Elevii au intrat în vacanță. Prilej de bucurie, mai ales dacă în prealabil trecuseră examenele sau simulările (sic!) momentului. Știrile televizate s-au întrecut și se vor mai întrece să ne arate scene petrecute cu această ocazie. Într-o seară, ieri-alaltăieri, ce văd și ce aud eu, mai ales ce aud, după ieșirea dintr-o școală a unei eleve triumfătoare? Vă puteți imagina, că doar nu era să văd mulțimi aclamând-o sau pe dna ministru al Educației (că învățământ, ioc) felicitând-o. Nu, pe dna ministru am văzut-o, tot la știri, schițând un zâmbet stângaci. Se vedea că nu e obișnuită și că i-o fi sugerat cineva să mai facă și câte-o din asta, ca să nu mai zică unii și alții că e o extraterestră sau chiar un robot. Că roboții nu zâmbesc. Încă, dar dacă avem răbdare, poate într-o zi nu prea îndepărtată o s-o vedem și pe asta.
Revenind la ieșirea elevei pe ușa școlii, cineva s-a repezit să-i dea un buchet frumos de flori, foarte frumos și gestul, nu numai buchetul, dar din off, că nu se vedeau actanții (sic!) s-au auzit câteva aplauze. Cum nu eram obișnuit până mai ieri-alaltăieri să aud aplauze în aer liber, mai ales de când nu mai frecventez faimosul Festival de Teatru de la Sibiu, am avut brusc impresia că vizionez (sic!) o înmormântare modestă, unde o asistență rarefiată se comportă ca și cele mai dense, de la plecările definitive ale unor oameni ai zilei. În săli, încă, nu mi s-a întâmplat asta, la teatru aplauzele n-au ajuns încă să sugereze vreo înmormântare. Oricum, asistăm la înmormântarea perpetuă a învățământului românesc. Și asta nu de ieri de alaltăieri, ca să reiau laitmotivul acestor rânduri. Pe unul dintre ele. Iar în zilele noastre înmormântările sunt aplaudate, poate pentru că se mai eliberează un loc.
Pentru puțin optimism: o știre conform căreia doi elevi au fost scoși dintr-un examen, cu alte cuvinte eliminați, pentru că au încercat să copieze. Pentru tentativă doar?! Păi, atunci, ce ar trebui să li se aplice marilor noștri plagiatori care conduc țara, e drept, spre înmormântarea învățământului, dar și a altor zone, ce li se par mai vitale pentru națiune, deși nu sunt? Cum?! exclam de unul singur, nu s-a făcut nicio comisie, nu neapărat națională, dar măcar locală, unde vreun doctor din ăștia să opineze dacă bieții elevi chiar au încercat să copieze?! Nu s-a ajuns la Curtea Constituțională, care să stabilească ce se înțelege prin copiat la o lucrare, probabil scrisă, la o școală? Poate, totuși, cei doi împricinați vor face apel, se vor adresa, ei și părinții lor, vreunui tribunal, după ce trece și greva magistraților, să stabilească el/ei ce e copiat și ce nu. Cât din lucrarea scrisă trebuie să coincidă cu fițuica ori cu lucrarea vecinului, ca să poată fi considerată copiată, și cât se poate copia fără grija de a fi scos din examen? Că, oricum, toată lumea se adresează azi justiției, pentru orice.
Un banc frivol spunea cam așa: la un examen pentru carnetul de șofer (deci tot examen), candidata este oprită la un moment dat de examinator: destul, duduie, ai lovit până acum trei pietoni! Iar ea, inocentă: și câți am voie? Cam așa și cu doctoratele plagiate, cărora li se numără rândurile copiate de la alții, fără ghilimele și indicarea sursei, nu? Atâta doar că autorilor acestora, mai ales dacă au ajuns să conducă țara, fie și spre dezastru, că altă direcție GPS-ul lor nu le indică, li se dau licențe (da, da, chiar dacă e vorba de doctorat, aici e vorba de alte licențe, ceva similar cu cele, vechi, „poetice“!), astfel încât pe ei nu-i scoate nimeni din vreun examen. Dimpotrivă, ca să nu mai fie discuții, sunt promovați; chiar când guvernul în care au fost îi rejectează, cad tot în picioare.
Păi să nu-i compătimești pe bieții elevi eliminați? Dar să nu compătimești și biata țară, căzută pe mâna unora care au scăpat de micile copieri, fiind prinși doar la cea mai mare, iar atunci… știe toată lumea cum au fost scoși basmale curate.
Să ne consolăm, totuși, dna ministru al Educației (că învățământ tocmai vă spusei…) a catadicsit să zâmbească. Mâine-poimâine o să și râdă. Cine știe? Oricum, până la momentul când ar râde de ea însăși, nimerită într-o poziție tragicomic-nepotrivită, e cale lungă de tot, probabil infinită. Înainte de asta, probabil, o să râdă de noi, ceilalți, supușii austriaci (cum se spunea pe vremuri, dar se potrivește și cu non-Schengenul de azi).
În ce ne privește pe noi, guvernații de asemenea ipochimeni, nouă ne-a cam pierit și zâmbetul și râsul, doar prin pădurile din Carpați mai e câte unul, așa, de sămânță. Dar și ăla râde de altceva, că de noi nici că-i pasă. Nici lui.
P.S. Ca să nu ne întristăm prea tare, iată un banc vechi despre educație, o aluzie la ceea ce ni se întâmplă: „Ce înseamnă o educație bună? Este capacitatea de a suporta educația proastă a altora.“ Cazul nostru?