Cum am văzut, în romanul Prințesa de Clèves de Mme de Lafayette (apărut în 1678), tânăra soție a prințului de Clèves îi mărturisește ce simte pentru un nobil de la curtea regală, fără să precizeze cine. Ea îl roagă să-i îngăduie să nu mai vină la curte și îl asigură că poate să aibă o încredere deplină în fidelitatea ei. Profund întristat, soțul ei recunoaște totuși cât de mult o stimează și o admiră pentru sinceritatea ei.
Datorită unei coincidențe frecvente în romane, dl de Nemours, cel de care prințesa se simte atrasă și care este și el îndrăgostit de ea, tocmai se află lângă locul unde se desfășoară conversația și o ascultă. Uimit de fericire să descopere că prințesa, la rândul ei, îl iubește, Nemours neputându-se stăpâni îi povestește unui prieten ce a auzit, fără să precizeze bine înțeles numele celor doi participanți. Prietenul lui, ghicind însă despre cine e vorba, răspândește această știre și foarte curând, în mica lor elită guvernată de bârfă, toată lumea e la curent. Profund șocați, prințul și prințesa de Clèves se bănuiesc unul pe altul de indiscreție.
Mai recent, la mijlocul secolului trecut, Nathalie Sarraute publica eseul Epoca bănuielii (L’Ère du soupçon), în care observa cât de greu de descifrat și de descris e labirintul sufletului uman. Neștiind bine cine și ce sunt cei de lângă noi, cum să-i credem, cum să nu-i suspectăm? Sarraute nota importanța bănuielii, a suspiciunii, obsedantă în proza lui Marcel Proust, a lui James Joyce (exemplele ei) și a multor scriitori moderni. Viața cotidiană a oamenilor supravegheați de instituții ca NKVD-ul, Gestapo-ul și semenii lor confirmă, la un alt nivel, opinia lui Nathalie Sarraute.
Cum ne amintește însă romanul dnei de Lafayette, neîncrederea, bănuiala, sunt subiecte mult mai vechi. Prințul de Clèves vrea să înțeleagă ce se întâmplă în sufletul și în viața soției lui, cu toate că ea l-a asigurat că-l va evita pe cel de care se simte atrasă. Dată fiind prietenia care îi leagă, de fiecare dată când stau de vorbă, ei se simt din ce în ce mai apropiați unul de altul. Când însă sarcinile vieții îi separă, imaginea lui Nemours revine în sufletul prințesei și gelozia, bănuiala, în cel al prințului. Nu cumva a povestit ea însăși altora conversația lor? Poate el să mai aibă încredere în ea, mai ales atunci când, întors la Paris la curtea regală, o lasă singură în rezidența lor la Coulommiers? La cererea lui, un gentilom de încredere o va urmări atent.
Prințul de Clèves, altfel spus, nu reușește să evite bănuiala, suspiciunea. Gentilomul care o spionează pe soția lui observă că într-adevăr dl de Nemours s-a strecurat în grădina rezidenței de la Coulommiers și pare să fi intrat în clădire. Când însă, onest, informatorul îi spune prințului de Clèves că nu are nimic sigur și cert de raportat, doar că Nemours a intrat în grădină și că a doua zi a mers la Coulommiers împreună cu sora lui, prințul exclamă „Ajunge!“ și îi face semn să plece, adăugând: „Nu am nevoie de alte explicații.“
Convins deci că bănuiala s-a adeverit, prințul e cuprins de deznădejde. Se îmbolnăvește de durere, iar doctorii nu văd cum s-ar putea vindeca. Încă în viață, se adresează prințesei care plânge în genunchi lângă patul lui. „Plângeți o moarte pe care o provocați și care nu are cum să vă îndurereze așa cum pretindeți,“ îi reproșează prințul legătura ei cu dl de Nemours. Prințesa, nevinovată, îi explică în detaliu cum Nemours a încercat într-adevăr să o viziteze și cât de bine a știut ea să-l țină departe. Consolat la gândul că soția sa merită într-adevăr respectul pe care el i l-a purtat dintotdeauna, prințul suspină: „Prea târziu!“ și după câteva zile se stinge.
O exagerare literară? Fără îndoială. Dezamăgirea, însă, depresiunea pe care o provoacă, pot avea într-adevăr rezultate fatale. Despre durerea prințesei vom vorbi rândul viitor, dar aș dori să adaug o observație despre efectul distrugător al bănuielii.
Chinul pe care bănuiala, suspiciunea, îl provoacă vine din convingerea tacită, fără probe propriu-zise, că cel bănuit nu aderă cu totul și cu totul la cuplul, la familia sau la comunitatea din care face sau ar trebui să facă parte. În romanul dnei de Lafayette, prințul de Clèves știe că soția lui, onestă și fidelă, nu e îndrăgostită de el, și deci își închipuie, fără probe clare, că ea s-a dăruit altcuiva. Departe de a fi la fel de nobili, dictatorii care cer întregii populații un devotament exclusiv și absolut își imaginează, nu foarte diferit, acțiuni dușmănoase ascunse. De ce? Pentru că acești conducători, oricât de siguri pe sine ar părea, simt, știu, că nu sunt, că nu pot fi iubiți și ascultați fără rezerve.
Cum am văzut cu toții nu demult, regimurile politice bazate pe supraveghere, pe spionaj generalizat și, deci, pe o undă de neîncredere în propria lor legitimitate, în propriul lor succes, nu pot supraviețui la nesfârșit. În romanul dnei de Lafayette, admirabilul prinț de Clèves, sufocat de bănuială, de suspiciune, se stinge din viață. S-ar părea că literatura, veche sau nouă, ne vorbește despre trăsături umane mai durabile decât goana istoriei.