(Mihail Sadoveanu, Măria sa puiul pădurii, 1931)
atât de bine cunoscutul Mihail Sadoveanu este și autorul unor cărți aproape necunoscute de publicul din vremea noastră. Printre ele se numără scurtul roman Măria sa puiul pădurii, o veche legendă germanică rescrisă în stil sadovenian.Ducele Valentin de Brabant și soția sa, Batilda, au o fiică frumoasă și delicată, Genoveva, pe care o căsătoresc cu tânărul comite Siegfrid. El își aduce soția în castelul lui, Trever de pe Mozela. La scurt timp după nuntă, Siegfrid pleacă să lupte în Spania pentru a-i elibera pe creștinii stăpâniți și asupriți de mauri. Castelul și soția le lasă în grijă slujitorilor comandați de spătarul său, italianul Giuseppe Golo, pe care l-a ridicat în rang, având mare încredere în el.
Genoveva are o cameristă, Berta, pe care de fapt o cheamă Păuna, fiica lui Andrei Valahul, maestrul de vânătoare al comitelui. După plecarea stăpânului, Golo, îndrăgostit de Genoveva și respins de ea, îi trimite lui Siegfrid vești false, informându-l că ea l-ar fi înșelat cu baronul de Thun. Drept urmare primește ordinul să o închidă. Apoi când Siegfrid trimite un paj, Ludovic, ca să verifice cele aflate, Golo îl ucide și îi comunică stăpânului printr-un om al său de încredere, Bartolomeo, că Genoveva l-a înșelat și cu trimisul lui și că de aceea l-a lichidat. Ulterior îl anunță că soția închisă a născut un bastard, un băiat, botezat de ea Benoni.
Siegfrid, turbat de furie, dă dispoziție ca soția și fiul să fie uciși. Doi slujitori, Conrad și Bela, o duc pe Genoveva în pădure, însă nu se îndură să o omoare. Când ei stau încă pe gânduri, un lup se repede să o mănânce pe Genoveva, dar tocmai atunci apare un câine puternic de vânătoare, Gelo, trimis de Andrei Valahul ca să o însoțească pe stăpână, și o salvează de la moarte. Slujitorii renunță să o mai omoare și îi lasă pe Genoveva și pe copilul ei Benoni în pădure.
Mama și fiul se adăpostesc într-o peșteră unde trăiesc șapte ani. În această perioadă le este de mare folos câinele, care vânează iepuri și alte animale, asigurându-le hrana; reușesc să facă foc și să îmblânzească o căprioară care își pierduse puiul, obținând astfel lapte pentru copil. Ba chiar o vreme îi slujește și un lup, Lup-Ciung. Apă au în apropiere, iar în timpul verii găsesc fructe de pădure și bureți. Genoveva, când a fost lăsată în viață, a jurat celor doi slujitori că nu va părăsi acel loc, ca să nu-i dea de gol și se ține de cuvânt.
În luptele din Spania, chiar din primele zile Siegfrid este grav rănit. Cade la pat și se vindecă după mult timp, iar prietenul și sfătuitorul său, părintele Laurențiu, reușește să-l convingă că Genoveva nu poate fi vinovată și nu trebuia pedepsită. Siegfrid trimite ordin de anulare a pedepsei, dar află că este prea târziu. Întors acasă, descoperă adevărul. Îl degradează și închide pe Golo, apoi trăiește retras, chinuit de gândul că le-a făcut o mare nedreptate soției și copilului lui.
Într-o seară, îl vizitează Bela, unul dintre călăi, și îi mărturisește lui Andrei Valahul că el și tovarășul lui nu au ucis-o pe Genoveva, ci doar au abandonat-o în pădure. Cu speranța că ea mai poate fi în viață, Andrei îl convinge pe stăpânul său să organizeze o vânătoare ca să mai uite de supărare. Urmărind o ciută, de fapt tocmai căprioara îmblânzită, Siegfrid o vede cum intră într-o peșteră. Alergând după ea, se pomenește în fața soției sale, Genoveva. Bucuria lui este și mai mare când își vede fiul, acum un băiat de șapte ani.
La castel se organizează mari petreceri, iar comitele îi iartă pe toți cei vinovați, cu excepția lui Golo, care acum se roagă să i se ia viața, chinuit de remușcări.
În locul unde a trăit șapte ani Genoveva este ridicat un schit, modul cum ea și fiul ei au supraviețuit fiind considerat minune dumnezeiască.
Berta/Păuna se căsătorește cu un negustor, Ioan Roșu, și amândoi vin în România stabilindu-se la Baia. Apoi, după ce rămâne văduvă, Berta/Păuna se stabilește la Sasca.
Povestea vieții Genovevei de Brabant se răspân dește în întreaga lume. Sadoveanu nu este primul care o repovestește. Au mai făcut-o, în Franța, Charles Perrault, iar în România, Nicolae Batzaria. Versiunea lui Sadoveanu se remarcă însă prin dulceața limbii folosite.