloc la G. Călinescu sau V. Propp, la estetică și morfologie, la real și fabulos, la naratorul omniscient sau la ascultătorul docil și ingenuu. Prezente în memoria mea afectivă au fost nu teoriile receptării ori strategiile băsmuitorului, ci fiorul indefinisabil și haloul miraculos care, odată cu glasul mamei sau al bunicii, acompaniau înaintarea „poveștii“ , drumul drept sau ocolit spre finalul (rareori trist, mai întotdeauna apoteotic) care, deși bănuit și deseori previzibil, era așteptat cu înfrigurare. A fost o vreme când preferatele mele erau poveștile, nu basmele. Retrospectiv judecând, cred că alegerea ținea, în mare măsură, de concentarea și ritmul narațiunii, de previzibilitatea intrigii și limpezimea moralei. Apoi, a venit timpul basmelor, în care nevoia (imperioasă) de fabulos se asocia cu alternanța dintre verosimil și imposibil, cu nevoia ca povestea să nu aibă doar o morală, ci și un subînțeles, nu doar niște personaje, ci și niște eroi.

Trei au fost basmele care mi-au marcat adolescența și restul anilor de până azi. Toate trei (Harap Alb, Făt-Frumos din lacrimă și Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte) sunt basme „culte“, au autori cunoscuți și destine hermeneutice pe deplin împlinite. Dar, oricât de apropiate îmi sunt, nu din rândul lor se alege „preferatul“. E vorba de un basm care nu e basm, unul care, dată fiind limba în care a fost scris, nu are decât extrem de puțin dintr-un „conte de fées“, dar are câteva virtuți imbatabile: umanizează miraculosul, relativizează valorile absolute, reduce umanitatea la persoană, are gingășie, delicatețe, imprevizibil, umor. Nicăieri melancolia nu e atât de lipsită de apăsare și nicăieri moartea nu e mai eliberată de aripa macabrului, deșertul de senzația glacială a vidului și nici domesticirea mai compasională și mai plină de speranță. E un Pământ în care o floare devine centrul universului și rațiunea lui de a fi, dar și izvor al tensiunii ireconciliabile dintre realitate și ideal. O tensiune care uneori amplifică, alteori scade tensiunea, dar, de fiecare dată, validează autenticitatea emoțiilor, ascute simțurile, confirmă intuițiile și temperează elanurile necugetate.

E mai mult decât un basm, e un manifest. Numele lui e Micul Prinț.

 

Nicolae JINGA

Basmul fiinţei

Basmul este o lecţie de viaţă – una printre multe altele – susţinută de un învăţător genial şi anonim. Basmul este oglinda unei introspecţii fiinţiale profunde. Am crescut cu el. Datorită propensiunii etico-sapienţiale şi instituirii unei propedeutici justiţiare în imanent, basmul poate fi socotit (şi chiar este) o parabolă de sorginte profană, cu o răsfrângere existenţială mai largă şi mai încăpătoare decât parabola de pură provenienţă religioasă. De asemenea, în sutele de ani parcurse, el a contribuit la consolidarea limbii noastre literare, la coagularea unui epos şi a unui etos de o rară distincţie şi nobleţe în uluitoarea diversitate a lumii. Din când în când, m-am întors la frumuseţea şi dulceaţa basmului cu smerenie şi recunoştinţă. În prima copilărie, la rugăminţile mele stăruitoare, mama îmi povestea câteva dintre basmele genialului Creangă: Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani, Fata babei şi fata moşneagului, Povestea unui om leneş, Povestea lui Harap-Alb. Pe când aveam 10 ani, am citit cu nesaţ o antologie din basmele fraţilor Grimm: Cenuşăreasa, Scufiţa Roşie, Cele şase lebede, Albă ca zăpada şi cei şapte pitici, Croitoraşul cel viteaz, Hänsel şi Gretel, Muzicanţii din Bremen… În majoritatea basmelor, întâlnim dramatism, egoism, cinism şi convulsie ; curge mult sânge prin basme şi capetele se retează cu o seninătate cutremurătoare. În afara stereotipiilor de rigoare, cam nimic din lumescul de obşte al basmelor nu aflăm în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte – basmul meu preferat, pe care Constantin Noica l-a supranumit Basmul Fiinţei. E de reţinut, în context, duioşia cu care marele filosof îl interpretează. Avem aici cumulate, în zece pagini de basm, o ontologie şi o fenomenologie capabile să definească meandrele fiinţei româneşti. Există şi aici o instanţă divină, atotputernică şi atotvăzătoare, dar nu se recurge la ea decât aluziv, conjunctural, in extremis. Tinereţe fără bătrâneţe… dislocă şi mută cu ne-nchipuit mai departe de simpla-nţelegere bornele plânsului; eroul plânge din chiar pântecele maicii sale; acest plâns matern îl personalizează şi-i parafează tragismul destinului. Acest plâns din incipitul tramei, cumulat cu cel din Valea Plângerii, îmi dă vaga sugestie că fiinţa umană, în integralitatea ei, îşi asumă destinul în urma unei aprige „negocieri“ ontologice desfăşurate cu mult înainte de naştere. Acest Făt-Frumos chiar îşi merită numele, la propriu şi la figurat. Are în el ceva dintr-un Samarinean milostiv: vindecă piciorul Gheonoaiei şi aşează la locul lui capul retezat al Scorpiei. Actualizându-i neasemănarea şi excepţionalitatea, aş mai nota că, într-o cuprinzătoare şi unitară viziune asupra lumii, de la newtoniana şi greoaia punere în mişcare a unui destin retractil, trecând prin einsteiniana şi relativa încercare de înşurubare în absolut şi ne-timp, Făt-Frumos demonstrează în final, prin acea instantanee prefacere în ţărână, valabilitatea destructurărilor de natură cuantică. Făt-Frumos a încercat o lungă săritură peste propria-i umbră şi nu se poate spune că nu i-a reuşit, măcar în parte, cu un singur amendament: n-a primit nicio garanţie, de nicăieri, că săritura lui va fi una completă şi ireversibilă.

 

Nicolae MANOLESCU

Fetița care se credea Scufița Roșie

……………………………….

P.S. Mi-am dorit dintotdeauna să scriu Peau d’âne a lui Perrault, Hänsel și Gretel a Fraților Grimm, Mica sirenă a lui Andersen sau povestirea de iarnă Invincibilii stăpâni de sclavi a lui Karen Blixen. Și, în primul rând, Scufița Roșie. Mai exact, povestea unei fetițe care se credea Scufița Roșie. Când o voi scrie, vă promit exclusivitatea. Până una-alta, acesta este capitolul cel mai plăcut pentru cititor.

 

Menuţ MAXIMINIAN

Basme năsăudene

De 20 de ani de când poposesc prin satele din Bistriţa-Năsăud pentru a culege lirică populară, obiceiuri şi poveşti, un punct important a fost acela de a descoperi şi basme populare. Din păcate, generaţiile actuale nu mai ştiu un basm cap-coadă prin viu grai, fiind în pericol transmiterea din generaţie în generaţie. Poveştile vor rămâne conservate în cărţi prin anchetele etnologilor, trecând într-o altă formă a literaturii populare, de la cea orală, la cea scrisă. Am descoperit în ţinutul someşan basme ce au în centru personaje precum Fata Pădurii, moroi, strigoi, căpcăuni, lupi ce se transformă în oameni. Aniversăm 170 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai importanţi culegători de basme, născut în judeţul Bistriţa-Năsăud, învăţătorul Ion Pop Reteganul, despre care Ion Muşlea spune că este cel mai mare folclorist al Ardealului. După apariţia în revista lui Iosif Vulcan „Șezătoarea. Foaia poporului român“, în 1878, a povestirii Fata mulțumitoare ( o variantă versificată a basmului Toarceți fete, c-a murit Baba Cloanța), de la Paris, Alecsandri i-a scris că a citit „cu multă plăcere“, sfătuindu-l să continue „prețioasa culegere și publicare, menită a ocupa un loc însemnat în tezaurul literaturii populare, îndeplinind astfel una din cele mai folositoare misiuni ale unui om care își iubește neamul“. De altfel, şi Vasile Alecsandri aşază acest personaj care ne-a însoţit tuturor copilăria în versuri: „Şede baba pe călcâie/ În tufanul cel uscat/ Şi tot cată neîncetat/ Când la luna cea bălaie/ Când la focul cel din sat.“ De Baba Cloanţa (alături de Joimăriţa şi Marţolea, unul dintre personajele mitologiei populare româneşti) m-am ferit tot timpul, nu îmi plăcea să o găsesc în poveşti, uneori aveam impresia că o văd pe uliţa din sat. Personajele din basmele năsăudene sunt la fel ca cele din cărţile de poveşti, reprezentări mitologice ale unei lumi româneşti, plină de credinţe arhaice, dar şi anumite şabloane, arhicunoscute, precum uciderea balaurului, păcălirea morţii, nemurirea prin anumite probe etc. Dimensiunea mitic-arhetipală, dar şi aspectele istorice din naraţiuni ne aduc în prim-plan motivele care circulă dincolo de un areal geografic. Observăm încă de la început o diferenţă între basmele ce au rămas moştenire prin viu grai şi cele culte, aduse în faţa noastră prin reprezentanţi precum Petre Ispirescu sau Ion Pop Reteganul sau cele făcute de scriitori, iar mai apoi intrând în conştiinţa populară, cum sunt cele ale fraţilor Grimm sau Hans Christian Andersen. Despre povestitori, Ovidiu Bârlea spune că doar cei maturi au talentul de a povesti, pentru că îţi trebuie experienţă pentru a aduce în faţa ascultătorilor călătoria eroului şi întâlnirea acestuia cu personaje ale mitologiei, fiind nevoie de o perioadă mai îndelungată de dezvoltare a talentului narativ. Din basmele populare s-au inspirat şi scriitorii, amintind aici şi pe George Coşbuc şi poezia Nunta Zamfirei a cărei schemă este construită pe basm, începând cu Săgeată, domnul bogat, apoi cu prinţii ce au venit s-o peţească pe Zamfira, neuitând de Viorel, un prinţ frumos şi tinerel, continuând cu zmei din iaduri scoşi, Feţi voinici, Feţi Frumoşi, Peneş-Împărat, Barbă-Cot, Mugur-împărat. Din păcate, programa şcolară nu prevede niciun text din basmele populare, după cum nici lirica populară nu este abordată în cadrul lecţiilor de literatură, uitându-se de patrimoniul cultural imaterial care, de-a lungul timpului, a fost inspiraţie pentru făuritorii de cultură românească. Nu ne rămâne decât să avem grijă să conservăm aceste valori prin proiectele noastre, gândindu-ne că, poate, va veni o zi în care cultura populară va fi redescoperită, de această dată nu la gura sobei prin grai viu, ci prin cărţi, satul cu poveştile lui retrăgându-se încet-încet în biblioteci.

 

Angelo MITCHIEVICI

Basmul cult

De departe basmul meu preferat este Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte al lui Petre Ispirescu, un basm cult, în același timp un basm trist, pe care-l așez alături de Prințul fericit al lui Oscar Wilde și de Fetița cu chibrituri al lui Hans Christian Andersen. Basmul se sfârșește acolo unde începe romanul, cu o victorie, „jumătate de împărăție (sau chiar toată) și fata împăratului de soție“, fapt care pune punct aventurii, pentru că nu există aventură pentru cel care are totul, și nici menajul nu oferă tocmai mediul favorabil. În plus, despre fericire, – „și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe“ – nu e nimic de spus, fericirea nu e o temă, căutarea ei, da. Timpul încetează să mai curgă în basm din acel moment apogetic al dobândirii a tot ce se poate obține. Toate lucrurile pe care basmul le blochează sunt deschise în basmul lui Ispirescu. Fericirea nu se află la final, ci cumva la mijloc, când „tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte“ sunt dobândite. Asta înseamnă ceva tulburător, vine cu un preț, uitarea, pierderea deplină a memoriei, existența paradisiacă într-un loc care se află în afara istoriei, fără istorie, ca și fericirea „până la adânci bătrânețe“ care închide basmul și despre care nu e nimic de spus. O viață între paranteze, în care fiecare moment este egal cu celălalt, dar care împreună nu configurează o narațiune, căci nimic nu se întâmplă, într-o rutină care nu provoacă nici cea mai mică angoasă. Un accident rupe vraja și, odată cu el, și logica basmului clasic. Depășirea unei granițe invizibile și intrarea în Valea Plângerii reprezintă o cădere în istorie, cu revenirea memoriei și, odată cu ea, a nostalgiei, a dorinței de întoarcere. Eroul de basm devine un erou de roman asemenea lui Ulise, constatând că împlinirea lasă un rest care-i conferă gustul ratării, că nu există împlinire decât cu condiția amneziei totale, în afara timpului, în afara vieții, în afara aventurii. Ceea ce a fost cândva aventură, acum este drumul de întoarcere, unde nu întâmpină niciun obstacol, ci doar stupoarea de a descoperi că totul s-a schimbat, căci nu te poți întoarce nepedepsit. Și mai descoperă ceva, că fericirea era pe când se considera neîmplinit, alături de doi părinți iubitori, și deși basmul e zgârcit cu amănuntele, poate alături de prieteni, de o iubită, de locurile copilăriei și adolescenței, acasă. Pentru că marea odisee a lui Ulise, marea aventură a iscusitului și astuțiosului elen are drept scop întoarcerea acasă, alături de o soție credincioasă și îmbătrânită, alături de fiul pe care l-a lăsat copil, alături de o banală doică, la un menaj care nu are nimic spectaculos, fiind banalitatea întruchipată. Faptul mă trimite la cântecul ritual funerar din Gorjul de nord, numit și Cântecul Ziorilor, unde se specifică că „dalbul de pribeag“, cum este numit generic cel decedat, trece din „țara cu dor în cea fără dor“. Pentru că dorul este una dintre cele mai puternice legături, făcută din afecțiune și memorie, amestecate într-o istorie comună, o legătură pe care paradoxal depărtarea o intensifică, o face mai puternică decât apropierea. A-ți aminti înseamnă deopotrivă o cădere în istorie, o reîntoarcere ratată și experiența morții (anticipată de o îmbătrânire accelerată în basm). Basmul lui Ispirescu le presupune pe toate. Mai este ceva acolo care mi se pare de o mare finețe. Într-o primă instanță, eroul parcurge o vârstă mitologică a confruntării cu monștrii, Gheonoaia și Scorpia, pe care în buna tradiție a basmului îi învinge. Ne aflăm în basm unde aceste confruntări pavează drumul către împlinire. La întoarcere avem o altă temporalitate, o vârstă istorică, unde faptele sale eroice au dobândit o aură mitologică, au intrat în folclor. Nu ne mai aflăm pe deplin în basm, ci într-un regim al parabolei, aș îndrăzni să spun într-un regim al romanului, în istorie. În istorie, legendele rămân, dar eroii mor, nu totdeauna în patul lor, dar când se întâmplă asta, ei arată ca niște bătrânei jalnici hrănindu-se cu amintiri, bâțâindu-se de la toaletă la televizor. La întoarcere, nu te așteaptă decât ruina, o iremediabilă tristețe și moartea, ceea ce postulează basmul lui Ispirescu. Nu vei regăsi niciodată ceea ce ai lăsat, cum ai lăsat, peste toate nemilos timpul a trecut, iar tu nu ești decât imaginea palidă a unei legende. Nimic din „și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe“ nu a rămas. La propriu și la figurat, din erou și întâmplările sale și dezideratul suprem al vieții lui se alege praful. Și dacă e să invocăm stereotipia fondatoare a dimensiunii fabulatorii, incipitul oricărui basm, din „odată“ nu rămâne decât „niciodată“.

 

Andrei NOVAC

Azi, contactul cu poveștile este diferit

Fiecare dintre noi trăiește într-o lume care poate să fie transformată foarte ușor într-un basm, într-un spațiu de poveste. Așa cum, atunci când am început să citesc marile romane ale literaturii, am înțeles ușor, ușor că literatura este o formă de a evada din cotidian și a pătrunde, într-un fel sau altul, în lumea cărților pe care le citești. La fel, în copilărie, lumea ascunsă între coperțile cărților de povești nemuritoare ale neamului românesc începea, într-un fel sau altul, prin intermediul părinților și bunicilor mei, să-mi ofere șansa de a evada din lumea cenușie a ultimilor ani ai comunismului. Îmi aduc foarte bine aminte și de cartea de povești nemuritoare a lui Petre Ispirescu sau de Crăiasa zăpezilor a lui Hans Christian Andersen, basme pe care am început să le descopăr atunci când am învățat să scriu și să citesc. Una dintre cele mai frumoase amintiri, pe care le păstrez din acea perioadă, este legată de faptul că bunicul meu patern a început, odată cu momentul în care am învățat să citim și eu, și sora mea, să nu ne viziteze niciodată fără să ne aducă în dar câte o carte. Aceste cărți au început ușor, ușor să nu mai fie doar cărți de povești. Într-un fel sau altul, povestea a început să-și lărgească granițele și să intre pe un altfel de tărâm, cel al poveștilor istorice și al literaturii clasice. Astfel că, și eu, și sora mea, am început să experimentăm lumea reală, păstrată prin intermediul cărților în interiorul unor coperți și, practic, să ne oferim nouă șansa de a cunoaște lumea, iar această cunoaștere să fie doar șansa noastră, sau cel puțin așa percepeam eu atunci.

În lumea de azi, contactul cu poveștile este diferit. Există spații construite de adulți, care le oferă șansa copiilor să trăiască poveștile pe viu, fără să fie nevoiți să-și închipuie personajele. Ei devin parte a unei povești alături de personajele care, ca printr-un miracol, prind viață în jurul lor. Își deschid ochii către ei, îi țin de mână, le oferă vată pe băț, îi plimbă prin poveștile lor favorite, prin intermediul unor mijloace spectaculoase care îi ajută să „zboare“ prin lumile la care noi doar visam altădată.

Basmul meu preferat este acum lumea prin care călătoresc împreună cu copiii mei. Fie că e vorba despre poveștile și basmele pe care le redescopăr împreună cu ei din cărți, fie că e vorba de parcurile de distracții prin care, în spatele unor uși colorate, am avut posibilitatea să ne bucurăm împreună de Albă ca Zăpada, Pinocchio, Peter Pan sau Pirații din Caraibe. În realitate, cred că aceasta este cea mai frumoasă poveste sau lume de basm, prin care fiecare dintre noi poate să treacă și prin care basmul lui preferat să prindă viață.

 

Toma PAVEL

Începutul unui basm preferat

Minunată întrebare! Basmul Făt-Frumos cu părul de aur, povestit de Petre Ispirescu, de la primele cuvinte („A fost odată, într-o pustietate mare, un pustnic“), ne aduce aminte de alte istorii, unele cât se poate de vechi, altele mai noi.

Acest pustnic, bun la suflet, „la marginea unui râu care curgea aproape de coliba lui, … iată, văzu că vine pe apă un coș smolit bine“. Ce se ascundea în coș? „Un copilaș cam de vreo două luni.“ Pustnicul scoate copilul din coș și îl ia în brațe, vrând să-l crească. Cu ce să-l hrănească, însă, în pustietatea în care trăia? Ca prin minune „răsări dintr-un colț al chiliei lui o viță de vie și numaidecât crescu și se înălță până la streașină“. Copilul crește mâncând strugurii copți și pârguiți și, cu timpul, pustnicul îl învață „să citească, să adune rădăcini ca să se hrănească și să umble la vânat“. Iar când simte că i se apropie sfârșitul, pustnicul își rămas-bun, spunându-i copilului că nu el este tatăl lui cel adevărat.

În acest început de poveste, întâlnim unul din sihaștrii prezenți în toate culturile, care își petrec viața singuri, departe, „printre fiarele pădurilor“. Însăși noțiunea de individ uman, s-a spus, ar fi apărut grație acestui rar, uimitor, fel de a trăi.

Coșul care vine pe apă e un semn că legătura dintre părinți și copii nu e oricând și oriunde de natură biologică. Multe istorii încep cu găsirea unui copil, cea mai cunoscută fiind cea din cartea Ieșirii, în Vechiul Testament, unde o femeie din seminția lui Levi, sclavă în Egipt ca toți fiii și fiicele lui Israel, dă naștere unui băiat. Ca băiatul să nu fie ucis la ordinul faraonului, mama lui ia un coş de papură pe care îl unge „cu catran şi cu smoală“ şi punând copilul în el, îl așează „în păpuriş, la marginea râului“ (Ieșirea, 2. 3). Când însăși fiica faraonului îl va găsi, cuprinsă de milă il va salva și adopta cu voia tatălui ei, dându-i numele de Moise. Și el, și băiatul din povestea lui Ispirescu au o soartă glorioasă. Ales ca soț de fiica cea mai mică a împăratului, Făt-frumos cu părul de aur își apără țara de cumpliții ei dușmani și în cele din urmă izbândește. Desemnat de însuși Yehova, Cel Care Este, Moise își scoate neamul din sclavia egipteană ducându-l spre tărâmul făgăduit.

Povești mai noi? Printre ele, cea a lui Silas Marner, în romanul scriitoarei care semna George Eliot. Artizan singuratec, respins pe nedrept de comunitatea din care făcuse parte, și căruia i s-au furat toți galbenii adunați de-a lungul anilor, Silas Marner găsește într-o zi o fetiță nou-născută lăsată pe pragul căsuței lui. Mă opresc aici, recomandând romanul celor care nu-l cunosc. Cum se spunea pe vremuri, când îl citiți, aveți pregătită o batistă.

Concluzia? Așa cum până la urmă pustnicii sunt întotdeauna înconjurați de oameni, nici un basm nu e singur pe lume.

 

Ovidiu PECICAN

Mai multe basme

Sunt câteva, nu doar unul: Motanul încălțat și Croitorașul cel Viteaz sunt la paritate cu Hainele cele noi ale împăratului și cu Muzicanții din Bremen. Dar îmi plac – pe post de basme – și câteva fabule, tare de tot: Vulpea și cocostârcul (La Fontaine) și Ursul păcălit de vulpe al lui Creangă.

Mă necăjesc foarte, după atâția și atâția ani, în continuare, Fetița cu chibrituri, Basmul celor douăsprezece lebede, Soldățelul de plumb din repertoriul nordicului Andersen, Prințul fericit al lui Oscar Wilde și, ce să vezi, Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry (acesta din urmă, un basm de o covârșitoare tristețe).

Recunosc, Alice în Țara Minunilor mă neliniștea, în metamorfozele eroinei și în regnul amestecat și ciudat al celorlalte personaje nu m-am simțit confortabil nici când am crescut și am deslușit șmecheriile logice ale profesorului de matematică îndrăgostit cam suspect de o fetiță. Am rămas, de asemenea, foarte uimit, când am aflat, la ani după ce am citit Vrăjitorul din Oz – altă poveste fără vrajă asupra mea – că, într-adevăr, există un fenomen numit tornadă care poate lua chiar și casele pe sus.

Recunosc, mă simt nemaipomenit de bine printre basmele lui Charles și Mary Lamb după Shakespeare. Forma lor dramatică, cea care le-a acreditat în timp drept capodopere, mă lasă cu un anume gust neîmplinit, probabil datorită caznei traducătorilor de a respecta și prozodia, și numărul de versuri, și aerul timpului, conținutul rămânând pe planul doi.

Cu Păcală însă, acest Til Eulenspiegel al nostru, merg până în pânzele albe.

Mărturisesc însă că în categoria basm includ – fără mofturi – și legendele despre Ștefan cel Mare, precum și pe unele dintre narațiunile minimaliste, dar pline de sevă, din O samă de cuvinte, din palmaresul extraordinarului Ion Neculce. Și, de ce să mint, tot pe aici aș aduna și multe dintre Povestirile germane despre Dracula, capodoperă anonimă a secolului al XV-lea săsesc, cu o măduvă provenind din sfera unui anonim român laborios, enervat pe Drăculea.

Prin urmare, multe-mi mai plac și destule nu-mi plac… De aceea mi-am strecurat și eu, de la o vreme, capul prin gard și m-am apucat de scris basme. Cam toate ale mele sunt istorice; și cele despre Matia Corvin, și cele despre frații Roman și Vlah. Aș minți să pretind că ale mele nu-mi plac. Să nu-mi placă, nu le-aș fi scris. Dar mai sunt, mai sunt… Mi se așază în minte la rând, așteptând să le scriu.

 

Irina PETRAȘ

Tinereţe fără bătrâneţe…

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte – un basm care mi-a devenit referință de la prima lectură, în copilărie. Cărțile mele despre „știința morții“ l-au folosit ca argument. Am revenit la el ori de câte ori l-am găsit interpretat la alți scriitori (Ion Mureşan în Cartea pierdută, Mircea Muthu şi Maria Muthu în Făt-Frumos şi „Vremea uitată“, Gabriela Melinescu în 33 de revelații etc.). Sau indirect, precum în eseul lui Vl. Jankélèvitch L’Irréversible et la nostalgie. Reiau câteva idei.

Făt-Frumos găseşte locul Tinereţii, nu timpul, fiindcă vremea e uitată, oricât de provizoriu şi de amăgitor. Iar locul e o înscenare, o copie fără temporalitate conştientă a lumii de unde a plecat. Nepăsător, el decade din ipostaza de fiinţă gânditoare, căreia îi pasă şi plânge. În Valea Plângerii, prinţul, gândind, află că singurul loc al Tinereţii sale este cel lăsat în urmă. În tărâmul Tinereţii fără bătrâneţe, el nu e tânăr, ci cosmetizat, sulemenit de uitare. A recurs, o vreme, la mens momentanea în exclusivitate, la o minte orientată spre plăceri prezente, risipitoare şi leneşă. Când face în fine ceva – aleargă iepurele – fapta atrage după sine amintirea, reintrarea în timpul din care, fără s-o ştie, nu ieşise niciodată. A plecat dintr-un răsfăţ, fără curajul de a face faţă muritudinii, şi s-a întors mânat de un dor obscur. E singurul lui câştig, în sensul în care, crede Jankélévitch, faptul de a te fi născut e deja o victorie metaempirică asupra nefiinţei. Cel care se întoarce şi-a recuperat futuritia şi, deci, moartea. Recăpătându-şi bruma de trecut, Făt-Frumos face adevărata călătorie spre locul Tinereţii care, firesc, este acum totuna cu cel al Morţii.

Condiţia nemuririi, pe care o pune împăratului, e un capriciu. Târguiala de la naştere e fin detaliată de Ion Mureşan. Copilul plânge, apelează la şantaj, iar împăratul îi răspunde, întristat (el ştie, ca orice bătrân!), cu o amăgire pe măsură. Dar copilul negociază ceea ce e de nenegociat. Se naşte numai cine moare – un adevăr de neeludat. Fără-de-moartea nu poate fi condiţie a naşterii – ele lucrează pe culoare temporale diferite, paralele. E vorba, în fond, de o reîntoarcere în pântece pentru a se naşte din nou, cu adevărat, ca muritor: „Moartea Născătoare“. Prima sa viaţă n-a fost omenească. Feciorul e, de la primele rânduri, neînduplecat, neclintit, „ca o piatră“. Are o idee fixă, iar secvenţele vieţii sale sunt înscenări. Între locul naşterii şi locul Tinereţii, prinţul face extrem de puţine: îngrijeşte calul, stă şi se ţine în şa, fugăreşte un iepure. Sunt atât de sumare gesturile vieţii sale, încât bănuiala lui Mircea Constantinescu (în Triumful lui Făt-Frumos) cum că, de fapt, n-a avut loc nicio plecare se susţine. „Straniu şi sec“, basmul e o păcăleală adevărată. Împăratul, calul, zânele – toţi ştiu, ca mai bătrâni ce se află, că fără-de-moartea nu se poate. Farsa are menirea să-l orbească pe neclintitul tânăr până când ochii i se vor deschide şi va şti şi el. Joacă toţi în jurul lui, întristaţi şi privindu-l cu milă, aceeaşi clipă tânără. De la un punct încolo, rămâne singur – calul fermecat, cel care a intermediat vraja şi a avut în sarcină „efectele speciale“, îl părăseşte şi el. E singur cu Moartea lui, în cea mai omenească dintre însoţiri.

Nu e singurul basm care îmi place, firește. Dar imaginaţia mea vibrează mai ales când se scoate mult din nimic, din puţin. Rămânând ori revenind în limitele omenescului. Din Albă ca Zăpada, de pildă, îmi place scena în care mica prinţesă trece la lucru şi preschimbă căsuţa vraişte a piticilor în ceva frumos şi primitor.

 

Marta PETREU

Basmul obsedant

Am un basm, mai mult decît preferat: obsedant. Este primul pe care l-am văzut. Spun l-am văzut, pentru că s-a întîmplat în clasa I, la ora de lectură, cînd doamna învățătoare ne-a pus un diafilm. A fost fatal. Nu numai pentru că era primul diafilm din viața mea și nici numai pentru că era primul basm din viața mea – deși eu nu eram cu totul incultă, cunoșteam deja, pentru că Tata ne citea din ea în fiecare seară, Biblia, așa că știam istoria alungării din Paradis, Potopul, peripețiile lui Iosif, istoria lui Samson și a Dalilei, a reginei din Saba, lupta lui David cu Goliat, pățania lui Daniel cel aruncat în groapa cu lei și așa mai departe. Și, sigur, știam și Apocalipsa. Basme, însă, nu știam. Nu că basmele ar fi mai puțin crude decît istoriile biblice. Ori mai distractive. Însă nu întîlnisem încă animale fantastice, ci numai îngeri, nu auzisem niciodată despre Gheonoaie și Scorpie, ci numai despre lăcustele-plagă în Egipt. Și nici nu auzisem pînă atunci că dacă fugi după un iepure mori negreșit – ceea ce, de altfel, este strict adevărat.

Dar mai ales nu știam că fiecare om are „moartea lui“, asta mi-a fost dat să aflu atunci, la venerabila vîrstă de 7 ani, la școală, cînd doamna Maria Runcu, învățătoarea mea, a acoperit ferestrele, a stins lumina și ne-a pus diafilmul Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte… Văd și acum, pe ecranul minții, scena finală: Făt-Frumos, care nu mai este deloc frumos, e numai un moșneag cocîrjat și cu o barbă lungă și albă, coboară în pivniță, iar dintr-un tron hîrbuit, în chichița căruia se afla ascunsă, iese moartea lui, și-i dă o palmă. Și gata.

Asta da, revelație.

La fel cum la lecturile pe care ni le făcea Tata la lumina lămpii cu petrol, m-am mirat că Eva și Adam mănîncă prostește mere din pomul cunoașterii, în loc să se îndoape întîi de toate cu poame din pomul vieții, așa cum, după mintea mea de atunci, ar fi fost cazul s-o facă, și la Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte m-a preocupat vreme lungă întrebarea, sîcîitoare, de ce Făt-Frumos lasă tărîmul nemuririi și se întoarce acasă. Nu învățasem încă pe pielea proprie ce-nseamnă dorul, în chinga căruia omul e constrîns să facă orice-i dictează el.

Nu știu nici acum ce-a fost în mintea doamnei învățătoare de ne-a pus, nouă, unor copii de clasa întîi, anume acest basm. Poate s-a luat după valoarea lui estetică și filosofică, după faptul, de necontestat, că este o capodoperă a literaturii universale. Poate însă că explicația e mai simplă, poate că era singurul diafilm din școală. Oricum, altul nu ne-a mai pus. Niciodată. Sau poate că gîndea ca Tata, că omul trebuie să învețe de mic orice, cu sau fără durere.

Acum știu că basmul este un ciob ieșit direct din miturile de căutare a nemuririi. Ca Ghilgameș, Făt-Frumos vrea nemurirea. Dar, în vreme ce Ghilgameș o vrea după ce-și pierde prietenul, pe Enkidu, Făt-Frumos, mai precoce decît acesta, căci avînd preștiința destinului muritor al speciei noastre și refuzîndu-l în lacrimi încă din uterul mamei sale, vrea nemurirea ca o condiție a nașterii. O găsește, pe celălalt tărîm, unde toate grijile încetează, căci a survenit uitarea. Însă, la fel ca Ghilgameș, o găsește ca s-o rateze: Ghilgameș, pentru că se duce să se scalde, lăsîndu-și leacul nemuririi nepăzit; Făt-Frumos, pentru că, fugind după un iepure, ajunge în interzisa Vale a Plîngerii… În Parva naturalia, Aristotel nota că „memoria în general e solidară cu timpul. Numai acele fiinţe care percep timpul au memorie, şi tocmai prin faptul că îl percep“. După ce petrecuse la Zîne „vreme uitată, ca un fericit“, odată ce a pășit în Valea Plîngerii – care putea să se numească Valea Aducerii Aminte sau a Dorului – lui Făt-Frumos i se deșteaptă memoria, își aduce aminte de părinți și de „acasă“. Și-atunci, de bunăvoie și nesilit de nimeni, se-ntoarce la destinul lui de om. Adică, de muritor. Este o reacție tip – o funcție tip a basmului, ar spune Propp –, pe care o vedem, de pildă, la Odiseu: zadarnic îl ispitise Calipso făgăduindu-i nemurirea („Şi-am juruit să-l fac fără de moarte / Şi fără bătrîneţe cît e veacul“, în fostul luptător de la Troia palpită dureros amintirea Itacăi și-a familiei lui: „Dar nu putu deloc să mă cîştige“, spune el despre Calipso, deoarece sufletul său, reintrat în timp, opune eternului prezent erotic al convieţuirii cu „mîndra zeiţă“ amintiri şi doruri puternice: „Mereu doresc şi năzuiesc odată / S-ajung la mine, să mă văd în ţară“. Pentru Făt-Frumos, cînd se trezește din uitare, timpul său sufletesc este inundat de amintirea vieții lui omenești. Ceea ce face să nu mai poată fi oprit, iar el pornește către casă, spre întîlnirea cu destinul lui de om, cu moartea lui.

Știu că mai sînt multe alte basme miraculos de profunde în patrimoniul românesc sau al zonei noastre cultural-geografice. Acum vreo 10-12 ani, cînd am citit toate basmele noastre dintr-o răsuflare, mi-am dat sema că în ele este cuprinsă o mitologie prin nimic mai prejos decît aceea a Olimpului, decît aceea nordică a Walhalei sau decît aceea chinezească. Laolaltă, basmele noastre dau răspuns la toate întrebările pe care le poate pune omul, pentru că în ele se află tot: o metafizică, inclusiv a timpului, o cosmogeneză, o topografie a lumii de aici și de Dincolo, o lege străveghe a destinului, cu Moire cu tot, o descriere fără rest a ființei umane, în măreția și abjecția ei. Luate laolaltă, basmele noastre alcătuiesc un univers magnific, rînduit de legi, cu omul aflat sub puterea legilor, tărîmurilor, anotimpurilor. Universul acesta mitologic arhaic și măreț, despre care nu știu dacă a fost complet înregistrat, s-a erodat treptat, odată cu intrarea provinciilor românești sub influență apuseană. Din păcate, s-a erodat înainte să fi apucat să rodească deplin și organic în cultura noastră de autor. Mi s-a părut evident că, dacă acest strat cultural anonim ar fi rodit deplin la nivel de cultură istorică, am fi fost o cultură mai puțin împru mutătoare, una mai originală.

Așa cum, cu timpul – pe măsură ce-am înțeles că moartea este într-adevăr „sora noastră“, cum spune Francisc –, am înțeles că pentru Făt-Frumos era obligatoriu să își lepede nemurirea, fiindcă, om fiind, trebuia să moară și el, poate că o să mă împac cîndva și cu faptul că mitologia românească nu a rodit la nivelul maximal, al creației de autor. Dacă am fost așa de înceți, asta e.

 

Monica PILLAT

Mai întâi, o farsă

Basmul meu predilect se întemeiază pe o farsă jucată cititorului de către Hans Christian Andersen, povestitorul. El prinde a-şi imagina un Împărat care se-nveşmântează zilnic în straie tot mai elegante, ca să-şi supună prin uimire publicul spectator. Până când în oraş apar doi ţesători. Se laudă că fac veşminte minunate pe care numai cei cinstiţi le pot percepe. Aşadar, ei lansează chiar ideea după care ceea ce spui că vezi te deconspiră etic şi îl îndeamnă pe Împărat să treacă testul. Numai că ţesătorii sunt şi ei tot impostori. Vor să îl prindă pe iubitorul aparenţei în mreaja unei păcăleli şi iscusinţa pledoariei îl face pe Împărat să se prefacă a vedea nimicul pe care meşterii i-l ţes doar din cuvinte.

Dar cum reacţionează cei de faţă? Supuşii fac un compromis cu spectatorii chemaţi să îi admire oficialului noile haine. Cu toţii fabrică un văl de vorbe sub care îşi ascund teama legată de conduita lor morală, iar în această strategie lumea repetă în ecou spusele ţesătorilor care urzesc iluzii.

Ca cititor, şi eu înclin să fac acelaşi lucru.

Când, la sfârşit, stăpânitorul apare în straiele măiastre, la paradă, din mulţime, copilul strigă: „Împăratul este gol!“ Acesta, însă, hotărăşte să îşi continue reprezentaţia, dar părăseşte scena îndoit.

Pe mine, adevărul mă-ntristează la fel de mult ca pe-mpărat. Acel copil deşiră toată vraja în care m-a ţinut povestitorul. Vezi, ţesătorul naraţiunii m-a ispitit să-i fiu complice şi, la sfârşit, m-a tras pe sfoară.

De aceea mi-am închipuit o scenă în care, la birou, un ins cărunt, cu ochii tulburi, stă cu un vraf de foi nescrise-n faţă. Pe uşă, îşi face apariţia un tânăr, la început, sfios. Ţine în mâna dreaptă un volum.

– Puteţi să-mi daţi şi mie un autograf? întreabă cu emoţie-n glas.

Omul de la birou tresare.

– N-am mai compus de câţiva ani ceva notabil. Mă adâncesc într-un impas, încearcă să se scuze, stânjenit.

– Această scriere vă contrazice, prinde curaj deodată celălalt şi, aşezându-se-n fotoliul de vizavi, deschide cartea. Lăsaţi-mă să vă citesc cu voce tare pasajele care m-au încântat, mai spune şi, fără să aştepte aprobarea, începe imediat lectura.

Are un timbru cald şi ştie să intoneze cu talent, ca un actor, strălucitoare replici şi descrieri, dând frazelor un ritm şi o tensiune care captează pe moment ascultătorul. Uimit, acesta se ridică de la birou, rămâne locului un timp, apoi o ia încet prin încăpere, din ce în ce mai roşu la obraz. Îşi recunoaşte stilul, dar nu şi naraţiunea care e luxuriantă şi plină de suspans. După un ceas de ezitări şi de nelinişti, se apropie de spatele fotoliului în care stă gureşul tânăr. Ochii i se opresc pe cartea din care el încă citeşte – doar un volum cu file albe.

– E basmul cel mai bun al dumitale!, conchide tânărul zâmbind.

Ce poate face autorul decât să pară că îi dă dreptate? Dac-ar avea curajul să denunţe impostura, s-ar condamna la dispariţie, trăgându-l după sine pe cititor în gol. Aşa că-i ia din mână cartea şi se semnează chiar la mijloc.

 

Ion POP

Un basm elegiac

Am ascultat şi, mai ales am citit, ca toată lumea, multe basme, desigur în copilărie şi adolescenţă, în primul rând cele din culegerea lui Petre Ispirescu. Cel care m-a uimit şi tulburat cel mai mult a fost şi rămâne Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. A fost o vreme când m-am întrebat dacă e cu adevărat un produs autentic folcloric, notat după relatări orale, fiindcă m-a surprins adâncimea meditaţiei asupra unor probleme fundamentale ale vieţii şi morţii noastre, trecute în emblemă în acest text neobişnuit. Am aflat mai târziu că povestea fusese auzită de Ispirescu chiar de la tatăl său. Oricum, el a (re)construit o naraţiune foarte expresivă, „adunată“, dar şi „îndreptată“, cam în felul în care Alecsandri procedase cu Mioriţa, concentrând pe, totuşi, puţine pagini, un repertoriu de motive şi expresii populare solidificate în formule definitorii pentru acest tip de naraţiune, asimilate în timp. (Un V.I. Propp ar fi găsit aici un depozit substanţial pentru analizele sale structurale.) Ele sunt abundente încă din primele rânduri, care adună esenţialul unor asemenea formulări, iar pe parcurs mai apar câteva care dau culoare şi surprind prin insolit, cum e, de pildă, „vremea uitată“. Dar cu adevărat tulburătoare mi s-au părut şi îmi par secvenţe ca aceea ce evocă plânsul fătului în pântecele matern, anunţând (şi condiţionând) venirea sa pe lume de realizarea unei promisiuni ieşite din comun, singura la care răspunde, a dobândirii „tinereţii fără bătrâneţe“ şi a „vieţii fără de moarte“: aspiraţie fundamentală, pusă de la început sub semnul plânsului premonitoriu, ca marcă simbolică a destinului uman tragic. E permis, oare, să ne gândim şi la plânsul demiurgic eminescian, coborât în sfere mai joase ale făpturii omului care are un soi de ciudată, amară, intuiţie a precarităţii destinului ce-l aşteaptă în lume? O dimensiune metafizică a sorţii omeneşti este, oricum, anuţată aici, ca nicăieri, mi se pare, în spaţiul fabulosului folcloric. Tot aşa, încheierea poveştii, cu palma dată eroului de Moarte, gest comun, dar cu reverberaţii profunde, – mustrare ultimă pentru cutezanţa nesăbuită a omului care a încălcat hotare interzise: Făt-Frumos dojenit de mama sumbră, căreia îi transferă, prin stingerea sa, un fel de stranie vitalitate. Nota tragică pare totuşi atenuată aici, fiindcă, eroul nu înfruntă, de fapt, în chip conştient şi… eroic limita, ci o trece din greşeală, alergând, foarte omeneşte, ca să vâneze un iepure… De notat, însă, că şi zânele din ţinutul ideal în care ajunge protagonistul „tânjesc după suflet de om“ (C. Noica făcuse cândva o raportare nuanţată la ecuaţia simbolică din Luceafărul lui Eminescu). O surpriză este în acest basm şi posibila raportare la… teoria relativităţii, cu timpul uman-neuman condensat aici simbolic şi „destins“ în relativitatea sorţii pământene: veacuri de viaţă şi moarte depăşite în uitarea paradisiacă, pentru a fi dramatic regăsite în finalul abrupt al naraţiunii. Interesant şi la fel de neobişnuit este şi faptul că năzdrăvanul cal, care îi asigurase eroului victoriile de pe parcursul aventurii sale, îl readuce, dar îl şi predă, abandonându-l, condiţiei lui de făptură muritoare… Vehiculul spre ideal avertizează, în felul său, asupra distanţei ce separă idealul de mai prozaica realitate, ficţiunea de concretul mundan.

Nu e locul să mai glosez aici pe marginea acestor pagini care fac o excepţie majoră deopotrivă în spaţiul epicii folclorice româneşti şi în cea universală. Eminentul meu coleg clujean, Mircea Muthu, a propus, în urmă cu vreo două decenii, pagini de erudită şi subtil-aplicată analiză a acestui text singular. Pentru mine, ca cititor mai simplu de basme ale românilor, au rămas vibrante mai ales cele câteva secvenţe narative menţionate, care, dincolo de convenţiile reiterate de pasionatul tipograf folclorist Petre Ispirescu, având şi ele farmecul lor, invită nu atât la o lectură disciplinată hermeneutic, cât mai degrabă la mărturisite adaosuri de reverie poetică, în fond elegiacă.

 

Savu POPA

Fascinație

Basmul care mă fascinează, încă din perioada liceului, este Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă. Cu toate acestea, în mod curios, nu mi l-am putut imagina în situația de a fi povestit de vreo bunică, așa cum se întâmpla în cazul altor povești. Pentru mine, nu se încadra în acea categorie a basmelor rostite, întrucât lectura ta, personală, vorba lui Maurice Blanchot, poate fi mai creatoare decât textul însuși. Apoi, mă întrebam cum ar putea cineva să îl spună la orele somnului, când dinamismul acțiunii sale este debordant. Cu toate acestea, poate fi considerat un basm a cărui solaritate pare ușor melancolică, irizată, încontinuu, de curenții inocenței și ai altruismului.

Pentru mine, în orice caz, a rămas basmul în care „oglindirea vieții în moduri fabuloase“ (Călinescu) se desăvârșește în modul cel mai deplin cu putință. Am apreciat o așa-numită versatilitate a naratorului care, uneori, intră în pielea personajelor sale, le deslușește firea și năravul, le „iartă“, de fiecare dată, metehnele. Niciodată, în schimb, nu le influențează deciziile. Nu îi place și nici nu i se potrivește ipostaza naratorului păpușar. Cam are încredere în ele, asumându-și, uneori, o anumită doză de naivitate. Poate și pentru că atmosfera, felul de a fi și de a se comporta al acestora amintesc foarte mult de Humuleștiul de altădată. Prin asta, înțeleg că autorul a încercat o transfigurare a universului copilăriei sale și în cheie fabuloasă, nu doar în cea mnemonică, în dulcele stil al cunoscutelor amintiri.

Apoi, mai sunt acele resorturi alegorice, butaforice sau inițiatice, care se regăsesc în ansamblul narativ al textului și îi conferă atât savoare, cât și complexitate. Încă de la prima lectură, care a avut loc tot într-o vară, am avut senzația că, de fapt, citesc un basm cameleonic. În cadrul poveștii este doar depășită, nu și negată, convenția tradițională despre bine și rău, despre obiectele fermecate sau despre eroi pozitivi și negativi, înscriind, în schimb, situațiile sau modul de a fi al personajelor într-un tipar mitic, filosofic și jovial-humuleștian. Apoi, am fost și am rămas fascinat de jocul subtil al intersectărilor fabuloase dintre situații narative, personaje, spații sau instanțe temporale, indiferent de contexte, de obiceiuri sau de caractere umane.

După cum ne amintim, fiul cel mic este singurul dintre cei trei frați care trece probele organizate de către tatăl lor, Craiul, în vederea dovedirii destoiniciei, a vitejiei și a seriozității de care trebuia să dea dovadă cel care urma să preia cârma împărăției lui Verde Împărat. Urmează o serie de întâmplări care țes traseul inițiatic și alegoric al eroului confruntat cu propria maturitate la confuența inocenței cu viclenia. Cu totul aparte este episodul în care mezinul coboară în fântâna din care, pentru a putea ieși teafăr, spânul îl obligă să i se supună necondiționat. Astfel, își vor schimba hainele între ei și, implicit, rolurile, iar feciorul împăratului va primi numele de Harap-Alb. Această scenă m-a amprentat într-un mod cu totul aparte. Am retrăit-o, să spun așa, în atâtea moduri. De bună seamă că am coborât în fântâna propriilor mele indecizii, a propriilor mele incertitudini. Nu de puține ori, am purtat numele de Harap-Alb, simțindu-mă prins, ca într-o menghină, între naivitate și dârzenie, între uimire și cutremur, întrebându-mă dacă, nu cumva, sunt și eu captiv în ,,țara spânilor“?

 

Ileana ROMAN

Făt-Frumos, Ileana Cosînzeana, Zmeul și Calul

Basmele care mi-au plăcut, constat şi astăzi, sunt cele culese şi trecute prin peniţă de scriitor sadea, precum Creangă. Basmele plac în general pentru că produc emoţii estetice prin bagajul uriaş al fantasmagoriilor, prin recuzita întâlnirilor antipodice dintre frumos şi urât, bine şi rău, protagonişti de asemenea. Totuşi, eu nu l-am adulat pe Făt-Frumos, din cauza prezenţei sale clişeiforme, dar şi din cauza idolatrizării sale programate, ca fiind cel mai voinic, cel mai puternic, deşi el câştigă luptele numai fiind ajutat de actanţi auxiliari – zâne, sfinte, monştri, animale, gâze şi, în primul rând Calul, mai năzdrăvan, mai isteţ. De aceea, dintre protagoniştii basmelor de oriunde cel mai simpatic mi-a rămas Calul. L-am surprins şi într-o ipostază insolită, parafrazat printre nişte bancuri năvălite după 1990. Am notat textul respectiv, pare o snoavă în care Calul aduce aminte şi de Păcală. Iar eu încerc acum o versiune (cu titlul de mai sus), cu textul mai dezvoltat şi re-creat spre a fi povestibil, în virtutea motoului antonpannesc: de la lume adunate şi-napoi la lume date. Iată ce a ieşit:

Deunăzi, Făt-Frumos, Ileana Consânzeana, Zmeul şi Calul au coborât din basme direct în oraşul meu cosmopolit. Poate au fost teleportaţi într-un cadru zis ultramodern, spre a se mai reduce diferenţele dintre epoci. F.F., proaspăt însurat cu Ileana, a găsit un apartament în cartierul Crihala, la L-uri, doar aici având permis să-şi urce calul la etaj. Sunt două blocuri gata nasolite de ţigani, tot încercând ei să facă înăuntru vetre cu foc, dar şi să-şi urce caii la bloc. Doar doi cai au vrut, locuiesc la et. 4. Calul lui Făt s-a adaptat repede, stă la et. 3. Zmeul, mai descurcăreţ şi mai astrângător, are un Aro, a făcut bişniţă la sârbi cu benzină pe timpul Embargoului. El şi-a permis să-şi cumpere apartament într-un bloc central cu faţa la Dunăre. Aici a adus-o pe Ileana, după ce o răpise uşor dintr-un magazin. Aici se simţea bine, avea tot confortul, dar nu voia să renunţe nici la F.F. După vreo lună s-au regăsit şi-au stabilit ca, deocamdată, să se întâlească în fiecare joi, când zmeul pleca din oraş o zi, uneori şi-o noapte, după treburile sale.

În prima joie, F.F. soseşte la Ileana cam pe la prânz. Lasă Calul în dreptul balconului – cel dinspre un părculeţ –, după ce îi zice:

– Calule, mănânci ovăz? / Ia de la mine, ia de la tata / Să treci falnic fără păs / Din Pristolul de la Balta. Acuma tu stai aici, dacă se iveşte vreo problemă, eu sar de la balcon şi tu mă sprijini.

– Bine, stăpâne, noroc şi-un praz verde!, zice Calul cam nemulţumit de noua ipostază.

Făt urcă cu liftul la et. 8. Ileana îşi aştepta febril Frumosul, îi spune că Buzduganul (aşa îl drăgăleşte ea pe Zmeu) e plecat la sârbi, peste Dunăre, să cumpere eurocrem, vegeta şi salam de Sibiu, că ăsta era atunci mai ieftin ca la noi. Cam pe seară, se aud bătăi în uşa de la intrare. Făt îşi sărută Ileana, apoi sare de la balcon. Ileana deschide repede. La uşă, hopa Calul: săru’mâna Ile, urcai scările să-i spun lu’ Făt că afară plouă şi eu nu am umbrelă. Ce să mai lungim vorba, Calul coboară ca gândul scările, îl ia pe F.F. şi îl duce ca vântul la Spitalul de Urgenţă, iar urgentiştii se miră foarte văzând cum i se lipeau oasele la loc, cât ai bate din amnar.

În a doua joie, Făt îi zice Calului: Mă Cal, hai mai întâi să cumpărăm o umbrelă pentru tine şi o paraşută pentru mine. Acasă la Ileana – votcă, ţigări, cafele. Zmeul e plecat acum tocmai la Sighişoara, caută aici un buzdugan, are colecţie. Spre seară, tocmai când cei doi amorezi vorbeau îndelicat văzând un film cu Brad Pitt, se aud bătăi în uşă. Făt sare de la balcon, Ileana deschide, la uşă e tot Calul: săru’mâna Ile, urcai să-i spun lui Făt că luă săculeţul cu ovăz în loc de paraşută şi mie mi se făcu foame. Ce să mai lungim vorba, acum lumea se grăbeşte, o iau şi eu pe scurtătură. La spital urgentiştii chiar se bucură de un aşa pacient, vor să-l ducă la televiziune, dar F.F. zice frumos: acuma nu, data viitoare o să vin în blugi.

În a treia joie, Făt îi zice Calului: Bă, Cal, tu eşti afar’ din cale, din cal, te-ai tâmpit, bă. Tu o să rămâi acasă, eu o să-mi cumpăr nişte chiloţi zburători. Aşadar, Făt vine pe jos la Ileana, zmeul e plecat nu ştiu unde, zice ea, fie ce-o fi. Că deja cei doi descoperiseră dulceaţa de amanţi. Cam pe seară, se aud bătăi în uşă, Făt sare de la balcon, Ileana deschide. La uşă e Zmeul, care zice pripit:

– Ileano, aici miroase a om.

– Dragul meu, Buzduganul meu, aici n-a intrat picior de om, parol d’honneur!

Zmeul intră şi vede pe fotoliu o pereche de chiloţi, îi ridică şi strigă:

– Păi chiloţii ăştia cu elice ai cui sunt, fă!

Iar eu încălecai pe-o şa / de spusei povestea-aşa.

 

Vasile SPIRIDON

Dinții și părinții

Nu mi-au plăcut niciodată în mod deosebit basmele în care „pădurea de simboluri“ este pusă la pământ de babe cotoroanțe cu dantura impecabilă și unde se încalecă la sfârşit pe o șa, pentru a ni se spune povestea așa. Oricât de bună călăuză va fi fost năzdrăvanul de cal înaripat, înzestrat cu excelența caracteristicilor umane și cu voce oraculară de aur, nu aș fi fost tentat în copilărie să-l încerc într-un promoțional test driver. Nu m-au învățat mare lucru nici basmele după al căror sfârşit cu celebrarea nunții împărătești suntem înștiințați, cu deplină satisfacție auctorială, că eroii mai trăiesc și astăzi, dacă nu vor fi murit. Toate acestea au fost odată ca niciodată și de aceea nu am crezut nicicând că vreun basm ar putea să transmită tulburătorul mesaj purtat de Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Situat la granița dintre folclor şi mitologie, acest basm de factură pesimistă este unic în felul său, deoarece, lipsindu-i variantele, nu posedă motive şi tipuri iterative.

De-a lungul vieții, am încercat, și cred că am reușit, să aprofundez înţelesul tragic al unui asemenea atipic basm, precum și pedagogia lui profundă: nu trebuie să petrecem aleatoriu sau să ne omorâm timpul care ne-a fost hărăzit nouă, efemerilor trecători prin Valea Plângerii. Altminteri, dacă nu pătrundem rostul implacabilei morţi, nu îl pricepem nici pe acela al vieții. Disputat între bucuria vieții pământești și aspirația spre cerul înveşnicit, a toate iertător, acum nu mă frământă mai mult secretul tinereţii fără bătrâneţe decât tentaţia trăirii religioase a unei vieţi fără de moarte. Cu toate acestea, parcă tot aș vrea să-i joc un renghi morții: ea să mă caute pe acasă, iar eu să fiu plecat departe, în altă parte, unde să nu mă mai găsească nici după ce va fi stricat șapte perechi de încălțări din fier. În această privință, Povestea lui Ivan Turbincă îmi intră la bibliografia obligatorie, narațiunea

lui Creangă fiind lectura de gen preferată. Nu-mi fac deloc iluzii, deoarece știe ea, moartea, că nu pot fi atât de departe de locul nașterii mele și că voi reveni acasă, mai ales după ce am pierdut părinții. Nutresc doar speranța că va fi o întoarcere fără prea mari regrete, pentru a fi prezent oarecum înseninat la întâlnirea definitivă şi definitorie cu Ea. Iar aceasta, pentru că am reținut, după recitirea basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, că nu există, în problematica lui de fond, obsesia timpului sau a morţii, ci doar aceea a devenirii interioare a ființei fulgerate de ideea nemuririi.

Desigur că realizarea imposibilei dorințe de a trăi sub regimul existenței veşnice ar strica echilibrul fundamental Viaţă-Moarte şi astfel am rata condiţia umană firească. Ne ducem la întâlnirea cu moartea mult mai în grabă decât ne-am putea da seama și totuși, chiar dacă – potrivit vorbei livrești – nici eu mă simt prea bine, nu cred că voi învăța a muri vreodată. Rătăcitor între paradisul pierdut și acela promis, importantă rămâne străduința de a nu rata câteva dintre învățămintele fundamentale ale vieții. Prima dintre ele ar fi aceea că nu ne naștem cu adevărat decât în momentul în care căpătăm conştiinţa muritudinii noastre. Dacă nu putem trăi o tinereţe fără bătrâneţe, trebuie măcar să avem grijă să nu ne situăm sub spectrul în degrade al bătrâneţii fără tinereţe. O condiție ar fi aceea de a ne simți că am rămas cât mai mult timp în stadiul de puer aeternus. În afară de Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, niciun alt basm nu m-a determinat să reflectez mai îndelung asupra unor asemenea aspecte existențiale majore. Este un basm care poate fi înțeles pe deplin doar atunci când simți că dinții nu sunt mai aproape decât părinții, adică în partea a doua a vieții.

 

Dan STANCA

Tinereţe…

Evident, basmul la care ţin cel mai mult şi care are o acoperire metafizică fără pereche este Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Este basmul care, dacă se poate spune aşa, rupe tot acoperământul feeric al acestor poveşti despre care se spune tot timpul că sunt doar pentru cei mici. De fapt, basmul nu e în niciun caz „vrăjeală“, poveste ieftină şi gratuită, ci reprezintă o chintesenţă a înţelepciunii universale, descinsă poate chiar din vârsta de aur a umanităţii. Cei care trăiesc prin basme sunt de fapt cei mai fericiţi, fiindcă ei pot depăşi condiţia limitată în care noi, ceilalţi, ne aflăm, efect exact al faptului că nu credem în basme. Dar Tinereţe fără bătrâneţe… le bate pe toate. De ce? Fiindcă nu are happy end.

În general, basmele, tocmai pentru că vorbesc despre un alt timp al omenirii, se termină frumos. Pe vremea aceea aurorală nu putea să existe dramă, sfâşiere, suferinţă. Acele făpturi, chiar dacă aveau şi ele suferinţa lor, până la urmă ajungeau la un liman care era acela al întâlnirii dintre pământ şi cer sau dintre femeie şi bărbat, şi astfel era realizată unitatea cosmic androginică. Dar basmul la care mă refer se sfârşeşte prin domnia ireversibilă a morţii. Eroul principal se întoarce spre propriul destin şi se transformă în praf şi pulbere. Numai că aici nu e vorba de ceea ce facil am putea numi aneantizare, ci de o aşezare în faţa Marilor tenebre. Nu e vorba de o moarte obişnuită, ci de o confruntare cu Nefiinţa sau Nonfiinţa prin care tot ce e frumos, glorios, paradisiac piere. Tinereţe fără bătrâneţe… ne demonstrează că există ceva mai presus de Paradis, dincolo de Rai, dincolo de acel tărâm al Fericiţilor unde ne închipuim că vom ajunge şi astfel ne vom mântui. Da, există mântuire, dar numai după ce ai trecut prin strâmtoarea grozavă a bătrâneţii şi a morţii. Aceasta e trecerea cea mai dificilă, care rupe de pe tine toate învelişurile frumoase şi te reduce la un fir de cenuşă. Vălvătaia morţii e năprasnică şi nimeni nu-i poate face faţă. Ne dezintegrăm ca în urma unui cataclism nuclear. Şi tocmai aici intervine rolul credinţei şi al cunoaşterii. Dacă am păstra în noi măcar o aşchie din diamantul acestora, am reuşi ca dincolo să ne refacem într-un corp nou. Altfel, pierim ireversibil. De fapt, murim de fiecare dată când ne culcăm. For in that sleep of death what dreams may come, spune Shakespeare. Vâlvătaia sunt tocmai visele care ne bântuie şi a căror tortură o îndurăm veacuri. Căci în clipa morţii, timpul s-a abolit, iar secundele sunt acele black holes în abisul cărora cădem. De asta îmi place mie basmul amintit. Mă face să tremur. Şi privesc fără putere umbra care se lungeşte tot mai mult în spatele trupului împuţinat.

 

Florin TOMA

Basmul originar al românilor

Adevăratul basm genuin și harababuin al poporului român nu povestește în realitatea lui nici despre junețe aprigă fără decrepitudine umilitoare, nici despre Prunc-Frumos cu fluieru-n gură (care, când și când, îi trage o doină, de se dezlănțuie planetele lacrimale din univers), nici despre cei trei cucuieți, concepuți, în absența lupului decedat prin calcinare – precum și, un lucru deloc de neglijat, urmare a unui know-how mult mai evoluat – de către Maur-Alb (care, deși, era cuscrul bunicii Bonetei Roșii, s-ar putea ca astăzi, conform legilor woke, să fie aspru pedepsit pentru combinația sa cromatică derutantă), taman cu capra aia de nevastă adulterină a megieșului Dănilă Crăcănat. Și, ca să închidem cercul destul de vicios (să știți de la mine: un paralelogram virtuos nu este egal niciodată cu un cerc vicios!), adăugăm că, în fine, basmul național nu pleacă nici de la carismatica și faimoasa delațiune păcureț-erotovină petrecută în illo tempore…

Nu!… Basmul originar al românului pleacă în zbor de la un posibil păcat. Dar nu un păcat oarecare. Pe cale de consecință (și vor fi multe astfel de consecințe, din păcate!), ca să n-o mai lungim, la români, basmul e despre basmà. Mai exact, de la constatarea năucitoare, bulversantă, epustuflantă și contrariantă (deci, e contra râsului!), care așază confortabil soarta românului în miezul incandescent al unei tragedii mai crude decât cea a Atrizilor. Revelația este de o vibrație cosmică, făcând să se zvârcolească toate astrele: „Aseară ți-am luat basma / Și-acum te văd fără ea“!!… Unde e basmaua? În ce loc s-a pierdut baticul? Sau, și mai grav, cui să fi dat mândra broboada primită cadou cu o seară înainte? Și mai gândiți-vă apoi la faptul că, între momentul cadorisirii și ieșirea la lumină a fraudei, s-a fost trecută o noapte. Ce s-a petrecut oare în acea noapte cu testemelul? Ce s-a întâmplat în acel interval de cel puțin 12 ore? Ei bine, knowledge-ul tradițional nu menționează nimic în această direcție.

Misterioasa dispariție, la care se adaugă și alte podoabe, cum ar fi cercei, inel, mărgele – dispariții la fel de mesmerizante pentru puterea de înțelegere a românului – denotă nu doar amărăciunea ancestrală a acestuia (explicabilă la urma urmelor, însă, dacă e să fim corecți, nu doar în cazul lui, ci la orice etnie, cât ar fi ea de generoasă și proastă!), dar și, atenție! amorsarea dramatică a unui conflict ce poate duce la o mamă de bătaie sau la o despărțire dureroasă.

Cert este că această enigmă a încurcat toate ițele epice ale basmului nostru tradițional. S-au dus pe apa sâmbetei toate trucurile, toate șiretlicurile cu care naratorul anonim îl îmbrobodea pe ascultător, toate „motivele lui Propp“ (de la recurența cifrei 3 sau misterul ușii zăvorâte, la gheonoaia care face numai netrebnicii ori cucernica Sfântă Vineri, care aduce cu sine împăcarea lumii, a oamenilor, a fiarelor și a Împăratului Verde (nu există nicio explicație de ce musai verde, așa cum avem, de pildă, în subconștient, pentru Împăratul Roșu!). Deci, este dinamitat tot acest mănunchi de ghidușii, sunt dinamitate aceste inocente escrocherii narative, adică cele care-i transferă pe receptor și pe emițător, în egală măsură, din universul real – destul de ostil – în cel oniric. Cum ar veni, copiii să adoarmă cu capul pe sobă, iar mamele, cu acul de la macrame înfipt în deget.

Astfel că – mai ales în aceste vremuri dezghiolate rău – universul oniric devine și mai dușmănos decât cel real, încuviințând felurite permutări logice: Harap Alb ajunge un nevolnic și cu sindrom Asperger, merele nu sunt de aur, ci butaforie, furnicile ocrotite de eroul nostru sunt de fapt termite, zmeul este un băiat bun care cântă în corul bisericii Sfântul Elefterie, Ileana Cosânzeana s-a hotărât să plece din castelul de cleștar și să se ducă direct pe centură, gheonoaia e mai drăgălașă ca bunicuța de pe sticla de ulei, Sfânta Vineri este enoriașă la Biserica Scientologică, Împăratul Verde este roșu, iar Împăratul Roșu a devenit verde…

Cât despre cal – fiindcă e clar că o să mă întrebați: Dar cu calul ce-ai avut? – aflați că e singurul normal în basmul ăsta care mie îmi place la nebunie(!): la prima hăpăitură de jăratic, a luat-o razna înspre ceruri. Și a devenit…Pegasus Airlines!

 

Laurențiu-Ciprian TUDOR

Prostia omenească

Basmul meu preferat este un basm cult. Este o poveste scrisă (pe un sâmbure popular, probabil) de către Ion Creangă și publicată pentru prima dată în 1874, în „Învățătorul copiilor“. Ea se numește Prostia omenescă, dar mai apare și sub numele de Drobul de sare. Pe scurt (pentru cine nu își amintește) e vorba despre un om însurat care trăia la un loc cu nevasta și cu soacră-sa. Într-o bună zi, omul întors de la muncă le găsește pe cele două bocind de mama focului pruncul proaspăt îmbăiat, hrănit și pus în covată, lângă sobă, că era iarnă. De ce jeleau ele? Pentru că mâța care torcea după horn ar putea să trântească drobul de sare în capul copilului, ucigându-l. Bărbatul află toate astea și, crucit, hotărăște să plece în lume și, de va găsi proști mai mari decât ele, se va întoarce. Ceea ce și face, pentru că dă peste unul care căra soarele în casă cu oborocul, peste un altul care arunca nucile în pod cu țăpoiul și peste un al treilea care trăgea vaca pe scară, în șură, ca să mănânce fân. Acum, cel mai mult îmi place că omul acesta își ia lumea în cap. Expresia e foarte faină și ofertantă, indiferent de motive. Să rupi realitatea, să evadezi din legăturile vieții de zi cu zi, să te pui în paranteze, dar și să aduci lumea cu toate ale ei în mintea ta, asta chiar e un lucru de dorit. Apoi, povestea are (pe scurt) și niscaiva interesante aplicații. Face, de exemplu, legătură cu fatalismul nostru mioritic (asta ca să nu uităm sursa!), dar și cu lamentările, statul pe margine și plânsul de milă, la care suntem mari campioni. Asta corelat cu autoatribuirile negative de care dăm dovadă în frunte cu „ca la noi la nimenea“. Lașitate? Pălăvrăgeală? Plasare la răspântia imperiilor? Istorie vitregă? Da și nu. În primul rând, însă, ce facem noi astfel sunt niște

predicții creative (așa le spun specialiștii din psihologia socială), adică niște autoprogramări care ne fac să ne învârtim continuu într-un cerc gri. Ce e de făcut? Păi, poate chiar să ne luăm lumea în cap. La fel ca omul nostru, chiar dacă majoritatea celor ce pleacă nu se mai întorc (nu or fi găsit proști mai mari?). Pe de altă parte, aducând basmul mai aproape de azi, el face trimitere la biasul de negativitate (care e posibil să prindă mai bine la noi tocmai datorită fondului de care am vorbit mai sus). Acest bias este o periculoasă percepție eronată (cognitivă și informațională) care se referă la un sentiment crescut de negativitate (și la impresia puternică a unui declin moral). El apare ca urmare a unei supraexpuneri la informații negative și senzaționale (cauzate de modul în care funcționează mass-media) și a viralizării știrilor care speculează instinctele atavice. Acum, asta nu produce doar stres, anxietate ș.a.m.d., dar induce susceptibilitate la manipulare din partea liderilor politici „salvatori“ care promit marea cu sarea (pe fondul unei sensibilități afânate de pandemie și războiul ucrainean). Așa că e musai să ieșim, ca acest bărbat, să regăsim gândirea critică și să revalorizăm competența. Nu?

 

Lucian VASILIU

„Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii“

Eminesciana constatare din Venere și Madonă s-a dus pe „apa sâmbetei“ (sintagmă a basmelor!).

Cred că actualmente gândim, din păcate, mai mult în basne (diversiuni, manipulări, intoxicări) și vorbim mai mult în dodii!

Când Vasile Alecsandri susținea că „Românul s-a născut poet“ se referea nu la poeți, versificatori, stihuitori (nici nu prea existau în epocă)! Scoasă din context, expresia a devenit batjocoritoare! În fapt, Alecsandri elogia preocuparea omului din popor de a trăi spiritual, în cântec, vers, meditație, reflecție, cugetare, basm! Prin zicători, proverbe, cimilituri, anecdote, povești, amintiri, născocitori, snoave, legende, mituri.

Răspuns sobru: basmul care mi-a marcat copilăria a fost Capra cu trei iezi, a lui Ion Creangă. Ne citea/ interpreta tatăl nostru Ștefan, înainte de culcare. Poate și fiindcă eram trei băieți/ fii în casă, ne proiectam în cei trei iezi. Iar mama, adevărat, în acei ani 1950 de mare restriște, era o veritabilă eroină: Că mama v-aduce vouă:/ Frunze-n buze,/ Lapte-n țâțe/ Drob de sare în spinare/ Mălăieș în călcăieș/ Smoc de flori/ La subsuori!

Iar Lupul, descifrat/ „tradus“ mai târziu de noi, era hrăpăreața Uniune Sovietică!

Aveam două biete capre în gospodărie (vaca ne fusese confiscată) și tare ne mai temeam să rămânem fără ele!

În plus, unul dintre verii noștri era poreclit, în tot satul, Ghidighi! Ghiduș precum unul dintre iezii din poveste.

Cumetriadă plină de subtilități „poporane“, crengiene, junimiste!

Evident, binele învinge, justiția capricorniană își face datoria, iar autorul, colocvial, își ia rămas bun de la „cetitori“, făcându-ne cu ochiul: și unde n-au mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună.

*

Răspuns ludic:

De-ar fi să optez și pentru un basm foarte actual, cu autor necunoscut, l-aș numi Viza Schengen!

Basmele românilor nu încep și nu se termină cu Petre Ispirescu, Dumitru Stăncescu, Ion Pop Reteganul, Simion Florea Marian, Mihai(l) Eminescu, Nicolae Filimon, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Ioan Slavici și câți alți producători și culegători de literatură populară sau cultă!

De ne-am opri la contimporanii (sic!) noștri Emil Brumaru și Veronica D. Niculescu Basmul Prințesei Repede-Repede. O poveste pentru adulți, cu ilustrații de Mircia Dumitrescu!

Basm, basma curată!

 

Ioan Radu VĂCĂRESCU

„În basm, ca și în vis …“

Eu, din fericire, am crescut într-o lume a poveștilor. Lume care, din nefericire, a dispărut sau e pe cale de dispariție. Bunica mea, Ana Floarea, mi-a încântat și „înfricoșat“ zilele copilăriei cu povești despre vârcolaci care mușcă din lună și cu pricolici care lasă seci de lapte vacile rătăcite pe hotar, în noapte. Dar și cu întâmplări, unele stranii, altele foarte realiste, din Bucureștiul anilor 1920, pe când, tânără văduvă de război, era „fată în casă“ la vestitul pictor Theodorescu-Sion. Numai că, și aceste povestiri tot un basm păreau. Tata era și el un povestitor desăvârșit (a fost și actor amator în satul natal, în trupa înființată de unchiul Vasile, învățător), mai ales întâmplări cu tentă moralicească din lumea rurală, snoave cum ar veni, dar și povestea marelui război, până la Stalingrad și înapoi. Mama nu era povestitoare, era în schimb mare iubitoare de literatură: fie-i numele, Maria, lăudat: mi-a pus în fața fragezilor ochi Singur pe lume și„Mânăstirea din Parma, Isus a lui Papini și Anna Karenina, La Medeleni și Mizerabilii, atâtea și atâtea altele.

În mica noastră bibliotecă de acasă, la loc de cinste, se afla o carte care a ajuns, după o vreme, ferfeniță: Basmele lui Ispirescu, premiul meu al treilea de pe clasa a treia, la Școala Generală Nr. 3 din Sibiu, semnată de doamna învățătoare Livia Stetz. Dar și, apoi, edițiile ieftine din basmele noastre, colecțiile Dumitru Stăncescu și Ion Pop-Reteganul. Dacă mi-e dor de cineva, de acel lector super-inocent de acum mai mult de jumătate de veac mi-e dor. Abia mai târziu însă am înțeles și importanța capitală a acestei literaturi „poporale“: nevoia omului de a spune și a asculta povești, prezervarea identității și a memoriei colective, miticul, eticul, fantasticul și legendarul ridicate la cel mai mare rang, ideea că binele, adică adevărul și frumosul dimpreună, iese întotdeauna învingător. Am reluat și mai târziu cititul basmelor, într-o vreme în care eram oarecum interesat de comentariile de tip Noica la Tinerețe fără bătrânețe…. Dar nu acest basm a rămas favoritul meu, favoritele mele sunt alte două basme românești, de universală valoare: Piperuș Petru și Florea Înflorit, din colecția ardelenească a Reteganului și Făt-Frumos din Lacrimă, expresie inegalabilă a limbii române în stare de grație eminesciană. Iar citind mai târziu, cu mare interes, monumentala operă Basmele române a lui Lazăr Șăineanu, am aflat că cele două basme fac parte dintr-un tip specific românesc, acela al „fraților de cruce“.

Aș putea aminti aici și câte ceva despre basmul modern, așa-zisul fantasy, al cărui admirator, de asemenea, sunt: Lord of the Rings al lui Tolkien (trilogia a fost tradusă de Irina Horea, versurile de Ion Horea, vol. I și III, și de Gabriela Nedelea, vol. II, Rao 1998-2001) sau The Last Unicorn al lui Peter Beagle (tradusă de Mircea Ivănescu cu titlul Ultima licornă în 1978, la Univers). Dar despre acestea, cu alt prilej.

 

Marcel VIȘA

Hans Christian Andersen

Îmi plac basmele încă de pe vremea când eram foarte mic, iar una dintre surori mi le citea înainte de culcare, sperând că astfel voi adormi mai repede. Nu doar că nu adormeam, ci o rugam să îmi mai citească încă unul și încă unul, până când, epuizată, adormea înaintea mea. Când ea nu avea disponibilitatea necesară pentru a-mi citi, îi făceam o vizită unui văr care ne era și vecin, Dănuț, care avea pick-up și plăci de vinil cu basme înregistrate. Deși erau aceleași povești le-aș fi ascultat la nesfârșit, pe repeat, fără să mă plictisesc vreodată. Mai apoi, într-o seară, a trecut pe la noi un alt văr cu un aparat interesant, un proiector cu diafilme pe care erau imagini cu scene din basme. Eram uluit, fascinat de-a dreptul de faptul că personajele căpătaseră acum și un chip, iar asta mă ajuta să mă teleportez și mai ușor, cu totul, în lumea aceea proiectată pe perete, în timp ce vocea blândă a vărului Mircea îmi citea „subtitrarea“.

Cred cu tărie că basmul are un rol important în educația și formarea copilului, acela de a transmite valori și învățăminte importante, de aceea mi se pare benefic ca acestora să li se citească încă de mici. Basmele pot ajuta la dezvoltarea imaginației și creativității, la îmbunătățirea abilităților de comunicare și la dezvoltarea abilităților cognitive.

Preferatul meu dintre toate a fost Hänsel și Gretel, poate și fiindcă mi-a fost citit de către sora mea, iar eu intram de îndată în pielea personajului, după obiceiul binecunoscut al copiilor, deveneam Hänsel, iar ea Gretel, îmi imaginam cum, împreună, pășeam pe cărarea din pădure care ducea la casa din turtă dulce, unde locuia vrăjitoarea. Mă fascina ideea că ar putea exista undeva o căsuță din turtă dulce, iar asta m-a făcut să plec uneori în explorare, de unul singur, prin pădurile care împrejmuiau satul în care locuiam pe atunci, îmi închipuiam cum rup pe furiș câte o bucățică, apoi fug înainte să dea de știre cotoroanța care ar fi locuit-o. Din fericire nu am întâlnit nicio vrăjitoare, dar nici de căsuța din turtă dulce nu am dat.

Basmul Hänsel și Gretel are mai multe teme și mesaje importante, cum ar fi: lupta pentru supraviețuire în condiții de sărăcie extremă, importanța familiei și mai ales a iubirii fraterne, pericolul la care ne expune lăcomia, curajul și inteligența copiilor în fața răului, biruința binelui și pedepsirea celor răi. Cumva mi s-au fixat în subconștient aceste mesaje și au participat la formarea mea ca om, au fost cel puțin o cărămidă importantă, sau un fragment din fundația aceasta.

Nu doar acesta, ci toate basmele mi-au dezvoltat foarte mult imaginația. De îndată ce am învățat să citesc, le devoram zi de zi, uneori eram nevoit să îmi ascund cărțile cu basme, apoi romanele, în mijlocul unui manual, prefăcându-mă că învăț, deoarece mama observase cum le acord acestor cărți mai multă atenție decât învățatului pentru școală.

Ultima dată când am fost acasă, m-am urcat în pod și, scotocind pe acolo, am găsit într-o cutie, printre alte lucruri, o carte cu basme pe care o credeam dispărută, iar asta m-a bucurat nespus. Am rămas cu ea o vreme îndelungată acolo, deși era vară, iar acoperișul dogorea sub razele amiezii, și am citit-o pe toată, basm după basm, până când răcoarea serii s-a strecurat până la mine. Când m-am pus la somn, într-un târziu, le-am visat pe multe dintre personajele din poveștile citite, și iată cum visul a devenit, după plăcile de vinil, diafilme, desenul animat, unul dintre „suporturile“ pe care basmul a ajuns la mine.

 

Răzvan VONCU

Strălucirea Orientului

În copilărie am fost mare amator de povești.

Primele au fost, evident, cele spuse înainte de culcare de bunica mea. Povești clasice românești, pe care ulterior aveam să le descopăr într-o ediție Ispirescu, pe care tot bunica mi-a cumpărat-o, la vârsta la care deja citeam.

Dar între oralitate și scris-citit s-a interpus (doar am fost un copil al modernității) un episod intermediar: cel al diafilmelor. Pe la trei sau patru ani, tata mi-a cumpărat un aparat Diafilm – cei născuți după 1990 nu cred că știu ce e acel obiect și cum funcționează – și am privit „ca la teatru“, cu un comentariu citit de părinți, povești cum ar fi Punguța cu doi bani sau Fata babei și fata moșului.

Dacă memoria nu mă înșală, însă, primele povești citite au fost, totuși, de altă factură. Este vorba de Legendele Olimpului, povestite (fără mare talent, îmi dau seama astăzi) de Alexandru Mitru. Pe la vreo 6 ani – știu asta cu siguranță, pentru că încă nu fusesem dezrădăcinat din Constanța mea – am găsit, probabil din biblioteca adolescentină a mamei sau a unchilor mei, două volume groase și mari, cu ilustrații care nu semănau cu cele din cărțile mele de colorat, și cu povești care nici ele nu semănau cu cele spuse de bunica. Nu pot să spun că mi-a plăcut experiența și ar fi cu totul deplasat să dau vina pe lipsa de talent literar a istoricului Alexandru Mitru. Aș zice mai degrabă că nu mi-a plăcut conținutul acelor povești, pentru copilul care eram, stranii: o lume bizară, a metamorfozelor, a aparențelor, a tiraniei, adulterului și paricidului… Mai târziu, firește, am învățat să nu mai citesc mitologia în cheie ideologică.

De la vârsta de 6 până pe la 8 ani (am învățat să citesc foarte devreme, am uitat să precizez: înainte de a fi mers la grădiniță) am fost un cititor pasionat al colecției Povești nemuritoare, publicată de celebra, pe atunci, Editură Ion Creangă. Această colecție mi-a format, probabil, reflexul – de colecționar, de ce să nu mărturisesc – de a aduna și citi opera întreagă a unui scriitor. Când am ajuns în clasa întâi, tata mi-a cumpărat cărți cu alte feluri de „povești“: Mari invenții (semnată de Barbu Apelevianu, pseudonimul lui Mihail Drumeș) și Povestiri despre cutezători (semnată de Mihail Drumeș, fără ca eu să știu pe atunci că e una și aceeași persoană cu Barbu Apelevianu).

Pe la 8 ani, a început să apară faimoasa colecție (aproape) integrală a operei lui Jules Verne, în traduceri foarte bune, nu în versiunile „tălmăcite“ mizerabil de birouri de traducători juridici, care circulă acum. Jules Verne i-a înlocuit rapid și pe Barbu Apelevianu/ Mihail Drumeș, și colecția de Povești nemuritoare, făcând o concurență la sânge cărților și revistelor cu și despre automobile ale tatei, pe care le citeam, vorba clasicului, ca pe Evanghelie.

La 9 ani am întâlnit, însă, povestea care avea să rămână până astăzi basmul meu preferat. Într-unul dintre ultimele volume de Povești nemuritoare pe care le-am cumpărat se afla un fragment – o secvență de câteva povestiri, mai exact, dintre care una era cuprinsă în altă povestire – din O mie și una de nopți. Nu-mi mai aduc aminte care: cu siguranță nu era nici fragmentul (adăugat ulterior de editorii europeni) cu Sindbad Marinarul, nici cel cu Ali-Baba și cei 40 de hoți. Una dintre povestiri avea un conținut erotic pronunțat, cu toată fereala orientală din original și pudibonderia adăugată a cenzurii comuniste. Copilărisem la Constanța și nu mă simțeam deloc la mine acasă în Câmpulung-Muscel, unde tata proiecta automobile. Universul oriental, de la decoruri și îmbrăcăminte la gastronomie și dulciuri, codul comportamental, fastul și splendoarea Orientului, aromele și mirosurile, toate îmi erau dragi și cunoscute. Seraiul și caravanseraiurile, cămilele și deșertul, podoabele excesive și tot acel baroc răsăritean pe care Occidentul îl detestă… toate erau ale mele.

Am citit cu voluptate, de zeci și zeci de ori, acele fragmente din O mie și una de nopți. Mai târziu, când mi-a fost accesibilă o ediție franceză integrală, am dus până la capăt lectura, însă nu m-a mai impresionat atât de tare, probabil că din cauza limbii franceze „mortuare“ (cum zice Cioran), prea puțin potrivită pentru a reproduce splendoarea – închipuită, desigur – a Orientului. Nu am mai recunoscut nici măcar povestirile care mă fascinaseră în copilărie, ceea ce m-a făcut să caut volumul din Povești nemuritoare, ca să mă asigur că memoria nu mi-a jucat o festă.

Nici poveștile lui Creangă, citite cu minte de elev aspirant la o carieră filologică, nici „corozivele“ aceluiași, descoperite după 1989, nici alte basme și povești populare sau culte nu m-au lecuit de pasiunea pentru O mie și una de nopți. Însă nu mai citesc basme și povești de foarte mulți ani: am dezvoltat chiar o anumită aprehensiune față de fantasy și chiar față de proza fantastică. Prefer romanul-roman, realist și… raționalist, dacă se poate.

 

Constantin ZAHARIA

Basmele vieților noastre

Sincer să fiu, nu-mi aduc aminte să fi avut, copil fiind, vreun basm preferat. Să fi fost Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, poveștile lui Creangă sau Făt-Frumos din lacrimă? Ori poate poveștile lui Andersen? Primul, prea filosofic pentru un copil de opt-zece ani, mi-a inspirat un fel de teamă, nu de viața fără sfârșit, cât de necesara-i limită. Altele, mai vesele sau de o tristețe sfâșietoare, m-au făcut să râd și să sufăr fără alt motiv decât acela că lumea în care intram cu fiecare lectură mă orienta către jovialitate sau mâhnire. Era, ca să zic așa, dincolo de puterile mele să controlez universul afectiv inspirat de ceea ce citeam. Înțelegeam imediat totul, fără a pricepe nimic.

Apoi, s-a întâmplat ceva, în sensul că lecturile mele au căpătat o altă orientare. Lăsând deoparte romanele de aventuri, Karl May, Jules Verne et Co., între zece și doisprezece ani, am avut două tentații. Prima a fost literatura SF: exista pe vremuri o broșură bilunară, supliment al revistei Știință și tehnică (dacă nu mă-nșel), care se numea Povestiri științifico-fantastice (50 de bani numărul). În al doilea rând, la același chioșc de ziare din orășelul dunărean unde locuiam, mai apărea din când în când o revistă cu benzi desenate, Pif îi spunea, care din nenorocire era în franceză. Spun din nenorocire pentru că nu înțelegeam pe deplin imaginile pline de bule cu vorbe într-o limbă străină. Le-am cerut părinților un dicționar francez-român, pe care l-am căpătat, dar care nu m-a ajutat prea mult. Am înțeles că a vorbi ori a scrie nu are mare lucru de-a face cu dicționarul, altfel spus că sintaxa nu poate fi restrânsă la o listă de cuvinte. În fine, între cele două atracții, care mi-au umplut adolescența câțiva ani buni, până la urmă a câștigat franceza, pe care am început a o învăța bine pe la 14 ani, vârstă la care interesul pentru literatura SF și pentru benzile desenate a scăzut simțitor.

Toate acestea nu prea au legătură cu basmul preferat, recunosc. Vreau să spun însă altceva, care în fond nu este foarte departe de întrebare. Ce înseamnă un basm? Să fie cumva o molcomă legănare pe firul ficțiunii care ne învață ce e bine, ce e rău și cum trebuie să procedăm pentru a ne păstra inocența într-o lume strâmbă? Dar Iliada și Odiseea nu sunt oare și ele niște basme? Exemple de adevăr și greșeală nu există în Cervantes, în Flaubert și în Stendhal? Oare romanele lor nu sunt și ele, la fel, niște povești? Desigur, istorisite cu alte mijloace, și pe altă scară a evoluțiilor literare, mereu refăcute, reînnoite, ba chiar răsturnate. Vreau să spun că acum, cu ce dragoste pururea la istorii, și iată și până la această vârstă, acum și slăbită, îmi vine a crede că Tinerețe fără bătrânețe… este o fabulă filosofică, iar Educația sentimentală, un basm de adormit copiii; că O mie și una de nopți este la fel de complexă ca Gargantua ori Ulises, nu din punctul de vedere al formulei narative care, slavă Domnului, este mereu alta, ci din acela al funcției pe care fiecare din aceste opere o îndeplinește pentru cel care o citește. Avem impresia că ele sunt mult diferite, dar în fond spun lucruri foarte apropiate, stârnind delectarea umilului cititor care suntem. Ele ne povestesc pe noi, de fiecare dată altfel, într-un mod pe care nu ni l-am putea închipui fără ele.

Acum cred că pot răspunde la întrebarea inițială, anume care ar fi basmul meu preferat. Acesta este Maestrul și Margareta, de Mihail Bulgakov. De la 23 de ani încoace l-am citit de vreo cinci ori, de fiecare dată cu aceeași pasiune, descoperind în el mereu ceva nou, care cuprinde, precum Tinerețe fără bătrânețe…, dar și dincolo de acesta, o alegorie a existenței. La care se adaugă una a creației și a iubirii, o alta a binelui și a răului (în care răul este constrâns să facă binele), una a puterii absolute (absolut neputincioasă în raport cu fapte pe care nu le poate controla), o povestire realistă a destinului cristic, în fine, o soteriologie care sună a condamnare, in aeternun, la scris. Și apoi, tot restul e literatură…

 

Florina ZAHARIA

A fost odată ca niciodată: am crescut

Primele mele întâmplări fantastice care deveneau, vrând-nevrând, realiste pentru că aveau un povestitor bun, întâmplări care mi-au marcat copilăria, au fost poveștile nemuritoare dar și cele inventate de o mamă care colora cuvintele, le liniștea și apoi le adormea direct în gândurile și curiozitățile mele.

Eram fascinată nu numai de eroii care cucereau ținuturi și învingeau balauri, ci și de cum apăreau cifre magice, ființe supranaturale, substanțe miraculoase. Literatura copilăriei mele, o lume nesfârșită de lecturi și povestea unui suflet prin care trecea o lume.

Cărțile despre bunătate, despre sinceritate, despre modestie sau cărțile cu colinde și poezii au vorbit copilăriei și adolescenței mele mai mult decât au făcut-o educatorii sau profesorii. Au fost micii mei ghizi către o lume de basm în care mă teleportam de câte ori aveam ocazia. Și o făceam destul de des, de mai multe ori pe zi. Eram prietenul fidel al cărților, implicit al poveștilor cu zâne și zmei.

Mai târziu, am înlocuit basmele cu poemele într-o formă foarte clară de normalitate, făcând pași siguri către definirea mea literară, emoțională, spirituală. Îmi amintesc cu dor de cărțile cu povești nemuritoare, de cum le miroseam și le pipăiam adulmecând toată seva basmelor din ele.

Nicio o literatură din lume nu poate înlocui basmul, firul narativ și ispititor sau benzile desenate și ilustrațiile creative care transmit unui copil mai mult decât o pot face cuvintele. Cărticica de crescut era un titlu pe care mi-l amintesc, un volum din care știam pasaje întregi pe de rost. Le rostesc și acum:

Totul în jurul nostru crește, totul se schimbă. Zilele și nopțile, anotimpurile, florile, pomii, animalele. Fiecare în ritmul și cu rostul său. Iar atunci când ne descoperim și ne acceptăm propriul ritm, înseamnă că am mai făcut un pas în a afla răspunsul la o altă întrebare esențială: cine sunt eu. Nu vi se pare acesta un basm pentru oamenii mari?

 

Mihai ZAMFIR

„Basmele“ culte

Vreau să să spun de la început că mie nu îmi plac basmele. Basmele autentic populare nu mi-au plăcut niciodată. Pentru că întotdeauna e vorba de aceleași scheme care se repetă, plus că sunt pline de cruzime și, nu arareori, de vulgaritate. Mai ales cruzimea este ceea ce jenează. Am citit basmele, desigur, încă de când eram foarte mic; dar niciodată ele nu m-au convins. Pur și simplu, nu îmi plac basmele. Ba mai mult: cred că ideea că basmele trebuie povestite copiilor pentru a-i forma mi se pare că e o eroare, ca să nu spun mai mult. Copilul află că există orori pe lume, cruzime, suferințe inutile. Din cauza asta, singurele „basme“ pe care le-am acceptat și care m-au încântat au fost basmele culte, adică basmele scrise de scriitori, de prozatori propriu-ziși, mai buni sau mai răi, care au plecat de la motive populare, pentru a compune o narațiune proprie. Mi-au plăcut „basmele“ culte cu atât mai mult cu cât erau mai îndepărtate de modelele lor populare – cu cât aveau mai puțină cruzime, mai puțină vulgaritate și, de ce nu aș spune, chiar mai puțină sexualitate (pentru că basmele din culegerile populare sunt de o sexualitate directă și debordantă; evident, edițiile pentru copii sunt „curățate“, dar asta nu are importanță în raport cu observația mea). „Basmele“ culte pot fi, câteodată, de o mare naivitate sau, dimpotrivă, foarte inteligente, urmărind fire epice ingenioase. În cultura noastră, culmea a fost atinsă tot de către Ion Creangă, atunci când, compunând câteva așa-zise basme, dar formidabile, a creat de fapt niște antibasme din punct de vedere stilistic, din punct de vedere literar. Către acest gen de basme se îndreaptă preferințele mele. În fond, și Don Quijote este un basm, până la urmă; foarte multe din întâmplările din Boccaccio sunt, de asemenea, basme. Basme sunt și primele nuvele, cât de cât cunoscute, ale Renașterii – nuvele scrise de autori, evident. Asta arată, cred, că, măcar pentru cineva ca mine, basmul autentic, basmul cules, basmul transcris de pe bandă sau transcris de pe casetă reprezintă o inovație, fără îndoială, interesantă din punct de vedere etnologic, dar literar nu îmi spun mare lucru. Prin urmare, îmi repet preferințele pentru basmele culte, aranjate – câteodată, cu mare artă.