Soarta literaturii în vremea noastră este o temă preocupantă, care revine repetat în discuțiile din redacția Rl. Sunt atâtea motive de îngrijorare, când vorbim despre viitorul (dar și despre prezentul!) literaturii. Iar îngrijorarea noastră se traduce printr-o serie de întrebări mai degrabă catastrofice și care sună prost, emfatic: Ce se va alege de literatură? Se duce de râpă? Va muri? Da, nu? Și dacă nu, de ce nu?
Iar dezbaterile cu pricina de până acum, cumva împotriva așteptărilor, au sfârșit optimist, căci întrebările s-au adunat într-una singură, iar aceasta s-a transformat într-o afirmație: De ce nu va muri literatura. Cineva, nu sunt sigur cine, din câte îmi amintesc directorul publicației, a suprimat semnul interogației din finalul propoziției reproduse aici cu italice. Or, lipsind semnul întrebării, înseamnă că, în ciuda numeroaselor dovezi de vulnerabilizare accentuată a literaturii, nemoartea ei este, totuși, o certitudine – e concluzia asupra căreia am căzut cu toții de acord.
Acum, se cade să încerc să motivez cum de am ajuns și eu, unul, la convingerea asta. Așa încât reiau întrebarea: De ce nu va muri literatura? Simplu, îmi răspund, fiindcă e nemuritoare. Dincolo de forma ce pare doar nătâng-prețioasă, tautologică a răspunsului meu, cred că el conține un adevăr de nerefuzat – literatura e neperisabilă. Căci literatura trebuie privită ca o activitate profund umană sine qua non, intelectul nostru este de neînchipuit în afara relației cu cuvintele. A da expresie verbală sentimentelor, iluziilor/himerelor, a gândi/ a cugeta/ a pătrunde cu mintea sensul lucrurilor, a produce ficțiuni verbale, utopii și distopii, a crea din cuvinte versiuni onirice sau crud-realiste ale lumii reprezintă modul în care funcționează non-stop creierul nostru, numai așa poate exista, numai așa putem fi cu adevărat vii. Prin urmare, sentențios spus, cât va fi omul va fi și literatura.
De aceea, pe termen lung, n-avem de ce să ne facem griji, se cuvine să fim optimiști.
Pe termen scurt însă, uneori, avem toată îndreptățirea să ne lăsăm copleșiți de pesimism. Și anume, atunci când literatura se află într-o cădere atât de dramatică, încât poate fi percepută, la nivelul unei generații, drept catastrofală și poate fi echivalată cu sfârșitul însuși. Existența literaturii e de tip sinusoidal: epocile de înflorire alternează cu perioadele de eclipsă. Din păcate, o astfel de zonă cenușie sau chiar neagră a literaturii am sentimentul că tocmai, traversăm noi, aici.
Care sunt cauzele acestei pierderi de centralitate? Le-am numit nu o dată și două mi se par a fi, în principal, de evidențiat. Pe de o parte, periferizarea e o consecință nefastă a evoluției tehnologice. Actualmente, suntem sub hegemonia imaginii, nu a verbului și sub tirania diverselor device-uri (laptop, telefon inteligent etc.) care ne conectează fără efort, instantaneu, în spațiul virtual, acest un-fel-de-nou-cosmos, iluzoriu, unde totul ne vine de-a gata, fără efort al minții. Și, pe de altă parte, școala românească este în prezent slabă, dezamăgitor de slabă, și scoate, promoție după promoție, oameni precar pregătiți dintre care se aleg apoi profesorii altor serii de elevi, în mod inevitabil și mai prost pregătiți. Îmi aduc aminte că am fost șocat când am citit, într-o carte faimoasă, relatarea autorului, și el faimos, despre orele de seminar dintr-o universitate americană, unde exercițiile de exegeză a textelor lui Shakespeare fuseseră înlocuite cu puneri în scenă ale luptelor descrise în operele respective, iar rolul studenților înarmați cu lănci și săbii de jucărie era să reconstituie bătăliile descrise în acele opere. Eu veneam dintr-o margine neînsemnată de lume și veneam din comunismul întunecat, dar acolo toți tinerii scriitori din grupul nostru citeau enorm, cu pasiune, înțelegeau ce citeau și se întreceau în analize critice îndrăznețe, nu în jocuri infantile. De aceea, situația mi s-a părut o decădere fără margini: Mai jos de atât nu se poate!, îmi ziceam. Nu bănuiam pe atunci ce-mi rezervă, ce ne rezervă viitorul: analfabetismul funcțional în masă din școlile românești ale prezentului, unde bieții elevi habar n-au să lege într-un înțeles cuvintele pe care le buchisesc. Se pare însă că există totdeauna un rău mai mare decât răul pe care-l credeam cel mai mare.
Fiindcă pomeneam despre existența sinusoidală a literaturii: deși au fost de-a lungul vremii atâtea momente de mare cumpănă pentru literatură și pentru cărți, totuși literatura a supraviețuit mereu – ceea ce e de natură să ne încurajeze. A supraviețuit și atunci când cărțile au fost distruse la modul fizic, au fost arse, așa cum au făcut naziștii în Germania anului 1933, după cucerirea puterii de către Hitler. Au căzut pradă flăcărilor cu acel prilej opere de Thomas și Heinrich Mann, Franz Kafka, Freud, Heine, Stefan Zweig, Franz Werfel, dar și Victor Hugo, Zola, Hašek, Hemingway, Dostoievski, Tolstoi, Joyce și mulți alții. Iar arderea cărților, așa cum se cunoaște, are o lungă și cruntă tradiție. Care începe în anul 700 î. Hr., cu arderea de către regele Ioiachim al Iudeei a unei părți dintr-un sul scris de Baruch ben Neriah la dictarea prorocului Ieremia. Și continuă, în anul 213-210 î. Hr., în China, cu arderea unor cărți (astfel s-au pierdut prețioase tratate filosofice ale celor o sută de școli de gândire) și îngroparea de vii (era ceva nou, de o atrocitate greu de imaginat!) a 460 de înțelepți confucianiști, în timpul dinastiei Qin. Alte episoade sinistre: arderea, într-un incendiu provocat în timpul ocupației romane, a Bibliotecii din Alexandria, care deținea o colecție de 9 000 de manuscrise, apoi arderea cărților nestoriene (în secolul V) și a celor ariene (în secolul VI), arderea Talmudului, la Paris, în 1244 și a manuscriselor aztece și mayașe, în anul 1560. Toate aceste întâmplări au ceva în comun: un regim opresiv distrugea cărțile, fiindcă se temea de ele; rezultă că acele cărți erau citite, iar prin însăși prigoana declanșată era, de fapt, recunoscută puterea cuvintelor, a ideilor. Astăzi, situația este alta: nu mai e nevoie de forță, de violență, de foc, ca să fie învinse cărțile. Ele nu mai sunt citite, nu-i mai interesează pe cei cărora le sunt destinate. Marea masă a populației tinde să le ignore total, e încredințată că nu mai sunt de niciun folos. Ceea ce e grav, căci generații întregi sunt transformate interior, în sensul unei sărăciri intelectuale ce se va preschimba în pustiire de sine.
Ei, dar să nu ne pierdem speranța: potrivit regulii enunțate aici, a persistenței literaturii indiferent de vitregii, vor veni iar timpuri bune. Nu știu cum, dar nu mă îndoiesc că vor veni.