Pe vremea copilăriei mele, când cineva îi dădea „indicații prețioase“ altcuiva, acesta avea ca „drept la replică“ formula de mai sus. Îți spunea maică-ta să nu te mai scobești în nas, o întrebai obraznic „unde scrie?“. Îți spunea să-ți cam faci lecțiile în loc să visezi „la ochi albaștri“, o întrebai sfidător: „Unde scrie?!“ La piață iarăși, puteai auzi de la precupeții care absolviseră, totuși, șapte clase, câte erau pe vremea aia obligatorii, când le spuneai să păstreze prețurile conforme cu cele afișate la intrarea în piață, ei te întrebau „unde scrie?“. Și chiar scria, că avea și un nume lista aia de prețuri care nu puteau fi depășite, pentru că piața nu era încă liberă. Așa cum nimeni nu era liber. Deși cred că formula venea dinainte de instaurarea „democrației populare“. Căci oamenii se arătau dispuși să respecte vreo lege scrisă, în niciun caz una nescrisă.
Respectul față de scris era, așadar, înrădăcinat în mințile oamenilor, inclusiv, probabil, în cele ale neștiutorilor de scris-citit, care erau destui pe-atunci, cu toată alfabetizarea în curs de desăvârșire, ca atâtea alte mari „înfăptuiri“ ale socialismului. Nu aș putea spune acum dacă cei care erau obligați să frecventeze cursurile serale de la orașe și sate, ca să nu rămână analfabeți deveneau alfabetizați complet sau rămâneau și ei, asemenea multor semeni de azi, analfabeți funcțional. Adică dacă erau în stare sau nu să și înțeleagă ce citeau. De pildă, atunci când ar fi citit următoarele rânduri: „Stimabile domn, în lăcomia d-voastră de a fi autorul geografiilor tuturor județelor din România, fără nici o sfială, ați copiat planul și metoda din cartea noastră, întitulată: Geografia județului Iași, pentru clasa a II-a primară-urbană și a III-a rurală. Și, pentru județul Iași ați cules de-a gata tot materialul din această carte, fără a noastră învoire și fără a vă da samă de dreptul de proprietate, prescris de lege“, nu știu dacă ar fi înțeles despre ce e vorba. Lasă că nici alfabetizații de azi nu înțeleg, oricât ai încerca să le-o bagi în cap, ultima frază din textul lui Ion Creangă: „O întrebare d-lui A. Gorjan, autorul mai multor cărți de geografie.“ Necum să observe că pe vremea aia copiii de la țară învățau în a treia ce învățau cei de la oraș în a doua! Ca să nu mai vorbim de alți autori din care mai rămăsese câte ceva (v. Eminescu) prin cărțile epocii proletcultiste. Dar nici nu trebuia să înțeleagă oamenii sărmani de la orașe și sate altceva decât lozincile scrise (deci scrise!) cu majuscule (litere mari, verzale în termeni tipografici) pe multe clădiri mai răsărite din orașe și sate: „Trăiască Partidul Muncitoresc (pe urmă Comunist) Român!“ sau „URSS bastionul păcii e!“, precum și alte asemenea ficțiuni care le făceau viața amară, în timp ce-i asigurau că le-o fac frumoasă și luminoasă. Că de lumină, ce să mai vorbim! Vorba aia „S-a făcut lumină-n sat, măi bădiță, măi,/ Multe, multe s-au schimbat/ De când ai plecat/ Și în colectivă am intrat!“ pe o melodie a vremii.
Un fel de respect față de scris demonstra chiar și partidul unic, deoarece altfel n-ar fi ținut morțiș să-și aproprie și să-și și apropie scriitorii, prin intermediul cărora întrebarea „unde scrie?“ ar fi putut căpăta sensul dorit de Moscova și de mahalaua ei românească. Pentru că – nu-i așa? – ce-am fost noi decât o mahala a marelui frate de la răsărit?
Nu sunt deloc sigur că alfabetizații de pe la orașe și sate se și repezeau, cum ieșeau de pe la cursurile obligatorii, să citească inscripțiile de pe sediile PMR-ului (mai târziu ale PCR-ului) ca să li se lumineze mințile și să afle pe ce lume trăiau. Nu de alta, dar cred că deja știau și fără să fi citit Trăiască-le alea, doar auziseră de sovromuri și văzuseră trenuri pline de una și de alta, de orice putea fi folosit, grâu, minereu de uraniu sau lemn, despre care le spuseseră bătrânii că… „se cară“ și unii înțeleseseră mai greu că trebuie citite, cele două cuvinte vreau să spun, la un loc. Caz de analfabetism funcțional? Poate, dar nefuncțional sau funcțional, el dezvăluia adevărul, pe cel ocultat de „organele de partid și de stat“.
Dar în copilăria mea, întrebarea asta, „unde scrie?“, se mai păstra încă neutră din punct de vedere politic, deși pe-afară era o furtună politică ajunsă la gradul 4 sau 5 și devenită uragan al răului.
N-am mai auzit de mulți ani, nu chiar din copilăria mea, această întrebare. Să însemne asta că scrisul nu mai are nicio importanță sau, mai degrabă, că textele scrise, fie ele chiar legi, nu mai sunt respectate de nimeni, oricât de alfabetizat, funcțional sau nu, ar fi? Să însemne că ne îndreptăm spre alte mijloace de comunicare și de înțelegere a lumii? Sau să însemne doar o întoarcere în timp, în acela când scrisul era un moft, sau nu era deloc?