Dând o raită prin atelierele pictorilor ieșeni și nu numai ieșeni, mi-am îmbogățit spirtul și mi-am lărgit crezul artistic. Atelierul pentru un artist plastic e loc deopotrivă sacru, dar și profan, în care are loc pe un rug, nu întotdeauna aprins, jertfa arderii de sine. Dar am găsit și talciocul, căci fiecare dintre ei, pe lângă statuete și tablouri, a adunat, de pe unde a putut, lucruri vechi, tot felul de fiare de călcat, trompete, arcuri, țevi, gramofoane, orologii, sticle afumate, eprubete cu fetuși, jobene, pălării, mănuși, dar și pantofi scâlciați cu și fără șireturi. Într-un cuvânt, am găsit înlăuntrul spațiului lor intim acele lucruri de care se înconjoară un artist ca să-și potențeze propria creație.
Am preferat, stabilind haotic aceste întâlniri, să merg fie pe jos, fie să apelez la bicicletă. Uneori mânat de ispită, am picat neanunțat: pur și simplu trecând pe Lăpușneanu sau pe lângă imobilul de pe Armeană, nu m-am putut abține să nu le fac o vizită intempestivă. De fiecare dată am fost primit cu căldură, chiar dacă artiștii în atelierele cărora am dat buzna se aflau în exercițiul funcțiunii. Unii își întrerupeau lucrul la șevalet, alții continuau să picteze, fără însă să se cufunde în muțenie, ci dimpotrivă prindeau o formă colocvială. În fiecare dintre ei, chiar dacă spiritele noastre erau paralele, am regăsit o parte din mine.
În peregrinările mele prin ateliere, am fost însoțit de imaginea unor imense baloane de săpun legate de o sfoară, care mă ridicau ușor-ușor de pe trotuar și mă înălțau în atmosferă. Mergând, aveam impresia că levitez, pătruns de o lege a gravitației de tip chagallian care nu-ți atrage tălpile spre pământ, ci le ridică lipindu-le de ceruri. Am căutat să nu am niciun fel de preconcepții, lăsându-mi spiritul în voia fanteziei. Faptul acesta m-a determinat să-i înțeleg mult mai bine, decât dacă m-aș fi călăuzit accesând calea rațiunii.
La întoarcere, indiferent la ce discuții aș fi asistat, îmi simțeam sufletul îmbogățit, ca și cum aș fi participat nu la o simplă agapă petrecută în doi, în trei sau într-un grup mai animat, ci ca și cum aș fi ieșit de la Banchetul lui Platon.
Când am pășit pentru prima dată în atelierul de pe Armeană al lui Gabriel Caloian, mai țineam în mână invizibilele baloane, încercând să-mi readuc în memorie imaginile tablourilor sale văzute în galerii, dar și pe net. Și cum m-am gândit la ele, cum pe suprafața sferelor de săpun au apărut secvențele cu un aer surrealist pictate de tânăr artist. Mirajul n-a durat însă mult, căci în locul lor am văzut chiar atelierul și pe Caloian multiplicat în miii de irizări cubiste. Cu cât mă adânceam însă în contemplarea imaginilor ce-mi apăreau dincolo de retină, cu atât în mintea mea reveneau tot felul de secvențe și amintiri legate de vechiul locatar al acelui spațiu: Val Gheorghiu.
Fusesem de nenumărate ori în atelierul său. De obicei, eram invitat ceremonios, cu insistență. Rar s-a întâmplat să trec pe acolo din propria-mi inițiativă. Val Gheorghiu avea tabieturile sale. Îl întâlneai pe stradă. Se purta extrem de amabil. Părea să fie interesat de viața ta. Discuta despre pictură, dar și despre poezie. Te trăgea de limbă, să vadă ce părere ai despre un artist sau altul. Obișnuia să vorbească, povestind diverse lucruri, care de care mai picante, despre Mihai Ursachi, Emil Brumaru sau prietenul său, Eugen Andone, unul din marii boemi ai Iașului anilor șaptezeci. Tot povestind, Val Gheorghiu se entuziasma din ce în ce mai mult, la un moment dat însă, oprindu-se la jumătatea frazei, făcea stânga împrejur și dispărea din peisaj, lăsân- du-te nedumerit în mijlocul străzii. De ce făcea asta, nu-mi dau seama. Oricum, își învățase bine lecția, astfel încât despărțirea de el îți lăsa întotdeauna un gol neplăcut în suflet. În atelier, pictorul Val Gheorghiu nu semăna cu pictorul Val întâlnit pe stradă. Aici, Val Gheorghiu semăna mai degrabă cu un discipol al lui Aristotel, care tocmai își făcea siesta. În spațiul larg al atelierului, Val te primea stând întins în pat în mână cu o cupă de șampanie, în care nu se afla însă șampanie, ci vișinată. Stând întins în pat, Val te trăgea de limbă, însă făcea acest lucru cu multă artă, afișând un aer aristocratic, îndemnându-te din când în când să guști un pic de vișinată din cupa lui. Cum nu mă omor cu vișinata, îl refuzam politicos de fiecare dată și atunci, călcându-și pe inimă, și devenind deodată generos, Val Gheorghiu părăsea preț de câteva minute patul, scoțând de undeva din îndărătul unui tablou sprijinit de perete o sticlă de șampanie pe care o destupa cu mare fast, întinzându-ți în loc de cupă un pantof de damă rătăcit „întâmplător“ sub pat.
Puteai să refuzi un astfel de gest, asta cu atât mai mult cu cât pantoful, după mărturisirea pictorului, aparținuse unei celebre prim-balerine a Operei din Iași? Și chiar dacă refuzai, Val Gheorghiu nu te lăsa în pace, ci, făcând câțiva pași de dans prin sală, începea să-ți relateze, în mod coregrafico-telegrafic, anumite scene de amor din viața ei, în care el era, se înțelege, protagonistul. Apoi, văzând că îl refuzi politicos, făcând o reverență în fața ta, el însuși golea pantoful de șampanie și se întindea la loc în pat, poftindu-se să iei și tu loc pe un scaun, nu înainte însă de-a exclamă: „Ce șampanie, ce damă, un deliciu! Tineretul de azi nu știe să prețuiască lucrurile la adevărata lor valoare. Pentru un astfel de pantof m-ar fi invidiat până și Modigliani!“ Trebuie să adaug aici că Val Gheorghiu avea un adevărat cult pentru Modigliani. O parte din figurile sale feminine au ca punct de plecare portretele lui Amedeo. Poate chiar și obsesia pentru vitrine, poșete și pantofi. La Amedeo întâlnim doar idealul, la Val Gheorghiu descoperim și o latură care ține de o arlechiniadă mercantilă. Era un histrion, dar un histrion aparte. Îi plăcea s-o facă pe cavalerul. Dacă îl ascultai, aveai impresia că în fiecare zi Val făcea o nouă cucerire. Erau zile când făcea mai multe. După spusele sale, din atelierul său intra și ieșeau dame alese pe sprânceană: tot felul de soprane, violoniste, balerine, dar și dame de consum. Fiecare din ele îi lăsa fie o oglinjoară, fie un pieptene, o periuță de dinți sau niște ciorapi de nailon înveliți într-un ziar. Unele îi lăsau, drept amintire, o agrafă, o șuviță de păr, câte un breloc cu cheile de la mașină sau câte un pantof. Toată această recuzită Val o băga sub pat, iar atunci când invita în atelierul său un oaspete, scotea de acolo câte un obiect și-l agăța de șevalet.
Singurul lucru comun între el și actualul locatar al fostului său atelier era înălțimea. Amândoi erau înalți. Caloian, ceva mai înalt decât Val Gheorghiu.
Caloian cultivă spontaneitatea și în dialog, și în modul de-a gândi pictura, spre deosebire de Val Gheorghiu care își calcula fiecare pas și fiecare gest. Ca să nu mai vorbim de fiecare mișcare de condei sau de penel. Două firi diferite, complementare însă sub un anumit aspect. Și pictura lui Gabriel Caloian și cea a lui Val Gheorghiu au, totuși, un punct de referință comun: ambele sunt lipsite de perspectivă. Modul însă cum pictează Caloian și cum pictează Val Gheorghiu sunt total diferite, deși amândoi, în timp ce stau aplecați în fața pânzei, au nevoie de același adjuvant: muzica. Val Gheorghiu se încărca de sonuri muzicale frecventând sălile de concert. Acolo făcea și mici cuceriri. Când lucra în atelier, obișnuia să solfegieze cu glas stins, valsând ușor în fața șevaletului.
Pentru Gabriel Caloian muzica e o componentă indispensabilă a picturii. „Pentru mine – mărturisește el într-un interviu – principalul stimulent este muzica, lipsa acesteia îmi inhibă activitatea.“
De fapt, pictura sa e una de esență muzicală. În acest sens liniile și culorile pe care le folosește țin loc de sunete. „Starea de lucru cea mai des folosită este spontaneitatea – spune Gabriel Caloian – vorbind despre modul său de a fi și crezul său artistic – sau dicteul automat, procedeu utilizat de dadaiști și de suprarealiști pentru a consuma și restaura manifestările nefinisate ale hazardului… Obișnuiesc să lucrez sub o stare de autohipnoză…“.
Mărturisirea aceasta legată de transă, mi-a adus aminte de un caz de pictură realizată în stare de transă, relatat în Dicționarul imposibilului al lui Dider Van Cauwelaert, apărut în 2014, la Baroque Books & Arts. În cartea sa, Cauwelaert prezintă cazul lui Luiz Gasparetto care pictează „sub îndrumarea spiritelor unor mari pictori“ trecuți în lumea de dincolo, realizând tablouri uluitoare. Luiz și-a descoperit vocația la treisprezece ani, când, brusc, brațele sale fură cuprinse de un tremur, și adolescentul a simțit nevoia să picteze. Atunci adolescentul a pictat un portret superb în stilul lui Manet. „Cum se poate vedea în numeroase documentare care îi sunt consacrate – scrie Cauwelaert –, metoda lui de lucru e mereu aceiași. Cu ochii închiși Luiz pune culori fără să aleagă, desenează în viteză“, realizând tablouri în stilul lui Matisse, Leonardo da Vinci, Toulouse-Lautrec, Goya, Rubens, van Gogh etc., etc. În treizeci de minute, precizează autorul, Gaspareto „poate picta, simultan, un Delacroix cu mâna dreaptă, un Michelangelo cu stânga și un Picasso cu picioarele“.
O astfel de senzație am trăit și eu atunci când am vizitat atelierul lui Gabriel Caloian. Spațiul în care lucra Caloian părea bântuit de spirite. Nu de spiritele marilor clasici, ci de spiritele pictorilor moderni și postmoderni, dar și de spiritele celor care au realizat picturile rupestre și, mai ales, maiașe. Mărturisesc că l-am urmărit cu sufletul încolțit de teamă. Aveam presimțirea că dacă va simți nevoia, Gabriel Caloian va intra în transă, folosindu-și atât brațele, cât și picioarele, ba și dinții în care va ține o pensulă, pentru a-mi demonstra că și el pictează accesând lumea nevăzută, în care viețuiesc marile spirite ale înaintașilor săi, laolaltă cu arhetipurile.