El este mai puțin cunoscut pentru poezia și teatrul pe care le-a scris, concurate chiar de proza sa, care ia forme diverse de la nuvelă la jurnal de călătorie, povestire, scrisoare, eseu, fiziologie și chiar texte cu alură științifică, precum Flora română. În multe din scrierile sale „spiritul ludic e la el acasă“ (N. Manolescu, Istoria critică, 2008), însoțit de un grăunte de autoironie, ceea ce le dă o prospețime deosebită.
Nu îndeajuns de cunoscute sunt însă traducerile sale, care, în opinia lui Alecsandri, au și meritul de a fi adus, ca și toată opera sa, un „spirit luminat de razele soarelui occidental“ în „societatea semiorientală“ a vremii sale.
Negruzzi îndrăznea să traducă
Condeiul său „de oțel mlădios“, cum îl aprecia același Alecsandri, s-a exersat cu finețe și precizie nu doar în scrierile originale, ci și în transpunerea în limba română a numeroase opere din literatura universală.
Din perioada sa basarabeană datează primele încercări literare intitulate Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823 la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu, descoperite și publicate postum, la începutul secolului XX.
Este bine susținută aprecierea lui Alecsandri, din care cităm mai departe, despre curajul lui Negruzzi de a se delimita de tendințele literare ale vremii, când „stilul general arlechinat cu grecisme, slavonisme, francisme“ era încă în vogă într-o societate cu un persistent „sigiliu oriental“, și de a traduce opere occidentale: „C. Negruzzi traducea cu o măiestrie artistică baladele lui V. Hugo și minunata poezie a lui Pușkin Șalul negru. Limba lui era corectă, versificarea armonioasă și traducerea demnă de original“. Tot în acest sens, Alecsandri îi apreciază proza Toderică și traducerea de satire: „Pe când clerul ținea într-o mână discul drăgălaș și în cealaltă fulgerele afuriseniei, C. Negruzzi îndrăznea a scrie pe Toderică, jucătorul de cărți și să traducă, în colaborare cu A. Donici, Satirele prințului Antioh Cantemir“.
Traducând, prelucrând, uneori localizând, reprezențatiile începură
În scrisoarea despre limba română, C. Negruzzi afirmă că „teatrul român […] avu o mare înrâurire asupra literaturii“ și istorisește cum s-a născut teatrul din Iași, întreprindere în care contribuția „junilor de bonne volonté“ a fost hotărâtoare. Aceștia, M. Kogalniceanu, V. Alecsandri, C. Negruzzi au format „un comitet teatral, care să se ocupe cu alegerea pieselor, apoi de decoruri, […], personal etc.“ Este de reținut faptul că Negruzzi a fost și primarul capitalei moldave, împletind astfel viața politică și cea culturală.
O problemă dificilă a fost găsirea unui repertoriu adecvat actorilor și publicului și, din nou, cei trei voluntari au găsit soluția salvatoare: „Adunându-se toate traducerile ce se găsiră pe la librarii și aice și peste Milcov, se văzu că nu se putea da nici Orest, nici Mahomed, nici Alzira. Chiar cele mai ușoare din piesele lui Molière erau grele pentru nouii actori. Nu rămase alta decât tot impresarii să se facă și autori și traducători. Se puseră tustrei pe lucru; aleseră din repertoriul francez și german acele ce le părură mai lesnicioase, mai potrivite cu puterea nouilor actori, și traducând, prelucrând, uneori localizând, reprezentațiile începură; publicul se mulțumi, actorii se încuragiară și treaba mergea strună.“ La repertoriu contribuie și Alecsandri însuși, cu Iorgu de la Sadagura, întâia sa piesă originală. C. Negruzzi scrie și el piese ca Doi țărani și cinci cârlani și Musa de la Burdujăni.
Odată pusă temelia teatrului, cei trei „impresari“, care deveniseră de nevoie și autori, și traducători, s-au retras, dar istoria teatrului ieșean a continuat: „O nouă sală de teatru se clădi și M. Millo lua direcția. Negreșit că ea nu putea cădea în mai bune mâini. M. Millo, autor și actor, era singur în stare a consolida edificiul, ridicat cu atâte ostenele.“
La dezvoltarea repertoriului teatral au contribuit, desigur, și traducerile pe care Negruzzi le face în 1837, când, la îndemnul lui Heliade, transpune în românește Angelo, tiranul Padovei și Maria Tudor, drame ale lui Victor Hugo. În 1835 îi apăruse „melodrama în trei zile“, intitulată Triizăci de ani sau viața unui jucător de cărți, tradusă din franțuzește de căminarul C. Negruzzi după Victor Ducange și Maries Dinaux. Acestora le va urma în 1850 o traducere parțială din Les femmes savantes de Molière.
Mlădierea limbii prin traduceri
Urmând exemplul lui Heliade, C. Negruzzi începe o prodigioasă muncă de traducător. După „pruba“ de traducție care a fost textul lui Pușkin, activitatea de traducător a lui C. Negruzzi ia amploare, fără a afecta însă ritmul creațiilor originale. Deși domină la o primă privire traducerile din limba franceză, nu lipsesc nici cele din rusă și, prin intermediar, din engleză și irlandeză. Negruzzi traduce deopotrivă balade, cântece, elegii, fabule, melodrame, drame, satire, comedii, nuvele, povestiri. El transpune în limba română atât autori clasici, renumiți autori contemporani, dar și alții mai puțin cunoscuți și valoroși.
Din perioada Zăbăvilor (1821-1823) datează și o traducere fragmentară după comedia lui Lesage, Crispin, rival de son maître, care capătă drept titlu Crispin, rival stăpână-său. În 1823, traduce și publică la Iași „istorioara“ Memnon de Volter (Voltaire), dar cu toate că știe franțuzește, o traduce, după cum menționează subtitlul, din grecește. Deși este vorba de o „poveste filosofică“, scrisă în proză de moralistul francez, tânărul traducător (are 16-17 ani) o „alcătuiește în stihuri“. Traducerea din grecește lasă unele urme și narațiunea este presărată cu vocabule neogrecești, ceea ce dă o notă surprinzătoare textului voltairian.
În anul următor, C. Negruzzi transpune în românește o povestire morală de Jean-François Marmontel, autor cunoscut, în mod deosebit pentru acest gen. Este vorba de Pirostia Elenei, care îi pune în scenă pe înțelepții antici care încearcă, fără rezultat, să obțină trepiedul aruncat de Elena. Deși, din câte se pare, traducerea s-a făcut după originalul francez, și aici se află unele cuvinte grecești. În anii 1835, 1837 și 1850, apar traducerile dramatice deja menționate, care contribuie la lărgirea repertoriului de care teatrul avea mare nevoie.
Anul 1836 pare „priincios“ diversității genurilor și a limbilor, pe care condeiul mlădios al traducătorului C. Negruzzi le așterne pe hârtie. Apar acum traducerile Dervișul de Victor Hugo, Impresii de călătorie de Al. Dumas, Carjaliul și Șalul Negrude Pușkin. În 1839, Negruzzi încheie traducerea celor șaizeci de Melodii irlandeze ale lui Thomas Moore, lucrate în exil. El folosește drept sursă versiunea franceză Les amours des anges et les mélodies irlandaises, realizată de Louise Swinton Belloc.
În 1844, traduce din satirele lui Antioh Cantemir, recurgând la versuri albe pentru a rămâne cât mai aproape de original. Traducerile sunt precedate de un text despre viața lui Antioh, în care se pune în lumină, între altele, „înfocarea prințului către învățătură“.
În 1845, traduce cu o măiestrie desăvârșită baladele lui Victor Hugo, adevărată „prubă“ de traducție pentru un maestru al prozei cum este el. Proba este cu atât mai grea, cu cât textul hugolian este scris, după cum spune autorul însuși, „într-o manieră capricioasă“ și conține deopotrivă: tablouri, vise, scene, povestiri, legende superstițioase, tradiții populare. Sunt prezente aici, în fundal sau în prim plan, figuri fantastice ca spiridușul din Argail, Silful, Zâna, Perida, uriașul și ritualuri tulburi ca hora sabbatului. Plutește peste ele o aură medievală, venind dinspre primii trubaduri, cum Hugo a dorit-o. Chiar dacă, pe alocuri, C. Negruzzi a recurs la localizări, frecvente în epocă, și a extins alexandrinul francez mult peste douăsprezece silabe, a păstrat, pe ansamblu, mult din atmosfera trubadurescă o originalului.
Cu un „condei de oțel mlădios“, mânuit cu mare pricepere, C. Negruzzi ajunge la precizie, dar și la finețe, la adecvare, dar și la nuanțare în traducerile de texte literare, care sunt, nu o dată, vecine creației. A umplut prin arta lui de traducător, rafinat cunoscător al limbii române, multe pete albe de pe harta literaturii universale, traducând din literaturile: rusă, franceză, engleză, irlandeză, greacă. Nu i-a fost teamă să jongleze cu limbile, a tradus din greacă un text francez, din franceză un text irlandez, din rusă un „cântec moldovenesc“, cum s-a dovedit a fi la origine Șalul negru. Urmând exemplul lui Heliade, a mlădiat limba română prin traduceri, potrivind după cum cerea textul, arhaisme cu neologisme, expresii cu iz grecesc lângă altele cu iz franțuzesc, registrul familiar și cel îngrijit, având mereu grijă să pună în valoare „ce avem mai scump: limba“ [română], după cum spune V. Alecsandri.