Atunci când se ocupă de activități practice (ajutorarea
săracilor, a bătrânilor și a bolnavilor), când desfășoară
campanii umanitare și educaționale în părți defavorizate
ale globului, prezența ONG-urilor este inestimabilă. Ele
dovedesc, cu asupra de măsură, că inițiativa privată este
întotdeauna superioară și dezirabilă intervenției de cele
mai multe ori neinspirate a statului. Ca admirator al ideilor liberale (dar
nu și al partidelor cu același nume), cred cu tărie în capacitatea oamenilor
obișnuiți de a se organiza și mobiliza pentru a atinge scopuri nobile. Cred,
altfel spus, în bunătatea umană, în instinctul omului de a-și depăși egoismul,
lăcomia și indiferența, altminteri naturale, față de semeni.
Lucrurile se schimbă radical atunci când vine vorba de ONG-urile cu
activități pretins „civice“, în spatele cărora duduie mașinăriile ideologice
și propaganda de partid. Ele sunt inițiate, de regulă, de indivizi care nu-și
afirmă apartenența politică, dar fac tot ce le stă în putere pentru a-și ajuta
complicii angrenați în bătălii directe pentru putere. Politicienii, așa ticăloșiți
cum sunt, măcar își asumă identitatea partinică. Oengiștii, dimpotrivă,
continuă să poarte măști, pretinzând că nici usturoi n-au mâncat, nici gura
nu le miroase. E o formă clară de fraudă. În loc să admită că sunt afiliate
unor partide sau grupări politice, ele mimează independența și echidistanța,
deși duhnesc de la o poștă a
partizanat și, în nu puține cazuri,
a corupție.
Nu voi da nume, deoarece
important e fenomenul, și nu
exemplificările, ce pot fi descoperite
în toate zonele spectrului politic.
Cum la noi nu există, de fapt,
partide și ideologii, ci găști organizate
după model mafiot, puteți să vă
gândiți la orice ONG și rezultatul
va fi același. Nu e, însă, de ignorat
rolul acestor entități fie în stârnirea
demonilor din societate, fie, după
caz, în calmarea, încremenirea
sau chiar anihilarea forțelor
potențial reactive. La nivelul
sindicatelor, care par a fi conduse
de lideri orbi, surzi și muți, ultimii
șapte-opt ani au marcat intrarea
acestor instituții – cândva extrem
de vocale – în silenzio stampa. Întro
societate zgomotoasă, dominată
de clănțăi, mahalagii și flecari,
oengiștii și sindicaliștii tac mâlc,
ronțăindu-și ciozvârtele prin
unghere întunecoase, unde nu iar
putea găsi nici măcar Sherlock
Holmes.
Să coincidă această subită
invizibilizare a militanților pretins
civici cu faptul că societatea
românească a atins perfecțiunea,
că toate problemele au fost rezolvate?
Nici vorbă. În opinia mea, entitățile
invocate au fost întotdeauna
controlate la sânge și au acționat
în virtutea unor ordine precise.
De câțiva ani buni, ordinul e mucles!
Altfel spus, fiți cuminți, nu supărați
pe cine nu trebuie și lucrurile vor
continua în parametrii lui business
as usual. S-au petrecut în ultima
vreme atâtea nemernicii și aberații,
încât ar fi fost normal ca țara să
ia foc. N-a luat. Liniștea mormântală
a pogorât în urechile și mințile
noastre, de parcă ONG-urile nu
mai aveau misiunea de a produce
idei și de a provoca dezbateri, ci
au devenit magazine de vânzare
a soporificelor.
Suspectă e și reținerea unor instituții din subordinea guvernului
(agenții, consilii, direcții etc.) de a se implica în derapajele
tot mai accentuare nu doar la nivelul indivizilor, ci și la cel
al unor organizații și partide politice (vezi diversiunile AUR).
Că justiția e oloagă, o știm demult. Dar a rămâne indiferent
la ceea ce se întâmplă atunci când televiziunile furnizează
în flux continuu exemple de violență instrumentată politic, cum a fost și
cea recentă asupra parlamentului, e de-a dreptul șocant.
Probabil că această stare de fapt e legată și de suspecta continuitate
la comanda unor instituții cu rol important în orice democrație. Ele sunt
burdușite de indivizi pe care nu-i clintește nimeni din scaune, deși activitatea
lor e insignifiantă, tinzând spre zero – atunci când nu e revoltător de
incoerentă. Există în societatea românească o zonă extrem de rarefiată
despre care nu se pomenește nici măcar în șoaptă. E vorba de „structurile“
despre care auzim din când în când. Ele nu se reduc la Serviciile Secrete și
la încrengăturile de tip militar-bișnițăresc. Mă amuz când aud că opinia
publică e indignată că diverși privilegiați ies la pensie prea repede (magistrați,
militari etc.), dar nu spune nici pâs despre cei care nu se mai dau duși din
funcții. Mă refer, desigur, la cele numite, și nu la funcțiile dobândite prin
alegeri. Și asta pentru că în statul român, așa cum spuneam, supraviețuiesc
zone de opacitate în care se fac jocuri cât se poate de… complexe.
E însă îngrijorător că astfel de cazuri alimentează suspiciunile că
există persoane intangibile, cărora nu li se aplică regulile valabile pentru
restul cetățenilor. Ceea ce nu e deloc bine pentru ideea de democrație. Cum
instituțiile cu pricina sunt bugetare, ar trebui să li se aplice, la toate nivelurile,
legile și criteriile în vigoare, în numele reprezentativității democratice.
Dacă ar fi ONG-uri sau alte forme de organizare privată, nu numai că n-ar
fi nicio problemă, dar ar fi chiar de aplaudat să vezi niște oameni atât de
devotați unor cauze presupus nobile.
Aceste situații sunt, totuși, mărunte prin comparație cu felul abuziv
în care e condusă țara. Politicienii nici măcar nu se mai feresc să împartă
în văzul lumii domeniile administrative în hălci și hălcuțe pe care le hăpăie
pe nemestecate. Nivelul pregătirii și al incompetenței sunt ultimele criterii
luate în considerare atunci când se împart rangurile – multe dintre ele niște
sinecuri sadea. Deși practicile guvernelor monocolore sunt la fel de toxice,
ele sar în ochi atunci când se ajunge la alianțe stranii, sau de-a dreptul
contra naturii, cum e cea actuală. Politicianismul a ajuns atât de venal,
încât nu se mai sfiește nimeni să spună în gura mare „nouă ne revin cutare
și cutare ministere, iar partenerilor cutare și cutare“. Dacă ar prima criteriul
valorii titularilor de posturi, lucrurile ar fi de înțeles, cel puțin până la un
punct. Criteriul nu e însă acesta. Ministerele se împart în funcție de bugetele
lor și de posibilitățile ca banii să fie distribuiți clientelei cu cât mai multă
ușurință. Asta, și nimic altceva,
se află în mintea celor care au
ajuns, în țara tuturor nenorocirilor,
să ne conducă.
Răul nu e niciodată singur
și izolat în cotloane ce nu comunică
între ele. La nivelul societății,
dezastrul e distribuit omogen,
deși, e drept, în unele domenii
prezența i se simte mai acut. Într-o
societate fragilizată și amorțită,
incapabilă de reacție și pentru că
mecanismele ei defensive s-au
deteriorat (mai precis, au fost
avariate), cum e cea românească
actuală, e de așteptat ca tendințele
centripete să ia avânt. Simțim
deja recrudescențe ale extremis –
mu lui (de stânga, în zonele uni –
versitare și intelectuale, de dreapta,
în sfera politicului), dar lipsesc
atât personalitățile publice care
să li se opună, cât și instituțiile
capabile, mai întâi, să înțeleagă
ce se întâmplă, iar apoi să
reacționeze.
Va fi din ce în
ce mai greu
ca aceste
mișcări să fie
oprite din mar –
șul lor bezmetic.
În clipa de față, fenomenele nu
mai sunt doar locale. Aproape căți
vine să spui că sunt mișcări de
import – și nu toate din Rusia.
Lumea întreagă și-a ieșit din țâțâni,
iar nebunia rusească n-a făcut
decât să pună o presiune suplimen –
tară pe grupurile care erau de
mult pregătite să-și ia revanșa.
Despre ce revanșă vorbim, e greu
de spus. Suferințe istorice abstracte
și frustrări personale nevindecabile
s-au îngemănat pentru a alcătui
un cocktail Molotov al demenței
și sălbăticiei. Trăim, cu certitudine,
un moment de reașezare a plăcilor
tectonice sociale, morale, politice
ale planetei, și poate și de alte
naturi – etnice și rasiale. Apariția
vertiginoasă a Chinei în primplanul
vieții economice mondiale a contribuit mai mult decât ne imaginăm
la aducerea la iveală a unor plăți scadente, pe care acum țările ajung să le
plătească în modalități pe care nu și le imagina nimeni.
Condusă de o clasă politică iresponsabilă și incapabilă, România nu
va juca, din păcate, nici în viitorul previzibil vreun rol pe scena internațională.
Țeluri care ar trebui să fie de la sine înțelese – aderarea la spațiul Schengen
sau circulația fără vize în Statele Unite – nu pot fi impuse de personaje
lipsite de anvergură, eternizate în funcții, în ciuda contra-performanțelor
strigătoare la cer, de care se fac responsabile. Dar cui îi pasă? Principalul
e ca mașinăria infernală a corupției, alimentată de legea care e întotdeauna
de partea incompetenților și infractorilor, să meargă mai departe. Intelectualii
publici oricum nu mai contează. Au obosit ori s-au scârbit de valurile de
ură revărsate asupra lor, astfel încât spiritul civic s-a tocit până la dispariție.
Oengeala a devenit o sursă de venit ca oricare alta pentru tot felul de
întreprinzători cu apucături de borfași, iar partidele au încălecat în asemenea
hal statul, încât e greu de crezut că acesta își va reveni vreodată.
Raza de speranță – singura – ar putea veni, în viitorul apropiat, din
ceea ce se va întâmpla în Răsărit. Dacă Ucraina va reuși să se elibereze de
cizma rusească, e posibilă o relativă detensionare și chiar o relansare a
gândirii democratice. Dar chiar dacă se va produce, chiar și acel reviriment
va fi unul de scurtă durată: la cotitură ne așteaptă înfruntarea cu Marele
Zid.