Dacă ai stat alături de cineva, chiar cu intermitențe, timp de aproape o jumătate de secol, e foarte greu să scrii despre el știind că persoana cu pricina nu te mai poate citi. Se zice de obicei că ar fi invers: cu cât eroul se află mai departe în timp și spațiu, cu atât te simți mai în largul tău când vorbești despre el. E poate adevărat pentru necunoscuți, dar pentru prieteni lucrurile se schimbă.
Cred că cea mai mare parte a autorilor de literatură sau a comentatorilor literaturii își compun textele cu adresă precisă; scriem pentru cineva anume, ne adresăm unei persoane sau unui grup. Sunt silit să mă adresez astăzi umbrei lui Cosașu.
Perfecțiunea stilistică atinsă de fraza acestui autor îi va uimi în eternitate pe cei atrași de literatura română contemporană. De la I.L. Caragiale și până astăzi, foarte puțini prozatori români au dus la culme arta parodiei, a ironiei subtile și a antifrazei elegante. Dacă mi s-ar cere să numesc pe altcineva afară de Cosașu, mi-ar fi greu.
Și totuși, acest campion al scrisului ca artă are o uluitoare priză la limbajul de fiecare zi, la exprimarea populară, la jocul de cuvinte. A atins un nivel la care mulți scriitori aspiră și la care foarte puțini ajung: acela de a fi socotiți campioni ai subtilității, dar a fi citiți în același timp de un public larg. Antrenat în lupta cu fiecare cuvânt al frazei, autorul a fost condamnat la condiția de nuvelist.
Și totuși, dincolo de nuvele și romane, a scris mici poeme în proză, poeme propriu-zise, cronici sportive sau de film, articole de atitudine, parodii – un evantai larg de ficțiuni. S-a inspirat pentru ele din cele patru orizonturi: literatură, muzică, politică, sport, viață, spectacole de teatru, cinema. E cazul atunci să ne întrebăm dacă există ceva care să le unească pe toate, dacă imaginea autorului ascuns sub multiplele măști se poate defini exact.
Cred că sintagma incertitudine programată ar putea caracteriza fondul personajului Cosașu. O incertitudine conștient asumată mi se pare mai prețioasă decât certitudinea. Cosașu a ales pentru a contempla lumea acel punct dificil și periculos aflat în vârful a două pante, de unde le vezi pe amândouă, dar nu cobori pe niciuna.
Nu încape îndoială că autorul a fost un agnostic, dar a dus instinctiv o viață de credincios, a crezut în puterea divină, a ținut sărbătorile religioase. A descoperit în tinerețe ideile comuniste, a început prin a le face elogiul, dar și-a compus cea mai mare parte a prozei demascând sistematic falsitatea iluziilor comuniste (vezi Supraviețuiri). Îndrăgostit de spectacol ca formă de artă, a fost unul dintre cei mai avizați cronicari de film de la noi. Născut într-o familie evreiască, după ce a suportat cu stoicism partea dificilă a acestei moșteniri a refuzat să emigreze în Israel, așa cum făcuseră rudele și prietenii lui, rămânând să împărtășească soarta românilor și a României, convins, probabil, că doar pe terenul limbii române își poate ridica templul.
De construcție fizică fragilă, ipohondru și „bolnav închipuit“, a găsit compensația ideală practicând cronica sportivă. Neputându-se ilustra într-un sport propriu-zis, s-a perfecționat în sportul mental numit bridge, devenind un jucător de primă categorie.
Dar cea mai înaltă probă de „incertitudine programată“ a dat-o prin propria sa operă. Tinerețea lui Cosașu a fost dificilă și tulbure: certat cu familia burgheză, suferind apoi din cauza asta, utecist înflăcărat trimis însă la „munca de jos“, copleșit de imaginea concretă a socialismului din țara noastră, Cosașu s-a lămurit curând cât valorează frazele frumoase când sunt puse în practică. Și atunci, a extras substanța literaturii sale din această cruntă dezamăgire, din această glumă sinistră a istoriei.
Ar trebui să explic de ce ne-am simțit instinctiv apropiați unul de celălalt în mod aparent irațional, dar de fapt după o logică perfectă. Născuți la câteva zile diferență, ca doi scorpioni pur-sânge, deși ne despărțeau ani, știam mereu când e ziua celuilalt. Aveam amândoi o frică primitivă de avion. Franțuziți până-n vârful unghiilor, jonglam tot timpul cu aluzii la literatura franceză din ultimele două secole. Îndrăgostiți de muzica adevărată, am fi putut executa duete – eu, violonistul care era să fiu, împreună cu el, eternul aspirant-pianist. Posesori de opinii politice ferme (el – de stânga, eu – de dreapta), nu riscam niciodată să ne contrazicem în materie doctrinară, știind perfect fiecare dintre noi cum stau lucrurile cu celălalt. Îndrăgostiți maladiv de Bucureștiul detestat, încercam să ne apropriem substanța lui literară, substanța nefericitului târg de câmpie, Capitală a țării.
Iată un fragment din lista afinităților vizibile ce s-ar putea lungi cu mult mai mult. Am vrut să le evoc doar pe cele mai frapante.