Întotdeauna am rămas cu impresia că perioada postbelică a fost una fertilă pentru poezie, în ciuda tuturor vicisitudinilor, cu staruri precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, cu discreți precum Mircea Ivănescu și Leonid Dimov, cu manieriști orfevri ai limbajului de o finețe inegalabilă, precum Șerban Foarță și Emil Brumaru, cu ironicul Nicolae Prelipceanu, cu puternica Ileana Mălăncioiu, cu neo suprarealiști, precum Gelu Naum, cu un ironist greu clasabil, precum Cristian Popescu, dar și cu metafizicii șaptezeciști, precum Virgil Mazilescu, cu optzecistul avant la lettre, histrionicul Mircea Dinescu, pentru a nu vorbi de optzeciștii din nucleul dur, careul de ași, incluși de Nicoale Manolescu în antologia Aer cu diamante, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan, dar și de cei grupați ulterior în volumul Cinci, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Alexandru Mușina, dar și de alții din aceeași generație, precum Gabriel Chifu, Vasile Dan, Ion Mureșan sau Ioan Moldovan, incluși în Istoria critică a literaturii române și în Scriitori români de azi, două cărți de referință pentru literatura postbelică, semnate de Nicolae Manolescu și Eugen Simion. Chiar și cu istorici literari care au făcut cronică de întâmpinare, tematizând literatura contemporană, ochiurile plasei se dovedesc destul de largi pentru a nu prinde în ea toată bogăția poeziei românești autentice.
În Poeți români de azi, al doilea volum, Răzvan Voncu îi recuperează pe o parte dintre ei, inclusiv pe cei precum sârbii Adam Puslojić, Miljurko Vukadinović, maghiarii Markó Béla, Karácsonyi Zsolt etc. care scriu în limba română. În fapt, istoricul literar realizează un alt decupaj literar, după mai multe criterii care converg către sesizarea unui teritoriu mai puțin umblat, mai discret al poeziei. Nu este vorba numaidecât de poeți „minori“, precum cei care alcătuiesc pleiada simbolistă în trena lui Macedonski sau poeții începutului de drum, poeții Văcărești, de pildă, ori cei pașoptiști, cât mai degrabă de poeți atipici (cum îi și califică adesea Răzvan Voncu). Gestul restitutiv nu are motivația călinesciană a precizării originilor în cazul unei literaturi emergente, a unui precursoriat, recurgând adesea la o gesticulație poetică în configurarea unei „posturi literare“ cu termenii lui Jerôme Meizoz, a unei forme preexistente unui fond substanțial, a unei tatonări într-un moment în care literatura în sensul ei modern avea doar un contur vag și o existență morganatică. Inventarierea resurselor „naturale“ într-un moment de precaritate, incert, al începuturilor, convertirea sărăciei literare în bogăție, procesul de sacralizare a scriitorului pe baza nu a operei, ci a exemplarității biografice etc. au fost analizate de către Adrian Tudurachi în Fabrica de geniu. Nașterea unei mitologii a productivității literare în cultura română (1825-1875). Aș zice că, situația este opusă în ceea ce privește demersul lui Răzvan Voncu. Avem un preaplin al poeziei românești, cu poeți remarcabili, de o diversitate impresionantă; prin urmare, recuperarea nu răspunde unei economii de deficit, ci unei supraproducții, nici unui gest fondator de fapt literar, ci mai degrabă unei pasiuni de anticar, de descoperitor de rarități, de curiozități de bibliofil, totul dublat și de sentimentul unei reparații, reașezări canonice cu privire la o serie de opere și autori rămași în penumbra unei facile amnezii.
Numele evocate de Răzvan Voncu – Eta Boeriu, excelentă traducătoare a operei lui Dante Divina Commedia, criticul și teoreticianul literar Ion Vasile Șerban etc. – sunt, cel puțin pentru filologi, ușor de identificat, deși ei nu figurează pe harta literaturii ca poeți. Or, tocmai acest fapt ține de o altă particularitate a demersului lui Răzvan Voncu care le luminează cel puțin un ungher al existenței lor literare ignorat, uitat, rămas discret, cu o alură de insolit, de violon d’Ingres. Mai este ceva, revizitarea unora dintre acești poeți este ocazionată de apariția unor antologii (Eta Boeriu, Aurel Rău, Cezar Ivănescu, Dumitru Matcovschi, Virgil Mihaiu etc.), un întreg capitol fiind consacrat antologiilor, fapt care aproximează o perspectivă de ansamblu asupra operei lor poetice. În cazul altora este vorba de un ultim volum (Nora Iuga) sau o ultimă perioadă poetică antologată (Monica Pillat, Gheorghe Grigurcu), cu alte cuvinte, o fațetă a poeziei în cadrul operei.
Însă interesul lui Răzvan Voncu este mobilizat de un „aparte“ – o serie dintre acești poeți sunt introduși cu sintagma „în paralel cu generația…“ – de contratimp, de defazajul în raport cu epoca (capitolul Afirmări târzii și/sau postume), de neîncadrabili, din secesioniști sau nealiniați generaționist, de reacționari tradiționaliști sau modernizatori ai formulei tradiționaliste, de marginali insoliți, boemi precum Cezar Ivănescu zis și Don Cezar. Nu este singura miză a criticului și istoricului literar, iar un caz precum Aurel Rău o evidențiază, și anume detectarea unor oaze de poezie în marasmul literar al anilor 1950-1960, cu reîmprospătarea și nuanțarea locurilor comune cu privire la grupările revuistice, la revista „Steaua“, de pildă, precum și tentația modernității într-un moment cum nu se poate mai refractar ideii. Răzvan Voncu prinde în medalion și „caracteruri“, nu atât de amplu, de sistematic precum G. Călinescu interesat de biografie și de precipitatul ei, de faptul divers, de mici istorii de colportaj presărate ca sarea, piperul sau mirodeniile în toată istoria sa, suficient cât să creeze „personajul“ în atipicitatea accentelor sale.
Există și recuperarea unor autori cu o altă miză decât cea a valorii estetice, cât mai degrabă a ceea ce Monica Lovinescu numea est-etică sau a unei referințe care se redesenează sub semnul contextului. Aceste opere sunt vizate de o interogație care mi se pare importantă: „Ce rămâne dintr-o operă alcătuită nu din considerente exclusiv estetice?“ Este cazul eseului dedicat operei lui Corneliu Coposu, Corneliu Coposu. O altă fațetă a „poeziei închisorilor“ și cel care-l scoate din anonimat pe poetul basarabean Dumitru Macovschi Dumitru Matcovschi – a fi poet român în Basarabia. Poezia închisorilor (a se vedea antologia Poeți după gratii) deloc lipsită de virtuți estetice (a se vedea poezia lui Radu Gyr, Ion Omescu, Andrei Ciurunga etc.) revendică un alt context al oralității atât în privința compunerii, cât și a transmisiei și un alt tip de adresabilitate, o funcție soteriologică; însă Răzvan Voncu alege o poezie care este lipsită de virtuțile expresivității poetice, dar care se ridică prin context la valoarea documentului literar. Tot despre o upgradare generată de context beneficiază și poezia lui Dumitru Macovschi, trecută prin filtrul unei reevaluări restitutive a doi critici basarabeni importanți, Andrei Țurcanu și Emilian Galaicu-Păun. Ceea ce este de reținut din observațiile lui Răzvan Voncu intersectând considerațiile celor doi critici este un joc al tensiunilor, în care poezia scandează momentele favorabile unor dezghețuri provizorii în încercarea de a reda nu doar poeziei, ci și limbii române o demnitate creatoare și un alt orizont de reflecție.
Un substanțial capitol este dedicat Poeților în confesiune, unui alt tip de aparté, al exercițiilor de memorie, al istoriei de familie sau al afinităților elective cu moment care introduc scriitori canonici și familii literare: Ion Negoițescu, Radu Stanca. Catacombele cercului Un roman epistolar, Ana Blandiana. Vocea publică și vocea intimă, Monica Pillat. Brătienii: o istorie feminină.
Există o rezervă cu privire la poezia lui Dumitru Crudu și a altor câțiva poeți o circumspecție față de o poezie de notație a unui biografism lejer, a unor marginalități construite ideologic. Oricum, o polemică subiacentă răzbate ici și colo, reușind să stârnească, conferind nerv unei calme și argumentate reconfigurări canonice. Nota personală dedusă din opțiune și abordare place și provoacă în volum. În cele din urmă, decupajul liric ales de Răzvan Voncu constituie propria sa antologie, are forma sensibilității și gustului unui cititor nu numai avizat, erudit, ci și rafinat.