Patru comentarii despre În Zona Cenușie:
„O lucrare fascinantă! Mărturiile celor întorși din zona cenușie evocă misterele conștiinței și ale identității cu o forță colosală.“ („The New Yorker“)
„Descoperirile lui Owen sunt o adevărată piatră de hotar a științei, văzută atât ca aventură, cât și ca o operațiune de salvare. Owen este totodată temerar și vulnerabil. Pare cu adevărat miraculos când reușește să-l aducă din nou la lumină pe un semen de-al său.“ („The Times“)
„În Zona Cenușie se citește ca un thriller, pe măsură ce asistăm la eforturile lui Owen și ale echipei sale de a explora acea zonă de mijloc a creierului. Hotărârea lui Owen de a lupta pentru pacienții fără voce, aflați în zona cenușie, de a dovedi că sunt ființe care simt și gândesc, este impresionantă.“ („Mail on Sunday“)
„O carte ce reprezintă un sprijin real pentru oricine veghează la căpătâiul cuiva drag, pentru îngrijitori, medici, specialiști în etică și filosofi.“ („Sunday Times“)
Adrian Owen este profesor de neuroștiință cognitivă și imagistică la Departamentul de Fiziologie și de Farmacologie și Psihologie din cadrul Universității Western Ontario, Canada. De asemenea, conduce programul fundației Azrieli de studiu al Creierului, Minții și Conștiinței. În 2019, a fost numit Ofițer al Ordinului Imperiului Britanic pentru servicii aduse cercetării științifice. Cartea sa care a avut numeroase ecouri internaționale – În Zona Cenușie (traducere în limba română de Smaranda Nistor la Editura Trei, „ridică o serie de întrebări dure și terifiante, printre care cea mai importantă fiind poate aceasta: încercând să definim ce înseamnă o viață care merită trăită, suntem oare prea preocupați de fizic și nu acordăm suficientă importanță puterii gândirii? Ce definește, cu adevărat, o viață satisfăcătoare?“. Mai jos, un interviu în exclusivitate pentru România literară cu Adrian Owen.
Cristian Pătrășconiu: Este greu să citești gândurile oamenilor? Dumneavoastră ați fost numit cel care citește în mintea oamenilor.
Adrian Owen: E interesant. Într-un fel, chiar citim gândurile oamenilor folosind tehnologie avansată precum imagistica cerebrală în încercarea de a identifica gândurile unui subiect. Simt nevoia să fac o distincție care cred că este foarte interesantă. Nu-ți citesc gândurile în sensul că mă uit la o imagine a creierului tău și știu la ce te gândești. Există o serie de constrângeri. Să vă ilustrez o situație. De exemplu, vă putem face să vă gândiți la ceva pentru a indica „Da“ sau la altceva pentru a indica „Nu“ și putem detecta diferența dintre cele două situații. Cred că e important să stabilim clar această distincție. Nu citim gânduri în sensul science-fiction. Mai degrabă le dăm persoanelor care nu au mijloace de comu – nicare posibilitatea de a comunica prin gândurile lor.
De ce creierul nostru este ca un spațiu cosmic? Creierul unui om matur are aproximativ 1,4 kilograme. Ați scris, de mai multe ori, că mintea e asemenea unui spațiu cosmic…
Cred că este la fel de complex precum Universul. În calitate de expert în neuroștiințe, țin să subliniez cât de multe progrese s-au făcut în înțelegerea creierului uman, însă cred că o parte mult mai însemnată decât cea înțeleasă în acest moment rămâne neînțeleasă, în special când vine vorba despre lucruri precum conștiința umană. Sincer să fiu, specialiștii nici măcar nu reușesc să se pună de acord cu privire la definiția conștiinței, ca să nu mai vorbim despre modul în care o creează creierul. Conștiința este acel simț al tuturor de a se afla aici, de a fi o părticică din lume, de a avea experiențe și amintiri, emoții, gânduri și sentimente. Întreaga experiență de a fi ființă umană înseamnă a avea conștiință. Abia începem să explicăm cum funcționează, la fel cum abia începem să explorăm ce se întâmplă în Univers, dincolo de planeta noastră. Cred că este o analogie potrivită.
Zona Cenușie – marea dumneavoastră sintagmă! Ce este Zona Cenușie? Un fel de „Bardo“, un spațiu intermediar, ca în tradiția tibetană?
Am ales acest termen în încercarea de a descrie mai multe stări în care pacientul nu este nici tocmai viu, nici tocmai mort. Desigur, nu este decedat în înțelesul tradițional, însă nici nu se comportă precum o persoană vie și sănătoasă. Nu acționează din proprie inițiativă, nu se uită la ceva anume, nici nu clipește dacă-l întrebi ceva. Este o situație intermediară între capacitatea de a-ți trăi viața pe deplin și a te afla undeva, la mijloc.Dar nu este o singură stare. Vorbim despre starea vegetativă sau despre starea de minimă conștiință ori despre starea de dezaferentare. Există mai multe tipuri diferite de zone cenușii, nu se știe cu precizie unde se află persoana, ce experiență are ea cu conștiința. Pe de o parte, există experiența pe care o avem dvs. și cu mine ca persoane care interacționează cu lumea și, la cealaltă extremă, există experiența pe care o are, să zicem, o masă. Masa nu are nicio experiență conștientă cu privire la lume. Și mai există și persoane situate la mijloc. Una dintre principalele misiuni ale programului nostru de cercetare este să identificăm locul unde se situează aceste persoane.
Când ați aflat de această Zonă Cenușie? Dumneavoastră ați fost în Zona Cenușie. Cum e acolo? Este ca un drum lung cu mai multe etape din cariera dvs.? E un soi de inițiere?
Da. E o întrebare grozavă!
Ba chiar mai multe. Sunt mai multe întrebări…
Exact. Sincer să fiu, am știut dintotdeauna că trebuie să existe așa ceva, un fel de Zonă Cenușie, doar că mă bazam pe pura mea intuiție de expert în neuroștiințe. Am descris în carte o boală, sindromul de dezaferentare sau locked-in, foarte bine înțeles și documentat. Este o situație în care pacienții sunt incapabili să se miște, eventual pot doar să-și deplaseze privirea ori să clipească, în rest fiind în regulă din punct de vedere cognitiv, sunt conștienți de cine sunt și unde se află – pe scurt, au o experiență conștientă normală despre lume, doar că sunt capabili numai de mișcări limitate ale ochilor. Când mă gândesc la acest grup de oameni, pe care l-am studiat și pe care îl cunoaștem foarte bine, mi se pare că nu se poate, că nu e logic, atunci când scade această ultimă abilitate fizică care le-a rămas, aceea de a-și mișca ochii, să se reducă și experiența conștiinței. Este ilogic din punctul de vedere al neuroștiințelor. Și atunci m-am gândit că trebuie ca unii pacienți să se afle într-un stadiu mai avansat al problemelor lor, în care nici măcar să nu-și poată mișca ochii, chiar dacă sunt perfect în regulă din punct de vedere cognitiv, din perspectiva conștiinței. Le spuneam asta în urmă cu doi ani prietenilor mei neurologi, dar ei răspundeau „Nu, nu, nu. N-am văzut niciodată vreun astfel de pacient“, iar eu îi întrebam: „Dar de unde știi?“ Nu-ți putea răspunde nimeni care să fi trecut prin această experiență. Colegii îmi răspundeau că ei sunt neurologi și știu bine, însă pentru mine a constituit mereu o călătorie plină de încercări pentru a demonstra că unele dintre aceste tehnologii de imagistică fenomenal de puternice ne pot arăta o lume despre care nici nu știam că există înainte, respectiv lumea din mintea acestor oameni, care sunt total incapabili să comunice prin comportament care să aibă legătură vizibilă cu lumea exterioară. Mi-a luat 15 ani să demonstrez acest lucru.
De ce i se spune așa – cenușie? Ce e cenușiu acolo? E o metaforă?
Sigur că da. Este doar o metaforă – trimite la „zona“ intermediară dintre alb și negru. Avem tendința să folosim termenii „alb“ și „negru“ pentru a descrie situații absolute. Dvs. sunteți pe deplin viu, conștient și comunicați, Este o situație de alb și negru, la fel și în cazul unei persoane decedate. Este clar. Dacă e decedată, nu poate răspunde, nu mai are deloc viață interioară. Oamenii aceștia se află undeva la mijloc. În engleză, folosim des termenul de „gri“ pentru a descrie o situație ambiguă. Dacă o țară nu are nici orientare politică de dreapta, nici de stânga, se poate numi o zonă gri, intermediară. Cenușiul se referă în multe contexte la ambiguitate, de aceea am și ales conceptul.
Cum poate intra cineva în Zona Cenușie a altcuiva? Ce fel de uși sunt disponibile?
Devin disponibile tot mai multe uși. Principala poveste pe are am descris-o în carte este cum am folosit pentru prima dată, în 2006, o tehnică numită imagistică prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI sau RMN funcțional) pentru a deschide ușa către zona cenușie a cuiva – să vedem, de fapt, dacă se află cineva înăuntru și dacă poate comunica. De atunci, au fost identificați peste 1.500 pacienți din întreaga lume cu ajutorul mai multor tehnici, în diverse laboratoare. Deși au fost aplicate mai multe tehnici, majoritatea folosesc versiuni de imagistică a creierului, se folosește și electro encelografia (EEG) pentru a se pătrunde în aceste zone cenușii. De curând, am utilizat o tehnologie avansată, numită spectroscopie funcțională în infraroșu. Spre deosebire de RMN, această ultimă tehnică este uimitoare deoarece este portabilă. În prezent, aici la mine, în Canada, se folosește acest sistem la secția de ATI, pentru a analiza pacienți la 5 zile de la un accident cerebral sever, și comunicăm cu ei. În unele cazuri, chiar aflăm ce dorințe au ei legat de sănătatea sau de îngrijirea lor medicală pe viitor.
Ce fel de om găsești în Zona Cenușie? Este același sau a devenit o altă persoană?
Mă surprinde întrebarea dvs. E uimitor. Uimitor ce afli că se găsește acolo. E extrem de dificil de evaluat personalitatea cuiva când se află în zona cenușie, deci nu vă pot spune dacă am găsit persoanele exact la fel, deoarece natura umană are atât de multe componente, de la simțul umorului la atitudini și subiectivitate, atât de multe componente, încât nu se poate testa pentru a verifica dacă au rămas neschimbate. Noi am testat lucruri concrete legate de oameni. De exemplu, am întrebat oameni aflați în zona cenușie ce își amintesc. Dacă își amintesc de accidentul lor de acum 12 ani? Sau dacă își amintesc lucruri petrecute de la accident încoace.
„Vă amintiți o conversație cu medicul dvs., dacă ar trebui să trăiți ori să muriți?“ Sau: „Vă amintiți dacă sora dvs. are copii?“, în cazul în care sora persoanei a avut copii după momentul accidentului. Unor pacienți le solicităm să efectueze, mental, operații aritmetice complexe: „Îmi puteți spune rezultatul calculului 9-4? Este 5 sau 7?“
Am procedat astfel cu câțiva pacienți și am stabilit că toți pacienți din zona cenușie au reușit să efectueze aceste calcule. Reușesc să facă tot ce poate face o persoană sănătoasă, doar că nu se pot mișca. Nu fac mișcări, dar, în rest, au amintiri, au opinii („Mi-e frig, mi-e foame, nu-mi mai place să mă uit la televizor“), pot face calcule mentale, își amintesc ce este tenisul chiar dacă nu mai pot juca. Cred că sunt multe situații diferite, dar sigur am găsit și persoane neschimbate în zona cenușie.
Ce se întâmplă acolo – în Zona Cenușie – e o chestiune de chimie sau de magie? Mai precis, legat de a doua parte a întrebării mele: e o chestiune legată de ceea ce numai religiile pot să explice?
Cred că nu este nimic magic sau religios legat de această situație. Consider că este un efect practic, studiat cu ajutorul mai multor evoluții din medicină, obținute în ultimii 50-60 de ani.
Este important să înțelegem că, înainte de conceperea sistemelor de menținere în viață pe cale artificială, acești pacienți nu existau deoarece decedau, pur și simplu.În urmă cu 60 de ani, persoanele cu accident cerebral sever mureau, pur și simplu. Problema sau, mai degrabă, lucrul uimitor de care dispunem acum, este că suntem în măsură să menținem oamenii în viață și îi cunoști bine. Sunt pacienți care mor, însă mulți sunt menținuți în viață prin ventilație și sisteme de respirat sau care le ajută inima să bată. Această tehnologie a creat o populație de pacienți care au supraviețuit, în sensul că au evitat moartea, dar nu au supraviețuit și nu au revenit în lumea reală exact cum suntem dvs. și cu mine deoarece se află în zona cenușie.
La ora actuală, înțelegem destul de multe despre cum se pot petrece astfel de fenomene. Nu ține nici de zona fantasticului, nici de religie. Repet, este o chestiune practică: ce parte a creierului a fost afectată. În cazul mai multor pacienți, putem vizualiza acea leziune și putem afirma că leziunea cerebrală pe care au suferit-o nu le-a influențat capacitatea de a gândi, dar le-a modificat capacitatea de a se mișca. O exprimare simplificată ar fi că este ca și cum am avea două cărări în creier, una care ne permite să gândim, iar cealaltă să ne mișcăm.În cazul în care cea de-a doua este afectată, pacientul nu va reuși deloc să se miște, dar își va păstra capacitatea de a gândi.
Vă pot oferi și alte exemple. Care nu țin de munca mea. Se poate produce aceeași situație în experimentele pe animale. Știm că, dacă i se afectează o anumită porțiune din creier, animalul poate gândi (e un fel de a spune, poate lua decizii), însă nu se poate mișca. Ca expert în neuroștiințe, nu mă surprinde în mod deosebit că se poate întâmpla așa ceva. Cred că publicul larg se gândește adesea la fenomen ca având ceva magic sau chiar relevanță religioasă pentru că este aproape imposibil de imaginat o astfel de situație în care suntem captivi în propriul corp, astfel încât să nu putem comunica nicicum cu exteriorul. Este greu de imaginat, dar pentru majoritatea oamenilor este și extrem de neplăcut de imaginat. Sunt cazuri când oamenii refuză să creadă că este posibilă această situație deoarece este prea înfricoșător sau prea neplăcut de închipuit, dar, din păcate, noi, ca specialiști în neuroștiințe și care lucrăm cu astfel de pacienți, trebuie să acceptăm că este posibil.
Noi trebuie să înțelegem cum se întâmplă fenomenul și cred că în prezent chiar înțelegem. Aceasta este partea neplăcută. Din fericire, nu li se întâmplă prea multor oameni ca procent din populație, însă, din nefericire, li se întâmplă prea multora ca număr absolut, fapt care ne arată cât de vulnerabil este creierul la leziuni.
Să întreb din alt unghi: cât de bun doctor este creierul uman? Spuneați că este vulnerabil, dar și că este un fel de doctor pentru noi…
Creierul este, în același timp, și extrem de flexibil. Este foarte vulnerabil la leziuni. Am descris în carte un caz, cel al pacientului numit Unu. Unu a suferit o leziune cerebrală extremă. Însă a fost capabil să-și revină. I s-a refăcut creierul. Cel puțin, a fost în stare să se trezească, să vorbească din nou, a reînvățat să se hrănească și chiar a revenit la facultate. Încă se mai confruntă cu unele dificultăți pentru că i-a fost atât de grav afectat creierul. Spuneți bine că, într-un fel, creierul este un doctor, având în vedere că se repară singur. E uimitor când vedem astfel de lucruri.
Așadar, dacă e să credem în ceva, atunci să credem măcar în mintea noastră?
Da, cred că ar fi foarte bine. Cred cu putere în capacitatea noastră de a ne reveni și de a supraviețui unor situații extreme, inclusiv leziunile cerebrale grave. Dintre pacienții întâlniți de-a lungul anilor, unii sunt reale surse de inspirație. Dau și în carte acest exemplu. Sunt oameni care îmi spun că probabil este cel mai rău lucru din lume. Cum trăiesc acei oameni? Iar eu le răspund să privească în jur. Întâlnim permanent oameni rămași orbi sau paralizați în urma unui accident. Sunt deprimați toți acești oameni? Nu! Își pun capăt zilelor toți acești oameni? Nu! Acești oameni se adaptează. Puterea minții umane este suficientă ca acei oameni să se adapteze și să ducă vieți active și împlinite, chiar și în urma unui incident catastrofal precum orbirea sau paralizia. Nu este valabil în cazul tuturor, însă mulți oameni au supraviețuit acestor probleme și au dus vieți împlinite. Vin și pun întrebarea: de ce ar sta lucrurile altfel în cazul leziunilor cerebrale? De ce ar însemna sfârșitul vieții cuiva doar pentru că a suferit leziuni cerebrale severe? Nu e un motiv. Întâlnim persoane extrem de curajoase, care și-au adaptat viața astfel încât să trăiască cu această situație absolut teribilă.
Cred că aveți mare dreptate. Dacă ar trebui să credem în ceva, ar trebui să credem în mintea umană, care ne poate scoate din cele mai groaznice situații.
Pornind de la ultimul dvs. răspuns, vă rog să-mi permiteți să reformulez întrebarea – de ce se numește Zonă Cenușie? Mai precis: Zona Cenușie e un loc întunecat sau un loc luminos?
Și aceasta este o întrebare foarte interesantă. Răspunsul meu la această întrebare este că, dacă privim din exterior, cei mai mulți dintre noi credem că este un loc întunecos. Dar este mult mai multă lumină acolo, privind dinăuntru spre exterior. Am cunoscut și am discutat cu pacienți aflați în zona cenușie, care au exprimat emoții, printre care mulțumire, iubire, dorință, nevoie și voință.
Nu spun că toți cei aflați în zona cenușie sunt fericiți. Nu ar fi o modalitate corectă de a ilustra acest fenomen.Vreau doar să spun că, din afară, tindem să ne imaginăm că este un spațiu foarte întunecat. Acestea sunt dovezile găsite când mergem în zona cenușie și discutăm cu pacienții. Unii au găsit moduri de a duce o viață împlinită.
De ce este atât de important cum ne organizăm amintirile?
Poate și pentru acest motiv – că într-o bună zi, această organizare a lor ne poate salva viața?
Vă referiți la un pacient din zona cenușie?
Da, și la un asemenea pacient. Aveți un capitol despre ce presupune organizarea amintirilor din punct de vedere neurologic.
Motivul pentru care este atât de importantă zona cenușie este că ne permite să luăm decizii eficiente, să rezolvăm probleme, să ne modelăm cunoașterea despre lume. Chiar și într-o situație simplă, dacă vreau să-mi organizez astăzi restul zilei, trebuie să țin seama de multe lucruri.
Trebuie să iau în calcul ora la care se va încheia acest interviu, cum o să fac rost de timp să iau prânzul, trebuie să țin seama de faptul că trebuie să-mi iau fiul de la școală la 15:30 și nu trebuie să uit de asta, altfel va rămâne blocat la școală. Toate aceste lucruri depind de memoria mea și de felul în care îmi organizez memoria. Dacă nu mă organizez, faptul că, în general, prânzul are loc la jumătatea zilei, că fiul meu termină școala la 15:30, sau faptul că după-amiază trebuie să merg să mă vaccinez și că mai am și alte lucruri de făcut pe care trebuie să le țin minte, întârzii cu siguranță la programare.
Acestea sunt, toate, aspecte ale memoriei mele pe care trebuie să le mențin organizate pentru a avansa eficient prin viață. Argumentul pe care-l dau eu în carte este că aceste raționamente nu se modifică în zona cenușie. Deși, dacă m-aș afla în zona cenușie, n-ar trebui să-mi preiau fiul de la școală și nu ar trebui să decid că e nevoie să fac vaccin (ar decide cineva în locul meu), dar tot ar mai exista gânduri personale pe care trebuie să le păstrăm organizate. Trebuie să știm ce oră este, să fim la curent cu cine vine și cine pleacă, cine sunt persoanele care vorbesc cu mine, dacă este medicul sau sunt rudele mele, dacă e cineva cunoscut sau cineva pe care trebuie să-l ascult. Așadar, chiar și în zona cenușie, organizarea amintirilor este o metodă eficientă de a-ți păstra fluxul conștient de informații constant în viață. Revenind la situația personajului pe care-l descriu în carte, Unu. Pentru el, zona cenușie a reprezentat o modalitate de a rămâne sănătos. Când l-am întrebat de ce-și amintește tot, mi-a răspuns: „E tot ce aveam ca să îmi ocup mintea cu ceva. N-am nimic altceva de făcut și am folosit această modalitate drept mecanism pentru a rămâne sănătos mintal.“ Cred că sunt multe motive pentru care e benefic să-ți păstrezi amintirile organizate.
Când spunem „X este prizonier în propriul corp“, la cine ne referim, de fapt?
Vă referiți la o persoană aflată în zona cenușie?
Da, sigur. Și cine e „persoana dinăuntrul“ nostru din zona cenușie? Cine este prizonierul, de fapt?
Sunt 100% convins că acea persoană suntem noi, este aceeași persoană. Cred asta deoarece există o serie de principii fundamentale ale medicinei care sunt absolut adevărate.
În primul rând, vă pot scoate inima și o pot înlocui cu inima unui donator, a cuiva decedat într-un accident rutier. Dacă aveți probleme cardiace, vi se grefează o nouă inimă. Reprezintă o schimbare radicală pentru organismul dvs. V-a fost înlocuit un organ întreg, dar n-o să creadă nimeni că ați devenit altă persoană. Sunteți aceeași persoană. De acord? E valabil și în cazul în care vi se înlocuiește ficatul, un rinichi. Pot fi înlocuite mai multe organe ale corpului și, sigur, poți avea atitudini diferite. Poți avea o percepție diferită asupra vieții, însă, la modul fundamental, vei fi aceeași persoană, cu aceeași personalitate, cu amintiri și cunoștințe care nu au fost afectate.
Și totuși… vom vedea că, tehnic vorbind, încă nu putem face acest lucru cu creierul. Poate vom reuși la un moment dat. Însă dacă îți înlocuiesc creierul cu al meu, nu mai ești aceeași persoană. Pentru cineva care abia face cunoștință cu dvs., în afară de partea vizuală (pentru că veți arăta identic), veți avea amintiri diferite, dar și identice cu ale mele, veți avea atitudini diferite, dar și identice cu ale mele, plus un anumit subiectivism.
Am afirmat în mai multe locuri în carte acest fapt, ceea ce demonstrează că suntem creierele noastre. Asta suntem, de fapt.
Când murim, unde se duce / unde merge această „persoană“? Ce se întâmplă cu această persoană dinăuntrul nostru?
După cum știți, pentru că ați citit cartea, sunt ateu, deci nu sunt o persoană spirituală, astfel încât vă pot oferi doar un răspuns practic sau științific, anume că acea persoană încetează să mai existe. Nu are unde să meargă. Evenimentul acela din istorie care este existența acelei persoane încetează în momentul decesului. Știu că multora le este greu să accepte o astfel de opinie, pentru că aveți viziuni religioase sau spirituale și că preferați să credeți că viața continuă după viață sub o anumită formă. Nu doar că mă ocup de neuroștiințe, dar sunt și adeptul empirismului. Indiferent că le convine oamenilor sau nu, nu există dovezi științifice că viața ar continua după moarte sau că vreun simț al acelei persoane continuă după moarte. Acesta este un răspuns practic, din neuroștiințe, la întrebarea dvs. Există și un răspuns mai filosofic, și anume că, în secolul al XXI-lea, oamenii continuă să existe în mai multe feluri. Am încheiat cartea cu această reflecție: când voi muri eu, familia mea își va aminti de mine în continuare.Voi continua să exist în mințile apropiaților ca amintiri despre mine, sub formă de evenimente la care am participat și eu. Este valabil și pentru platformele de socializare. Ce am afirmat cât timp am fost viu continuă se existe pe internet sau poze și filmulețe cu mine. Deci, într-un anume sens, în prezent, mai mult ca oricând, viețile noastre continuă să existe, în sens filosofic, și după ce murim, doar că noi, ca indivizi, pentru că murim, nu mai simțim nicio conștiință din lume. E ceva ce nu pot accepta mulți oameni, dar eu, ca expert în neuroștiințe și adept al gândirii empirice, vă spun că acestea sunt dovezile de care dispunem.
Să revenim la zona cenușie. Există un „tunel“ al conștiinței, acolo, înăuntru?
De ce aș dori ca oamenii să-mi citească această carte? Deoarece prezint o versiune a conștiinței radical diferită de cea care își închipuie oamenii că există. Ați adus în discuție exemplul cu tunelul conștiinței. Pentru că aceste lucruri sunt atât de greu de înțeles și de crezut, tindem să generăm versiuni alternative ale conștiinței, fie că sunt tunele sau conștiințe alternative.
Constatăm asta permanent în cărți și în filme despre conștiință. Mereu este reprezentată ca fiind ceva magic, mistic. În carte, eu încerc să arăt că acei pacienți nu sunt deloc magici sau mistici, că nu există niciun tunel al conștiinței și nici nu văd vreo lumină. Sunt întocmai ca dvs. și ca mine, doar că nu se pot mișca. Putem recrea acest model în cazul oamenilor. Se pot administra medicamente care să paralizeze complet oamenii. Nu le schimbă conștiința. Sunt incapabili să se miște, dar au exact aceeași conștiință ca dvs. și ca mine. Unul dintre lucrurile pe care am dorit să le ilustrez prin exemplele din carte este că aceasta, conștiința, nu este chiar atât de misterioasă pe cât credem. Chiar și pacienții cu leziuni cerebrale grave pot avea aceeași conștiință ca dvs. și ca mine.
Mintea umană este o pasăre colibri sau un căluț-de-mare?
Eu recurg deseori la această analogie între mintea omenească și o pasăre, în sensul că, atunci când închidem ochii, putem zbura oriunde. Pot ajunge în România în doua secunde dacă închid ochii.
Am fost acolo, deci am niște amintiri, pot face apel la ele să mă resituez în acea situație, iar după alte două clipe pot merge în Hawaii și îmi pot imagina că merg în Hawaii. Puterea conștiinței constă și în faptul că mă pot transporta oriunde. Aspectul în care nu semănăm cu păsările este că putem merge inclusiv în locuri care nu există. Probabil că puterea conștiinței mele, amintirile și experiențele mele sunt suficiente ca să genereze imaginația despre cum este să te plimbi pe Marte ori pe Lună, să zbori prin spațiu sau să atingi fundul oceanului. Fac toate aceste lucruri în mintea mea chiar acum și nu e nevoie să fi fost pe Marte, pe Lună, sau pe fundul oceanului pentru a-mi imagina destul de precis cum ar trebui să arate. Este și partea uimitoare despre creierul nostru.
Pornisem de la analogia cu o pasăre și m-am gândit că pot zbura oriunde, însă îmi pot imagina ce se întâmplă în aproape orice situație datorită acestei mașinării extrem de puternice din creierul nostru.
Cât de mult contează iubirea când ești acolo – în Zona Cenușie?
Cred că este foarte importantă din două perspective. Noi consultăm mulți pacienți. Să nu vă mire că aceia care primesc cel mai mult dragoste au cele mai mari șanse de recuperare și supraviețuire. Nu-mi pot susține afirmația cu suficiente cifre. Unii pacienți au familii care le rămân extrem de devotate și îi îngrijesc. Alți pacienți, din păcate, nu au rude, ca să aibă parte de aceeași dragoste. Mai există o diferență: cei care primesc dragoste și grijă, uneori chiar ani la rândul, se simt mai bine, pe termen lung, decât cei care nu primesc. Cred că este valabil și contrariul: când, pentru a scrie cartea, am stat de vorbă cu acei pacienți care și-au revenit, mulți mi-au mărturisit că au continuat să lupte pentru viață în acea situație atât de grea tocmai pentru că știau că au familie și prieteni care îi iubesc și pentru care ar vrea să revină la viață.
Aproape că merge în ambele sensuri. Unul dintre pacienții din carte afirma că știuse dintotdeauna că va reveni pentru că asta și-a dorit. Voia să revină la viața împreună cu familia și cu prietenii, și dorea aceasta mânat de pofta lui de viață. Era un tânăr de 19 ani. Îl așteptau multe lucruri pentru care să trăiască. Mi s-a părut un mare exemplu de inspirație. În concluzie, da, dragostea este extrem de importantă.
Putem spune, așadar, că iubirea este diferența fundamentală dintre viață și moarte acolo, în zona cenușie? Ar putea fi?
Cred că este unul dintre factori. Există numeroși factori și revenim la perspectiva culturală despre care mă întrebați mai devreme. Cred că toate aceste lucruri sunt importante. Nu poți supraviețui fără tratament medical adecvat, indiferent câtă iubire primești. Nu e un caz simplu, astfel încât, dacă mă preocupă sau dacă iubesc îndeajuns sau dacă mă rog destul, acea persoană va supraviețui. Elementele practice ale materiei fac ca pacienții să fie foarte vulnerabili din punct de vedere medical, astfel că li se oferă cele mai bune îngrijiri medicale cu putință. Totuși, nu reprezintă totul. Este valabil și opusul. Indiferent de câte îngrijiri medicale te bucuri, chiar și de cel mai bun tratament din lume, dacă nu ai simțul supraviețuirii și dorință de a trăi, atunci iubirea familiei nu-ți oferă suficiente șanse de supraviețuire. Cred că iubirea este unul dintre factorii importanți.
În acest sens, este viața – viața în sine – o mare superputere a oamenilor?
Cred că da, pentru că determină totul. Cred că viața este sinele nostru conștient. Ați adresat o întrebare deosebit de profundă despre ce ne face să fim oameni. Spre exemplu, cuiva care se află în moarte cerebrală completă, încă îi mai bate inima, pentru că este conectat la echipamente medicale. Plămânii săi încă mai pot circula aerul datorită aparatelor. Persoana aceea este decedată. Nu mai e acolo o persoană vie. Nu mai este personalitate, nu mai are atitudini, nici sentimente ori gânduri. Nu mai există o viață a conștiinței interioare. Acest fapt ilustrează ce afirmam mai devreme, anume că noi suntem creierul și conștiința noastră, fără de care nu este nimic.
Da, viața este o superputere cu care suntem înzestrați, doar că rădăcinile sale se află în creier, deoarece viața fără creier nu e viață, pe când viața fără un rinichi poate fi o viață complet normală. Viața fără un picior poate fi una normală, dar viața fără creier nu e viață deloc!
