Societatea românească, după cum mi-o amintesc din copilărie,
n-a fost alcătuită – așa cum ne îndeamnă nostalgia s-o vedem
– doar din oameni politicoși, educați, manierați, rafinați.
Dimpotrivă, predominau neciopliții, nesimțiții, mojicii, mârlanii
și țopârlanii. Deși am locuit, până târziu în adolescență, pe
una din străzile centrale ale Aradului, la egală distanță de
catedrala ortodoxă și de cea catolică, ceea ce-mi vine mai întâi în minte nu
sunt clădirile frumoase (și intrate, încă de atunci, din anii 1960, într-o
decrepitudine care s-a tot accentuat până în ziua de azi), ci covorul nesfârșit
de scuipați. Cojile de semințe, bucățile de hârtie, resturile menajere ocupau
trotuarele, în deplinul dispreț al instituției însărcinate cu asigurarea curățeniei
publice. Ca să ajung la școală sau pe marele bulevard, trebuia să fac un slalom
scârbit printr-un arhipelag de gunoaie care puteau genera oricând o epidemie.
Părinții și vecinii mai în vârstă mă asigurau că n-a fost întotdeauna
așa. Că Aradul fusese, până prin anii 1950, un oraș civilizat, curat, populat cu
domni și doamne care mergeau la teatru și la concerte, care se salutau cu
deferență atunci când se întâlneau pe stradă. „Bine, și cum a fost posibil ca
totul să se năruiască în doar câțiva ani?“, mă întrebam. Răspunsul mi l-am
dat mai târziu: cauza decisivă a dezastrelor a fost comunismul și vocația lui
infernală de a urâți. Aducerea, peste noapte, mai cu voie, mai cu forța, a zeci
de mii de oameni din cele mai diverse colțuri
ale țării pentru nevoile unei industrii în
expansiune (în realitate, un pariu catastrofal
care a menținut țara în sărăcie și înapoiere)
a echivalat cu invazia unor hoarde barbarizate.
Toți acești producători de subcivilizație fuseseră,
în satele lor din Moldova, Oltenia sau Maramureș,
oameni cât se poate de obișnuiți. Contactul
cu un mediu străin le-a creat un complex de
inferioritate. El s-a transformat în dorință de
revanșă sub presiunea ideologiei urii, care le
spunea că e de datoria lor să distrugă tot ce
ținea de moștenirea burghezo-moșierească.
Inclusiv batistele de șters la nas și interdicția
de a scuipa unde și când îți venea.
N-a durat mult până când flăcăii puternici,
dar respectuoși, și fetele cândva sfioase să se
transforme în brute. Vorbeau tare și chiuiau
în locurile publice, nu se sfiau să înjure în gura
mare, expulzând printre dinți cojile de floareasoarelui
pe unde se nimerea. Ca fată sau femeie,
localnicele erau fericite dacă scăpau doar cu
obișnuitele invitații la o partidă de sex sau cu
un pipăit superficial. Atmosfera se înfierbânta
până la incandescență la sfârșiturile de
săptămână. Băștinașii nu mai ieșeau din case,
iar arterele principale ale orașului intrau sub
stăpânirea ocupanților amețiți de alcool și a
femeilor bărbătoase care îi însoțeau. Bătăile,
vitrinele sparte, violențele de tot soiul se
petreceau sub privirile îngăduitoare ale
milițienilor. Oamenii în uniforme intrau însă
în alertă cum vedeau un adolescent cu părul
lung sau o fată cu rochia mai scurtă decât
prevedeau indicațiile partidului: influența
capitalismului occidental trebuia reprimată
din fașă.
E adevărat, pe la sfârșitul anilor
1970 și începutul anilor 1980,
violența stradală parcă se mai
domolise. Se putea circula
relativ în siguranță chiar și în
cartierele rău famate, apărute
asemeni ciupercilor odată cu masivele importuri
de mână de lucru din regiunile defavorizate
ale țării. Această relativă „pacificare“ se datora
politicii tot mai coercitive a puterii comuniste.
Mardeiașii cu bulan și pistol nu mai făceau
diferența între clasa muncitoare (care era, nui
așa, adevăratul conducător al țării!) și restul
populației. Reprimați de-a valma, ei au devenit
o pastă omogenă, pe care partidul o modela
după propria voință. Rezultatul a fost o
depersonalizare, alienare și monotonizare de
care societatea românească n-a scăpat nici
azi. Dimpotrivă, arătăm mai deprimați și mai
cenușii ca oricând. Suntem la cheremul unor
așa-ziși politicieni ajunși la tribuna Parlamentului
parcă direct din cloaca irespirabilă a socialismului
și comunismului.
Omițând ceea ce e de omis, situația din
România nu e mult diferită de cea din Rusia.
Homo sovieticus a triumfat și la noi, și la ei. Numai norocul istoric a făcut ca
trenul României s-o ia în direcția cea bună – o direcție salvatoare, dar pe care
mulți nemernici continuă s-o conteste. Duplicitarismul nostru structural ne
determină ca, pe de o parte, să acceptăm că e un avantaj să mizăm pe valorile
occidentale, iar pe de alta să șoșocizăm gureș, cu speranța că roțile istoriei pot
fi întoarse. Tradiția contestației a fost hrănită întotdeauna de tradiția vulgarității
și a violenței. Dacă la ruși Vladimir Jirinovski a fost o creație sută la sută a
KGB-ului, extremiștii noștri sunt produsul hibrid al Serviciilor Secrete și al
unei neostoite nevoi de vulgaritate a omului umilit și obidit.
În Cartea neagră a lui Putin (2023), editată de Galia Ackerman și de
Stéphane Courtois (tradusă la Humanitas de Iulian Comănescu), Françoise
Thom afirmă, în capitolul Crearea lui Homo Post-sovieticus: ingineria sufletelor
sub Putin, susține că scopul creării de către Serviciile Secrete a unor personaje
precum Jirinovski (și, prin extensie, a corespondenților săi din țările fostului
bloc comunist) e discreditarea democrației. Cea mai la îndemână metodă a
constituit-o detabuizarea limbajului. Dintr-o dată, sudalmele și chiotele
lubrice ale mâncătorilor de semințe de pe ulițele târgurilor de provincie au
ajuns în parlament și în guvern. Nu există limită pe care jirinovskii locali să
n-o încalce. Minciunile sfruntate alternează cu ordurile morale, acuzațiile
aberante fiind contrabalansate de un patriotism cu față contondentă, în care
evreii, ungurii și orice alt „străin de neam și de țară“ sunt puși la stâlpul
infamiei.
În acest cor grotesc, femeile ocupă un loc aparte. Insanitățile și injuriile
proferate la adresa Doinei Cornea ori a Anei Blandiana (atenție: nu doar în
primii ani post-comuniști – dovadă că ticăloșia o duce bine-mersi și în România
membră a Uniunii Europene) au depășit orice nivel al nerușinării. Așa-zisa
„bărbăție“ a bandelor educate la groapa lui Ouatu se epuizează în ocări și
comparații care-i umbresc cu totul pe drujbiștii ajunși muncitori la fabrica
de vagoane sau la cea textilă din orașul copilăriei mele. Ieșiți din subteranele
unui comunism pur și dur, unde libertatea de expresie era drastic cenzurată,
pentru post-sovieticii noștri a sosit ceasul emancipării: amenințarea, sudalma,
scuipatul, violența fizică nu mai cunosc opreliști.
Succesul a fost facilitat de nevoia de
senzațional a populației. Infamiile la care
asistăm în România sunt copia la indigou a
celor ex pe rimentate, la scară gigantică, în
Rusia lui Elțin, și, ulterior, a lui Putin. E vorba
de acțiuni com plementare: una viza infiltrarea
Serviciilor Secrete în întreaga societate, cealaltă,
compromiterea democrației prin exultarea
unor forme primitive de naționalism și de
„patriotism“ al excluderii.
În cazul Rusiei, inso lența politică
se combină cu paranoice idealuri
imperiale. Pentru Putin, prăbușirea
Uniunii Sovietice a constituit cea
mai mare catastrofă a secolului
XX. Mintea lui încețoșată n-a
perceput setea de libertate a popoarelor obligate
să trăiască într-o temniță trei sferturi de veac.
Nici Holocaustul, nici Gulagul nu sunt demne
de a fi menționate de țarul moscovit – asasinatele
în masă trec în urma destrămării (strict teoretice)
a unuia din marile imperii ale Răului cunoscute
de omenire. Colapsul URSS a avut loc mai
mult pe hârtie, deoarece după 1991 țara
sovietelor s-a spart în mai multe cioburi,
dintre care doar Letonia, Estonia și Lituania
și, mai nou, Moldova s-au sustras tipului
de conducere leninisto-stalinisto-putinistă.
Prin războaie succesive (pardon, „operațiuni
speciale“!), URSS a reînviat, cu tot ceea ce
presupune existența unui stat polițienesc,
cotropitor și irațional.
Oameni precum Jirinovski au fost esențiali
pentru implemen tarea și menținerea eposului
demonic al supremației militare și etice a neocomunismului
naționalist-șovin al rușilor.
Dacă eliminăm obsesiile expansioniste, acest
model corespunde întru totul politicianului
patriotard, primitiv și rapace de la noi:
„Jirinovski a acaparat scena politică cu
ajutorul declarațiilor zornăitoare. Senzaționalul
prezenta avantajul de a face publicul să uite
de considerațiile etice și mai ales pe cel de a
bloca reflecția asupra evenimentelor, punerea
lor în perspectivă, ierarhizarea lor. În plus,
crea dependență: un public obișnuit cu
senzaționalul urma să evite analiza mai austeră,
care cere un efort de inteligență. Și mai exista
un avantaj suplimentar: senzaționalul provoacă
pofta de supralicitare, beția de a dărâma toate
interdicțiile, inclusiv cele legate de morala
comună.“ (Françoise Thom)
Nimic nu s-a schimbat în ultimii treizeci
de ani, așa încât populiștii naționaliști n-au
niciun motiv să se teamă că se va schimba ceva
în următorii treizeci. Cu o educație din ce în
ce mai deficitară, cu o generație total indiferentă
la ce se întâmplă în jur, calea demagogilor e
liberă și ascensiunea extremiștilor garantată.
O profesoară din Timișoara cu care discutam
despre dezinteresul majorității studenților de
azi față de orice act cultural, mi-a relatat o
scenă de-o incomensurabilă tristețe. În ideea de a-i scoate din apatie, i-a
invitat, după un seminar, la prelegerea unui scriitor laureat cu Nobelul, Orhan
Pamuk, ce urma să vină în oraș peste câteva zile: „Mă aprobau cu mișcarea
capului, dar mințile lor erau în altă parte“. Aici am ajuns: ca studenți la Litere
dintr-o universitate de vârf a României să refuze, politicos și abulic, chiar
gândul de a-și intersecta pașii cu unul din marii scriitori de azi. „De unde
vine asta“, a conchis înfiorată profesoara, „este un hău la care mă uit cu
groază.“
Civilul Pamuk n-a reușit să-i scoată pe studenți din paralizia lor autoindusă.
Îmi imaginez cum ar reacționa în fața hoardelor lui Putin. Nu-i văd capabili
să opună niciun firicel de rezistență. S-ar preda de bună voie nu la primul
glonț, ci la primul avertisment. Sumbru prezent, funest viitor.