După o nefastă întrerupere de trei ani, festivalul Jazz in Church – avându-l ca inițiator și principal organizator pe Cristian Moraru – a revenit în prim-planul vieții muzicale bucureștene. În spațiul ospitalier al Bisericii Lutherane din centrul capitalei am asistat, timp de patru seri, la recitaluri de o apreciabilă diversitate stilistică, asortate totodată caracterului înălțător al ambianței eclesiastice.
Deschiderea a aparținut unui duo „euroasiatic“, alcătuit din gracila interpretă niponă Mieko Miyazaki, la instrumentul tradițional koto, & saxofonistul francez de sorginte alsaciană Franck Wolf. Demersul primeia de a… jazzifica un instrument ancestral din Extremul Orient se aseamănă, mutatis mutandis, celui întreprins de fenomenalul nostru Marius Preda cu referire la milenarul țambal. Astringența sonorității koto-ului – obținută cu degetare în formă de solzi, pentru ciupit coardele – se îmbină cu inflexiunile învăluitor-modale ale saxofonului. Rezultă incitante interacțiuni, când meditative, când ludice, culminând în uimitoare unisoane. Aluziile la John Coltrane nu sunt fortuite, dacă ne amintim ascensiunea spre sferele religiozității parcursă de maestrul „fâșiilor de sunet“. Piesele lirice decelează conexiuni cu străvechi tradiții concentrate în hieraticul koto, contrapuse înfloriturilor baroce ale saxofoanelor sopran și tenor. Sunt valorizate procedee precum vibrato-ul, înfiorarea, alternanța dintre strigăt și șoaptă, sau intonarea unei melodii alsaciene cu rădăcini celtice, cântată de Mieko în limba japoneză pe versuri proprii! Impresionați de reacția publicului, Miyazaki și Wolf și-au manifestat disponibilitatea de a reveni în țara noastră (aviz impresarilor inteligenți…).
Un alt duo, cu pronunțat caracter cameral, i-a reunit pe Joanna MacGregor (consacrată de o impresionantă carieră în muzica erudită și de postura de lideră a catedrei de pian a Academiei Regale de Muzică din Londra) și pe Andy Sheppard, nume de marcă printre saxofoniștii britanici. La București, cei doi au oferit un program în care elocința fluentă, de amprentă clasică, a pianistei fuziona cu introspecțiile improvizatorice ale partenerului. Repertoriul etala o paletă diversificată – de la spirituals și blues, la o versiune „atletică“ a cunoscutului Libertango de Astor Piazzolla. Deep River resuscită amintirea din copilărie a pianistei despre un gospel, reluat într-o versiune unde linia melodică a saxofonului plutește diafan peste tremolo-urile intense ale claviaturii. Și iarăși, aplauzele au confirmat antanta la înalt nivel dintre interpreți și auditori.
Tot din Marea Britanie provin contrabasistul și compozitorul Milo Fitzpatrick & saxofonistul/bas-clarinetistul Jordan Smart. Pentru proiectul comun Tremors in the Static, realizat în perioada izolării pandemice, cei doi au adoptat numele cosmic Vega Trails. Sugestia spațială e confirmată de concepția aerată asupra muzicii, de raportarea acesteia la tăcere, de interacțiunea dintre personalitățile ambilor protagoniști. Probabil la nivel subliminal, va fi funcționat și o influență din partea albumului de duete al contrabasistului american Charlie Haden, Closeness. Oricum, muzicienii și-au exprimat gratitudinea pentru mediul bisericii bucureștene, unde spațiul a funcționat ca un al treilea instrument. Formatul oarecum restrictiv asumat de protagoniști era compensat prin scriitura imprevizibilă a compozițiilor, prin sunetul plenar al celor doi poli instrumentali (cu o remarcă specială pentru clarinetul-bas), sau prin integrarea firească a discretelor adjuvante electronice. Tinerețea și seriozitatea interpreților anticipează noi reușite.
Avurăm apoi parte de o inubliabilă prestație de sorginte norvegiană: Trio Mediaeval, reunind cântărețele Linn Andrea Fuglseth, Anna Maria Friman & Jorunn Lovise Husan, în asociere cu trompetistul Arve Henriksen. O prestație perfect adecvată profilului festivalier adoptat de organizator. Atmosfera evlavioasă proprie edificiului sacerdotal concorda cu limpiditatea celor trei voci feminine, rafinat aliate sinuozităților intonaționale elaborate de instrumentist. Acesta obține – fie pe trompeta clasică, fie pe minuscula pocket trumpet popularizată în jazz de Don Cherry, fie prin demantelarea acestora etc. – efecte domol-epatante: când asemănătoare flautului de bambus shakuhachi utilizat de călugării niponi, când delicate precum foșnetul de petale, când grav-onctuoase aidoma bas-clarinetului. Polifoniile vocale întrețin fertile corespondențe cu sensibilitatea instrumentului de alamă, exprimată adesea la limita scâncetului. „Ceremonialul“ include și auxilii percusive, pasaje violonistice interpretate de Linn Andrea pe hardingfele (vioara norvegiană cu nouă coarde), cântări tradiționale din arealul viking – intonate cu impecabilă dicție, ce evidențiază frumusețea aparte a limbilor scandinave –, dar și cântece sacre pe latinește. Inepuizabila spontaneitate a lui Henriksen, capacitatea de a utiliza chiar și respirația colectivă a spectatorilor ca element ritmic, intervențiile sale vocale cu posibile ecouri din ancestralitatea eschimosă, dar primordial expresivitatea pe instrumentul cu muștiuc – toate acestea sunt un liant între hieratismul vocal al Trio-ului Madiaeval și nemărginirea improvizației jazzistice.
Lui Ștefan Stoianovici i-a revenit responsabilitatea de a reprezenta, printr-un concis recital de pian solo, noua generație a jazzului român. El ne-a încântat cu o versiune spațiat-poetică a temei ’Round Midnight de Thelonious Monk și cu două compoziții proprii – îmbinări de armonii și frânturi melodice, ce degajă o senzație de luminozitate. Principalul său atu este că tinde să-și edifice un sunet propriu, în pofida creșterii exponențiale a producției jazzistice de factură academică din ultimele decenii. De încurajat și de urmărit, în continuare.
Doi reprezentanți ai puternicei școli jazzistice helvete – pianistul Colin Valon și fluegelhornistul/trompetistul Matthieu Michel – au intepretat un program pe linia esteticii promovate de casa ECM. Chiar dacă din trioul inițial absenta fondatorul aceluia (valorosul ghitarist Wolfgang Muthspiel), tandemul Valon/Michel a făcut față provocării, printr-o aprofundare a autointrospecției. Protagoniștii cultivă cu obstinație lirismul, prin sensibile armonizări reciproce. Acestea se revelează în dialogurile epurate ale celor doi instrumentiști, cu treceri de la intonația „tulbure“ pe fluegelhorn, la expunerea în clar a temei. Se naște astfel o oază de pace, o atmosferă de calm interior, liminară rugăciunii. Nu e de mirare că printre referințele repertoriale se află piese de Gabriel Fauré sau Serge Gainsbourg. Am apreciat atitudinea deferentă a înzestratului muzician Valon (n. 1980) față de comilitonul său mai experimentat. Cu tehnica sa temperat-expresionistă, Michel e capabil să facă fligornul să sune uneori asemenea alphorn-ului (emblematicul instrument al Elveției), și să materializeze alături de pianist o muzică fără stridențe, „vătuită“ precum neaua peste un peisaj invernal.
Alt tandem britanic – Mark Lockheart/saxofoane & Steve Lodder/orgă și pian – a prezentat un ambițios proiect, având ca punct incipient lucrarea lui John Ashton Thomas, Salvator Mundi. Albumul omonim fusese înregistrat în Temple Church din Londra, edificată în Evul Mediu ca sediul al Templierilor din Anglia. Esența demersului constă în revalorizarea muzicii renascentiste engleze, dintr-un unghi contemporan nouă, ce-și asumă implicațiile jazzistice. În alți termeni, am putea vorbi despre o veritabilă operă de arheologie muzicală, prin care sunt recuperate nestemate componistice datorate unor Purcell, Tallis, William rd… Ambii interpreți s-au arătat realmente inspirați de șansa abordării orgii baroce (recuperate dintr-o biserică transilvană), aflate în custodia responsabilului muzical al Bisericii Lutherane bucureștene, dl. Vlad Năstase. Au rezultat astfel seducătoare interferențe instrumentale, cu modulații quasi-jazzistice și deconcertante combinațiuni de traiecte sonore.
Marc Ribot a fost numele de maximă rezonanță mediatică din ediția 2023 a festivalului. Caracterul idiosincratic, imprevizibil al acestui artist american s-a evidențiat din însăși opțiunea pentru evoluția pe ghitară acustică solo, cu scurte intervenții vocale, pe muchia dintre cânt și poesie. Spre deosebire de aparițiile sale în formule mai accesibile (d.ex., pe ghitară electrică cu grupul Los Cubanos Postizos), de data asta a prevalat caracterul improvizatoric-liber, în genul conceptualismului non-idiomatic practicat – tot pe ghitară solo – de Derek Bailey sau Eugene Chadbourne. Am asistat, astfel, la un soi de „flux ghitaristic al conștiinței“, cu fraze sau acorduri inițiate și apoi frânte, detectări de note implicând ezitări, fricțiuni, ciupituri, bruitisme, sunete dispersate până la disperare, însă și fărâme de calm, străfulgerări armonioase, conexiuni hilariante… O tensionată provocare, la care melomanii din incinta Bisericii Lutherane au răspuns cu admirabilă (paciență și) receptivitate.
Festivalul s-a încheiat cu un concentrat de lirism: dialogurile saturate de muzicalitate dintre Giovanni Guidi (unul dintre pianiștii de frunte ai noului jazz italian, discipol al ilustrului trompetist Enrico Rava) și Daniele Di Bonaventura (care a reușit să „aclimatizeze“ bandoneonul argentinian la tumultuoasa viață jazzistică a Peninsulei Italice). Suite de fulgurații impresioniste, în care imagistica turbulentă revărsată de Guidi pe claviatură suscita psalmodierile evocative ale inventivului bandoneonist. Un final festivalier în care evlavia intrinsecă muzicii și ambianței corespundea pe deplin aspirațiilor estetice ale distinsului public.
Nu pot încheia fără a-i aminti pe câțiva dintre aliații lui Cristian Moraru în dificilul său efort impresarial: E.S. Arthur Mattli, ambasadorul Elveției în România, d-na Laura Napoletano, directoarea Institutului Italian din București, Markus Wirth, Cătălin Mitroi, Sabina Baciu, Iulia Cojocaru, Octavian Todiruț, Ștefan Faff. Și, bineînțeles, dr. Daniel Zikeli, Episcopul vicar al Bisericii Lutherane din București, a cărui anvergură intelectuală a contribuit decisiv la succesul acestei manifestări culturale în spirit ecumenic.