Încă un poet demn de sporită atenție de care iau cunoștință abia acum: Ion Potolea. Biografie impresionant eterogenă. Filolog, dar și absolvent de Arte Teatrale, lucrător la un abator, gazetar, om de afaceri, însă în principal marinar pe nave de pescuit oceanic, cu staționări în diverse porturi din lume. De reținut suplimentar, congruența sub condeiul d-sale dintre mediul rural și cel marin: „în plină vară/ femeile intră în mare/ ca-ntr-un lan de secară/ și seceră strângând/ la piept spicele sale/ de albastru și depărtare“ (anotimpurile fervorii). Predomină în scrisul poetului o confruntare cu amintirile ce au tactul de a se orândui la modul unei unități lăuntrice, care nu periclitează spontaneitatea notației. Între obiecte și stări de spirit, între evenimente și umbre, eul liric își creionează un chip provocator nostalgic: „odată am zburat/ odată am curs/ odată am ars// altădată am tăcut altădată/ am lipsit din războaie/ altădată/ n-am înțeles umbra mea/ ce arată pe ziduri// acum/ sunt o bicicletă rămasă pe acoperiș/ sunt o pipă pierdută într-un lan de grâu/ sunt un acordeon adus de maree/ pe nisipul unei plaje pustii“ (insula ahab 59 [umbra]). E subliniată mereu resignata actualitate: „acum sunt un semn ascuns/ în limbajul obișnuinței// (dați-mi vă rog un pachet de țigări/ și o cutie de lapte)// locuiesc pe o insulă/ care se micșorează încet/ am tot mai puține urme pe țărm/ am tot mai puține amintiri“ (ibidem). Ipostaza amintirii rămâne însă un permanent reper, conținând o speranță cosmică: „ninge cu țipete de pescăruși uneori/ atunci știu că sunt cum știu că sunt/ corolele ce serii se deschid,/ știu că cineva care în clipa aceea/ se gândește la mine de undeva/ de foarte departe – de pe o stea?“ (ibidem). În mod curent semnalele marinărești ale existenței insațiabile de sine interferează cu tușe ale scepticului marcând vârsta: „emanuel,/ viața noastră înaintează lent – /o ficțiune provizorie/ în capul unui sinucigaș de profesie – unul care/ amână moartea cu subtilitate// suntem mereu între două mări/ între două insule/ între două benzinării/ nimic n-am afla doar stele/ trecând în derivă/ dormind cu vântul aspru în față/ cu valul bufnind în butoaie/ cu spinările lipite de o bintă rece“ (emanuel). Posibila monotonie, plictisul unui exotism inhalat continuu duc la reacția unor ficțiuni, la o dublură uneori cu iz mitologic a peripețiilor marinărești. Sărutul femeii „avea gustul sărat al mării“ și totodată „fiorul cum/ resimte idolatrul deodată iubirea carnală“, spasmul începutului fabulos conservat „pe coridoarele/ păzite de minotaur“ (alba litera licorna). Figura iubitei se transfigurează extatic într-un simbol al purității care ar fi licorna. Se produce un orgasm complex, o asociere de mesaje ale spațiului și timpului dând senzația de viziune ultimă: „licorna se lipea// de trupul meu ne înveleam în cearșafuri/ trupul ei mirosea a orizont al existenței suprapuse/ a vieți năvalnice răspândea efluvii de adânc/ întocmai ca valurile oceanului dimineața“. Și exclamativ: „ce plutiri! ce ondulații!/ ce levitație în carnea ei!/ cum geme cum strigă/ numele meu de parcă/ aș muri!“ (ibidem). Nu mai puțin fabuloasa făptură are parte de aplauze publice: „o anunțau strigând din ușă în ușă,/ de la un trotuar la altul, bicicliștii,/vânzătorii din tutungerii, chibițarii,/ distribuitoarele de ulei de arahide/-Vine! Vine! Acum vine licorna“.
Dar secvențele excepționale sunt anturate de proza vieții marinarului indicată în notele sale brute: „cum ar fi să fumezi cu dexteritate o țigară proastă/ secționată în două cu lama – puțin mai mare/ decât un chiștoc“ (de pe uscat). Sau cu o consolare ironică: „cum ar fi să faci schimb de afecțiuni cu florile/ de talaș din atelierul marangozului“ (ibidem). Nu fără o clipă de reverie speculativă: „să simți bucuria/ materiei de a fi materie“ (ibidem). Fără a se evita un episod crud al bordelului, detaliat cu concursul termenilor porno. Apar și dispoziții medii între euforie și cedare, de pildă cea provocată de ieșirea „la o terasă aproape părăsită/ pe malul râului“ (anotimpurile din oglinzi). Aici cadrul e cel al amintirii favorizate de „o cafea sau un ceai din cești melancolice“, deschizând o perspectivă savantă, amestec de finețuri speculare și intervenții ale peisajului: „adulmecăm vechi oglinzi – galerii/ magazii de sunete și de parfumuri celeste:/ într-o oglindă o femeie își scoate mănușile/ în altă oglindă un bărbat stă aplecat peste masă/ aruncă mereu două zaruri pe dreptunghiul de postav verde/ peisajul își schimbă discret nuanțele culorile/ pădurea și lanul de trestii din fundal trec încet/ prin toate anotimpurile fervorii dar nu știu de ce“ (ibidem). Sau o imagine cu rezonanță minulesciană: „în orașul cu un singur cinematograf/ o singură bibliotecă/ o singură cofetărie un singur cal pictat pe vitrină/ un singur palat/ o singură tabernă“ (barbar cânta chitaristul șchiop). La un moment dat vastelor zări li se opun limitele unui spațiu restrâns, bacovian, „la taberna unde barbar cântă grecul karmulis“ (ibidem). O constantă trăsătură a acestei creații poetice o reprezintă alternanța dintre crispat și relaxant, dintre exotic și local, dintre extravagant și banal. Degetul liric apasă de regulă mai întâi pe primul factor, apoi se percepe cu naturalețe sunetul dezolat al celui de-al doilea: „în mijlocul nopții cosmice/ apă întuneric și cer/ amestecate până la indistincție/ un muc de țigară aprinsă la flacăra brichetei/ dau certitudini imense// fur talazul marangozului/ îl ascund în buzunarele salopetei/ fac mai multe ture îl descarc la cabină/ ca pușcăriașii care sapă un tunel“ (un board). Preciziunile tehnice trădează un fel de calmant snobism profesional: „…tura e 6/6 cartul e 4/8/ ai avea timp să citești/ dacă ai lucra în carturi, așa nu./ se aud greutățile de fier uruind pe covertă/ se aud vinciurile trăgând din greu“ (ibidem). În textele lui Ion Potolea se află ceea ce Al. Cistelecan numește în prefața cărții „un soi de vertij epic trăit în reprize“, adică un neastâmpăr existențial cedând cavalerește unei cu totul remarcabile discipline formale. Lirismul se plasează în anvelopa epicului.