Strigătele străzii
În al cincilea volum al Căutării timpului pierdut, Prizoniera1, printre multiplele chinuri și cazne încercate din pricina Albertinei de personajul narator (pe care, în mod convențional, l-am putea numi Marcel), un interludiu poetic neașteptat se înfiripă, într-o bună dimineață, când naratorul se trezește mai devreme ca de obicei. Sentimentul este acela de zi de sărbătoare, deși nimic nu pare să justifice o asemenea certitudine. E ca o zi de primăvară intercalată în lunga și blânda iarnă pariziană, provocată de cromatismul auditiv al strigătelor străzii și al trezirii la viață a cartierului, în zori. Trebuie precizat că nu ne aflăm în orice cartier, ci în plin Faubourg Saint-Germain, în hotelul particular în care locuiesc ducele și ducesa de Guermantes, unde familia naratorului ocupa un somptuos apartament.
Așadar, Marcel se trezește și aude obloanele brutăriei și ale lăptăriei ridicându-se, la care se adaugă trompeta tapițerului și goarna reparatorului de porțelanuri crăpate, ceea ce se preface, în semi-somnul din care nu a ieșit complet, într-o serie de acorduri fin articulate ale unor teme populare, la care se adaugă, în aproapele-vis din care nu s-a trezit de tot, fluierul păstorului de capre, sosit în paranteza onirică dintr-o îndepărtată, pare-se, Antichitate, dacă nu cumva există chiar un astfel de păstor care-și vinde laptele și smântâna la colț de stradă, printre sus-numitele erbivore. Pe nepusă masă, vechile cartiere aristocratice devin populare. Invadate de vânzători ambulanți, ele se transformă în minunate și încântătoare tărâmuri simfonice, în care poezia este la ea acasă. Textele acestor îmbietoare invitații la răsfăț culinar ori la servicii domestice sunt psalmodiate pe diferite tonuri, pe care naratorul le aproximează în două feluri: pe de o parte, ele îi evocă momente din opera lui Musorgski, Boris Godunov, și din drama lirică Pélléas et Mélisande de Debussy; pe de altă parte, intonațiile sunt apropiate de anumite momente ale liturghiei, când preotul accentuează asupra unui cuvânt, de final de frază de exemplu, dându-i o pondere suplimentară în recitativul ecleziastic. Astfel, vânzătorul de vechituri strigă: „Chiffons, ferrailles à vendre, peaux d’lapins“2, ridicând și coborând tonul pe ultimele două silabe, urmând modelul de declamație bisericească, reglementată încă din secolul al VII-lea.
Din toate colțurile străzii țâșnesc ispititoare strigări lăudând calitățile diferitelor legume, pești ori fructe de mare, care nu așteaptă decât să fie cumpărate și puse în oale și tigăi. Pe același mod aproape religios, anghinarea este exaltată: „À la tendresse, à la verduresse / Artichauts tendres et beaux / Artichauts“3. Vine apoi rândul morcovilor: „Voilà des carrottes / À deux ronds la botte“4. Iar salata se bucură la rândul ei de un incomparabil prestigiu: „À la romaine, à la romaine / On ne la vend pas, on la promène“5. Albertine, sosită în sfârșit în camera în care, încă sub așternut, Marcel ascultă fermecat strigătele străzii, este atât de sedusă de mult-lăudatele merinde, încât ar vrea să guste din toate: stridii, fasole verde, varză, morcovi cu smântână, portocale, brânzeturi și struguri chasselas. Îi cere așadar să o trimită pe Françoise, menajera lui Marcel, să cumpere de toate, pledând în favoarea poftelor sale prin aceea că toate aceste bucate strigate, auzite ca o rapsodie, își schimbă natura și, odată puse pe masă, se adresează cerului gurii, sunt adică gustate și ingerate după ce au fost rostite. Scena este delicioasă, poate mai delicioasă decât mâncărurile râvnite de Albertine.
Avem de-a face, este poate momentul să o spunem, cu un topos binecunoscut al vieții pariziene, la care mulți scriitori, jurnaliști, ba chiar și erudiți, au luat aminte. Victor Fournel (1829-1894), critic literar și jurnalist cunoscut în epocă, a publicat mai multe lucrări consacrate Parisului din secolele XVI-XVIII, între care Strigătele Parisului. Tipuri și fizionomii de odinioară6. Nenumărate exemple de strigăte, prezentate pe meserii, abundă în această carte, între care unele sunt adevărate poeme. Negustorul de mărunțișuri din secolul al XVII-lea, de articole de mercerie mai ales, își strigă marfa în versuri cu rimă atent șlefuite: „J’ay soies rouges, indes et perses, /J’ay soies noires et soies fines, /Plus blanches que n’est fleur d’épines /J’ay beaux poilles surargentés /A feuilles d’or parmy plantés…“7 Et caetera. Vânzătorul de panglici îndeamnă pe drăguțele trecătoare să nu-i cumpere marfa, care este prea scumpă și care de fapt nici nu este de vânzare, ceea ce induce în publicul feminin dorința de a vedea imediat sus-numitele articole. Ba chiar unii își laudă produsele cu un anumit umor, astăzi deplasat. Vânzătorul de stuf îi invita de eventualii clienți să cumpere cu doi gologani ceea ce-i trebuie ca sa-și bată nevasta sau să-și scuture hainele de praf8. De asemenea, vânzătorul de cerneală, însoțit de propriul fiu care strigă pițigăiat: „Tata vinde cerneală!“, răspunde cu voce gravă: „Copilul spune adevărul“9. Toate aceste apeluri menite să atragă atenția clienților creau un adevărat vacarm pe străzile Parisului de odinioară, la care se adăugau, desigur, și alte sunete mai stridente, cum ar fi al roților de trăsură pe pavajul din piatră, ori muzica flașnetelor, precum și tot soiul de țipete, miorlăituri, scheunături care formau o atmosferă sonoră discordantă și greu de suportat de auzul fin al urechilor mai delicate. Nu degeaba Baudelaire pomenește, în poemul À une passante, de strada asurzitoare care-i urlă împrejur. Cu toate acestea, zgomotele se răscumpără, dezvoltând eufonii neașteptate. Compozitorul Félicien David (1810-1876), auzind cuvintele strigate de bătrâna vânzătoare de haine vechi din Quartier des Écoles, este fermecat de armonia care se degajă și-și propune să rețină motivul muzical pe care l-ar include într-o arie ce-ar începe pe aceeași măsură10. Sensibilitatea proustiană a fost de această dată devansată de un predecesor și desigur că aceștia au fost mai numeroși, numai că imensitatea bibliografiei, inclusiv iconică, nu lasă timp pentru a prezenta în detaliu mărturiile aduse de-a lungul secolelor.
Oricum, trebuie amintită erudita contribuție a lui Alfred Franklin, autorul Ruinelor Parisului în anul 4875, care a publicat Străzile și strigătele Parisului în secolul al XIII-lea11, unde un rol aparte îi revine unui scriitor mai puțin cunoscut, Denis de la Villeneuve, autor al unui poem ce recenzează o serie de crieries, la fel de spectaculoase ca cele menționate mai sus, la care se adaugă, printre altele, câteva poeme de Rutebeuf.
Mai recent, al patrulea din cele 6 volume intitulate Mărunte memorii despre Paris12, publicate de La Mésangère (probabil, dar nu e sigur, pseudonimul pictorului Paul Guignebault, 1871-1920) este consacrat meseriilor mărunte, descrise cu umor și ilustrate cu strigătele aferente, din relatări nelipsind anecdota.
Louis-Sébastien Mercier este unul din autorii care a abordat, desigur în treacăt, capitolul strigătelor, în monumentalul Tableau de Paris13 (1781-1788), frescă impresionantă a moravurilor și stărilor sociale în Franța la sfârșitul Vechiului Regim.
Ca să nu mai vorbim de Antoine Truquet, probabil primul autor care a publicat o carte despre strigătele Parisului14. Lucrarea cuprinde 107 scurte poeme, cu ritm și rimă, o enciclopedie condensată a publicității stradale în plin secol al XVI-lea.
Ar mai fi de adăugat că o bună parte dintre strigătele recenzate sunt legate de existența, din Evul Mediu încoace, a unor corporații, ori bresle, fiecare cu specificul ei, unele impuse de controlul financiar care trebuia cumva să se exercite, altele mai libere, uneori atât de libere încât se aflau cu totul în afara legii. Printre cei tolerați erau vânzătorii de rachiu, care-și începeau pelerinajul dis-de-dimineață. Iar din tagma celor oficiali făceau parte cei numiți crieurs de vin, care anunțau prețurile vândute în bodegi și taverne, în funcție de care se stabileau impozitele pentru patronii celor din urmă. Șarlatanii, colportorii, felcerii, farsorii, cântăreții și acrobații erau și ei prezenți, din rândul lor recrutându-se tâlhari și pungași, mai greu de dibuit în tumultul citadin. Micile meserii, exercitate cel mai adesea în plină stradă, sunt însă o altă poveste.
________________________________________
1 À la recherche du temps perdu, t. III, Gallimard, nrf, „Bibliothèque de la Pléiade“, 1988. Este vorba despre ediția în patru volume, realizată în anii ’80 sub direcția lui Jean-Yves Tadié. Episodul strigătelor străzii, din care citez pe larg, se află la paginile 623-626 și 632-636. Traducerea îi aparține autorului eseului.
2 „Haine vechi, fiare de vânzare, piei de iepureee“.
3 „Ia prospețimea, ia verzimea / Anghinări fragede și chipoase/Anghinări.“
4 „Poftiți la morcovi / Doi sfanți legătura.“
5 „Ia salata, ia salata / Nu-i scoasă la vânzare, ci la plimbare.“
6 Les cris de Paris. Types et physionomies d’autrefois, Firmin Didot, 1887 ; retipărită în 2003, Les Éditions de Paris.
7 „Am mătăsuri roșii, indiene și persane, / Am mătăsuri negre și mătăsuri fine, / Mai albe ca floarea de spin / Am fire frumoase și argintate / Presărate printre frunze de aur…“
8 Ibidem, p. 30-31.
9 Ibid., p. 70.
10 Ibid., p. 76.
11 Les rues et les cris de Paris au XIIIe siècle, Léon Willem & Paul Daffis, 1874.
12 Les petits mémoires de Paris, Dorbon L’Aîné, 1908-1909.
13 Mercure de France, 2 vol., 1994.
14 Les cris de Paris, Nicolas Buffet, 1545.