(fragment)
Capitolul XXIII
În care aflăm cum se călătorește cu un zmeu de hârtie, de ce e importantă programarea la frizer și cum își face apariția un personaj misterios
Iana porni la drum urmând suflarea caldă a vântului ce bătea dinspre curcubeu. Drumul era lung și necunoscut. Îl străbătea când cu pași mici, când în zbor. Curcubeul nu se mai zărea de mult, dar suflarea vântului cald o ajuta să meargă înainte. După o vreme, aceasta deveni din ce în ce mai slabă, ca respirația ușoară a unui copil adormit, iar apoi se stinse.
– Sunt din nou singură, șopti Iana, simțind cum dintr-odată o oboseală și o tristețe fără margini o cuprind.
Chiar atunci apăru pe cer un zmeu verde, cu coadă lungă, plutind vioi prin aer. Cum vântul ce-l purtase până acolo se domoli, zmeul începu să coboare din înălțimi, ușurel, până când firul de mătase, cu care era legat ajunse în dreptul Ianei, fetița-licurici. Aceasta, fără să mai stea pe gânduri, se prinse bine cu amândouă mâinile de firul de mătase, iar zmeul se ridică imediat în aer și începu să plutească peste câmpii și păduri și peste apele multor țări, mereu spre Soare-Răsare. Ianei îi obosiră mâinile, deoarece plutea de multă vreme ținându-se de firul de mătase, așa că și-l legă cu grijă în jurul mijlocului, de îndată ce vântul se mai domoli, după care se mai relaxă și trecu fără griji, purtată de veselul zmeu verde, peste minunatele întinderi ale pământului. De fiecare dată când vântul se potolea, zmeul cobora lin deasupra vreunei tufe înflorite, iar Iana, fetița-licurici, sorbea roua și nectarul parfumat. Când zmeul se înălța iar, tras de o mână nevăzută, își continuau călătoria pe cărările cerului.
Ajunseră deasupra unei câmpii, când vântul încetă să mai adie, iar zmeul verde se opri în crengile singurului copac din câmpie. Firul de mătase de care atârna Iana începu să se învârtă, să se sucească și răsucească, în jurul ei.
– Dacă doriți un tuns, să știți că aveți nevoie de programare, se auzi o voce serioasă și serviabilă. Pe când v-ar conveni? Ce spuneți, să zicem, peste cinci minute?
– Peste cinci minute, ce?, întrebă Iana.
– Peste cinci minute… programarea.
– Programarea?
– Programarea la tuns, spuse vocea cu multă amabilitate.
– Vi se pare că aș avea nevoie de un tuns? întrebă Iana iritată.
– Nu, ați avea nevoie de o programare mai întâi. Deci?
– Deci, ce?
– Peste cinci minute e bine?
– Nu, spuse Iana îmbufnată.
– Perfect, cele cinci minute pentru programare au trecut chiar în timp ce făceam programarea. Ce spuneți atunci de o programare peste cinci minute începând de acum?, întrebă vocea cu multă curtoazie.
– Chiar vi se pare că o fetiță-licurici are nevoie de tuns, cu sau fără programare?
– Această fetiță-licurici da, are cu siguranță nevoie!, spuse vocea.
– Domnule, sunteți foarte prost crescut! se enervă Iana. Cine sunteți și cum vă permiteți să vorbiți așa?
– Sunt Frizerul, bineînțeles, veni răspunsul.
– Dar, vă rog, arătați-vă! Unde sunteți?, se supără Iana.
– Chiar aici!
Iana privi în jos și văzu, atârnând de picioare, de o ramură groasă, (și joasă), a copacului, un frizer.
– Asta e culmea!, pufni ea. Dacă stați cu capul în jos, normal să credeți că licuricii au nevoie de tuns. Cine a mai văzut un frizer atârnat așa, ca un liliac, în crengile unui copac?! Și începu să râdă. De fapt, cine s-ar lăsa tuns de un astfel de frizer? râdea Iana. Într-un copac, în mijlocul unei câmpii! râdea ea în hohote.
– Oricine are nevoie de un tuns, spuse Frizerul jignit.
– Și cine are nevoie?, întrebă Iana printre sughițuri.
– Oricine ajunge aici, răspunse demn Frizerul.
Iana începu să râdă și mai tare.
– Păi, uite, eu am venit aici și după cum vezi, nu am nevoie de un tuns!
– Ba tocmai că, după cum văd, și văd foarte bine, aveți nevoie de un tuns. Chiar mare nevoie!
– Dar, domnule Frizer, nu înțelegeți? Dumneavoastră vedeți totul răsturnat! Dovada: vă preocupați mai mult de frizură-coafură decât de un mic ajutor concret… sunt înfășurată în acest fir de mătase…
– Nu e așa. Fetița-licurici ar avea un alt punct de vedere dacă ar alege să se tundă.
Iana se gândi, se gândi, cu degetul arătător în gură, apoi spuse:
– Bine, dar numai bretonul!
– Dumneavoastră alegeți, spuse el cu solicitudine.
Iana, cu un efort, se răsturnă cu capul în jos, iar Frizerul, urcă de-a-ndărătelea pe trunchiul copacului până ajunse în dreptul ei.
– Numai bretonul, spuse Iana.
Frizerul își pregăti foarfeca de argint și pieptenele de baga și începu să lucreze cu măiestrie.
– Într-adevăr, totul se vede altfel acum, spuse Iana.
– Da, e cu totul altceva, spuse cu încântare Frizerul.
– E o nouă perspectivă… una răsturnată…spuse ea.
– Din această perspectivă, cealaltă e cea răsturnată, spuse Frizerul.
– Da, trebuie să recunosc, așa e. Dar atunci, care e cea mai bună?
– Un lucru trebuie văzut și cu capul în sus, și cu capul în jos, spuse Frizerul în timp ce tundea cu îndemânare vârfurile mătăsoase ale bretonului fetiței-licurici..
– Aha, spuse Iana.
– De aceea, oricine are nevoie din când în când de Frizer, spuse Frizerul. Ca să vadă lucrurile mai bine.
Frunzele copacului începură să foșnească, semn că vântul a început să sufle din nou.
– După cum văd, e timpul să vă continuați drumul.
– Da, așa văd și eu, spuse Iana și după ce îi mulțumi Frizerului, acesta se oferi să o descâlcească din firul de mătase.
– Oare ați putea?
– Îndată, spuse el clămpănind foarfeca în aer.
– Așteptați, credeam că veți descâlci firul, nu că îl veți tăia!
– Uneori, aceasta e cea mai bună soluție, spuse el și tăie firul de mătase chiar deasupra capului Ianei, care prinse a se învârti în aer ca un titirez, eliberându-se în mai puțin de o clipită, adică exact la timp pentru a întinde mâna și a apuca firul de mătase scurtat ce atârna de zmeul cel verde și care se ridica ușor în aer!
Zmeul era sus pe cer, iar vântul aduse până acolo vorbele Frizerului:
– Din punctul meu de vedere, vă văd bine, chiar foarte bine!
– Și eu vă văd bine, și eu vă văd foarte bine, din punctul meu de vedere, strigă Iana, fluturând mâna în semn de rămas bun.
Zmeul verde se îndepărtă cu iuțeală, căci prinse vânt prielnic, și în curând, Frizerul, copacul și câmpia se pierdură undeva în urmă.
Iana călători mai departe purtată de veselul zmeu verde, atârnând de coada lui scurtată, zile și nopți la rând.
Într-o dimineață, zmeul coborî într-o minunată vale înflorită, vale care, așa cum se vedea foarte bine de la înălțime, era o vale în formă de aripă! Iana desfăcu nodul de mătase și începu să se plimbe prin iarba mătăsoasă a văii, privind încântată în jur. Atunci văzu că ceea ce crezuse a fi o vale înflorită, era de fapt o vale îmbobocită, o vale în care se aflau niște tufe minunate, încărcate cu boboci mari și rotunzi, ca niște bulgări de zăpadă. Unii, mai grei, erau căzuți în iarbă, iar Iana se plimba grijulie printre ei. Nu mai văzuse niciodată așa ceva!
Deodată, întreaga Vale a Aripii Verzi, cum o numi Iana, fu cuprinsă de o muzică suavă, cum nu se mai auzise altundeva pe pământ. Și în muzica aceea dulce, bobocii începură să se deschidă încet, încet de tot. Iar când se deschiseră, în mijlocul fiecărui boboc își întinse maiestuos aripile câte un uriaș fluture albastru. Ca la un semn, fluturii își luară zborul, plini de grație. Valea Aripii Verzi dispăru sub aripile albastre, pudrate cu argint și sidef, ale minunaților fluturi. Aceștia trecură de câteva ori în zbor deasupra văii în care văzuseră lumina soarelui, apoi se împrăștiară în toate zările. Acolo unde cerul este întunecat, va ajunge, mai devreme sau mai târziu, unul din uriașii fluturi albaștri și, întocmai ca un plasture, va acoperi cu aripile lui peticul bolnav de cer. Acesta era secretul Văii Aripii Verzi și al fluturilor albaștri și aceasta era frumusețea lor.
Iana fu mișcată până la lacrimi de trezirea uriașilor fluturi. Și pe când simți că o întristează puțin plecarea acestora, văzu cum, în fața ei, se deschidea încet, încet, ultimul boboc. Iana aștepta, cu răsuflarea tăiată, apariția ultimului fluture albastru. Când colo, din mijlocul lui, răsări un minunat vulpoi roșu, micuț, cu joben de satin negru și mănuși albe, care, înclinându-se cu eleganță, spuse cu accent puternic:
– Eu sunt Vulpoiul Englez. Cu cine am plăcerea?