Regina frumuseții din Ierusalim e romanul de debut pentru Sarit Yishai-Levi, scriitoare și publicistă – când aceasta împlinise deja 65 de ani. Cartea a avut un impact public de răsunet în țara de origine a autoarei și în străinătate (în limba română, cartea a apărut la Edi tura Trei, în traducerea Monicăi Pruteanu) – este cel mai bine vândut roman din Israel al ultimului deceniu. Cartea urmărește destinul a trei femei cu personalități foarte puternice – de la străbunica Mercada, renumita vindecătoare, la bunica Roza, care făcea menajul în casele englezilor, și până la Luna, care avea cele mai frumoase picioare din Ierusalim – și conturează o panoramă foarte convingătoare despre Israelul modern.
Un interviu exclusiv cu Sarit Yishai-Levi pentru România literară.
Cristian Pătrășconiu: Cine este regina frumuseții din Ierusalim? Câtă ironie e într-o asemenea formulare?
Sarit Yishai-Levi: Cine este regina frumuseții din Ierusalim? Luna, desigur. Personajul principal al cărții. Ironia este că a ajuns aproape un slogan. Când cineva vrea să taxeze o persoană infatuată, o întreabă: „Cine te crezi? Regina frumuseții din Ierusalim?“ De fapt, apelativul i-a fost dat de Roza, mama ei, care avea o relație foarte proastă cu Luna. Luna o tratează foarte prost, fără maniere, fără pic de sensibilitate, i se adresează ca unei străine. După cum știți din carte, Luna e foarte înfumurată. Roza s-a săturat de pretențiile fiicei ei și voia s-o întrebe: „Cine te crezi, de te porți așa? Crezi că ești regina frumuseții din Ierusalim?“ – de aici provine apelativul.
Romanul Regina frumuseții din Ierusalim vorbește și despre istoria Israelului. Dar se referă mai mult la frumusețea exterioară, decât la cea interioară? Se referă la țară și la istoria ei, sau, mai degrabă, la istoria sufletului?
Cred că se referă la ambele. Este un roman istoric. Povestea începe la sfârșitul secolului al XIX-lea și merge până la jumătatea anilor 1970, urmărind evenimente deosebit de importante din viața națiunii israeliene: războiul de independență, războiul de Yom Kippur, războiul de șase zile și crearea statului Israel. Într-un fel, este povestea unei națiuni, despre cum se dezvoltă societatea înainte de a se constitui într-un stat, chiar înainte de nașterea mea. Pe de altă parte, este povestea unui suflet, deoarece personajele trăiesc în umbra evenimentelor istorice. Evenimentele istorice le influențează viața. De exemplu, Luna a fost rănită în timpul războiului. Invaliditatea i-a afectat personalitatea, cine anume a devenit, cine este ea ca om, felul în care se poartă cu fiica ei. Așadar, cred că este o combinație de frumusețe exterioară și interioară. Întrebarea este una foarte bună.
Vă mulțumesc. Există un singur Ierusalim în carte sau sunt mai multe?
Nu. Povestea începe la finele secolului al XIX-lea, datează de pe vremea Ierusalimului de Est, a vechiului Ierusalim, pe când familiile începeau să părăsească acel loc – cartierul evreiesc. Au plecat din orașul vechi, Ierusalimul de Est, și s-au mutat în orașul modern, Ierusalimul de Vest. Povestea trece dintr-o parte într-alta. Întrebarea dvs. era dacă există două Ierusalimuri?
Nu neapărat. Vă întrebam dacă acest roman este povestea unui singur Ierusalim, sau dacă există mai multe, ceva similar cu, să zicem, păpușile Matrioșka…
Este despre Ierusalimul pe care îl poartă toți în suflet. Este Ierusalimul meu, poate fi Ierusalimul dvs. Ierusalimul este un concept foarte vast și complex, corespunde unui tumult de emoții. Consider că fiecare are propriul Ierusalim. Ierusalimul meu este locul în care m-am născut, este locul în care s-au născut părinții mei, la fel și bunicii și așa mai departe. Eu sunt cea de-a opta generație născută la Ierusalim, ceva rar întâlnit, având în vedere că Israelul este plin de imigranți. Este ceva unic să aparții celei de-a opta generații născute la Ierusalim sau în Israel. Nu locuiesc la Ierusalim, ci la Tel Aviv, dar m-am născut la Ierusalim.
Acest subiect (și anume: inegalitatea sau asimetria dintre evreii sefarzi și cei așkenazi) ține de trecut, sau este o temă de actualitate?
Vreau să subliniez ceva. Familia mea se trage din evreii sefarzi puri, care au venit din Spania în urmă cu foarte mulți ani. Ei proveneau din Spania, din Sudul Europei. După ce au imigrat în Israel evreii arabi, s-au autointitulat evrei sefarzi. Dar familia mea se trage din cealaltă ramură, cea care provine din Sudul Europei, din Spania. Există o diferență între evreii orientali și evreii sefarzi puri.
Se numesc ladino, nu-i așa?
Da, ladino și cei care au venit în principal din alte țări. Eu provin din ramura ladino. Noi ne autointitulăm samertet, care înseamnă evrei sefarzi puri. Eu, ca reprezentantă a ramurii ladino, să-i spunem așa, n-am simțit niciodată că aș fi diferită de oricare așkenazi. Se uitau de sus la noi, dar cred că orientalii din Israel, cei proveniți din Maroc sau din Tunisia, din Irak ori Etiopia sunt diferiți, nu sunt ca evreii orientali. Ei aveau sentimentul că sunt tratați urât, că sunt discriminați. Unii dintre ei încă se simt discriminați și nu cred că este corect, însă ei așa se simt. Nu poți nega ce simt oamenii. Cum e acum problema cu alegerile, unii n-au primit ministere, cum așteptau, se plâng că pe motiv că sunt sefarzi și nu așkenazi. Eu nu cred că e așa ceva, cred că nu erau competenți. Ei tot au acel sentiment că sunt discriminați. După atâta vreme. S-au născut în acest spațiu, s-au comis multe greșeli la începuturile statului Israel față de imigranții din țările arabe, este adevărat. Au dreptate să se simtă discriminați. S-au făcut multe greșeli în privința lor. Era o națiune tânără, nu știau cum să gestioneze situația, nu s-au descurcat bine și sunt de acord cu ei. Doar că au trecut atât de mulți ani de-atunci și tot au sentimentul acesta.
Cât de multă libertate ați avut să scrieți acest roman? Vă întreb și pentru că, înainte, erați cunoscută de publicul larg din Israel drept o jurnalistă extraordinară.
La ce vă referiți când spuneți libertate?
Mă refer la libertatea interioară de a scrie un asemenea roman ca scriitoare, nu ca jurnalistă.
La ora actuală, avem libertate de expresie, libertatea de a scrie orice consideri. Poți scrie orice gândești.
Întrebarea mea e despre libertatea interioară. Ca jurnalist, scrii într-un anumit fel, dar, din postura de scriitor, scrii diferit.
Sunt două tipuri de scriitură diferite, ca ziarist, respectiv scriitor. Ca ziarist, preiei un subiect și poți scrie, de regulă, cel mult 3 000 de cuvinte despre el, pe când un scriitor poate dezvolta povestea după cum îi convine – firul narativ îl duce unde nici nu poate bănui. Eu niciodată nu știu unde voi ajunge cu personajele ori cu poveștile mele. Avansez cu ele, pur și simplu. Asta e partea remarcabilă la scris. Scriitorul dă viață, creează personaje și locuri. Scrisul îți dă o libertate fantastică. Mă simt foarte liberă atunci când scriu.
Care considerați că este cea mai importantă învățătură, care este parabola cea mare din Regina frumuseții din Ierusalim? Care este miezul cărții?
Acela că doar iubirea poate vindeca durerea. Că doar iubirea poate crea iubire și că majoritatea relațiilor pe care le au în viață oamenii și în special femeile sunt cu părinții, mai ales cu mamele lor. Subiectul cărții sunt relațiile dintre mame și fiice. Sunt foarte curioasă să înțeleg relația dintre mame și fiice, deoarece consider că are ceva foarte special, nu doar datorită legăturii genetice, ci există și un fir subțire care leagă generații întregi, spre exemplu povestea străbunicii mele a afectat povestea bunicii mele, iar povestea bunicii a influențat-o pe a mamei; ea afectează povestea mea, iar eu pe a fiicei mele, iar povestea fiicei mele o afectează pe a fetei ei. Mi-e greu să spun care este miezul poveștii mele. Cred că este iubirea, deși nu pare să apară mult iubirea în cărțile mele.
E și despre legăturile invizibile…
Da. Nu pot menționa ceva anume, dar tema centrală este iubirea. Unii critici au spus că este o poveste de dragoste fără dragoste, întrucât cele trei femei sunt măritate cu bărbați care nu le iubesc. Dar cred că este o poveste de iubire, în felul său aparte.
Este diferită frumusețea la Ierusalim? Exista ceva special acolo, are frumusețea un profil aparte la Ierusalim?
Cum anume?
Vreau să spun – există, în materie de frumusețe, vreo diferență specifică acolo?
Eu cred că frumusețea este universală. Există femei frumoase la București, în Thailanda, oriunde. Frumusețea e universală, nu cred că există vreun tip anume.
Dar ați scris mult despre frumusețe. De ce este atât de importantă pentru dvs. frumusețea? Apreciați mult ideea de frumusețe…
Îmi plac oamenii frumoși, îmi place frumusețea, pur și simplu. Îmi place să fiu în locuri frumoase. Frumusețea îți deschide inima, mintea, ochii. O să spun ceva care nu e corect politic: frumusețea deschide și uși, acesta este adevărul. Oricum, e bine să fii frumos, asta este ideea.
Îmi place răspunsul care nu este corect politic.
La vârsta mea, nu mai ești la fel de frumoasă ca înainte. Nu mai e de-ajuns să te trezești, să-ți scuturi părul și să fii suficient de frumoasă să ieși din casă. Dar frumusețea interioară nu e mai puțin importantă ca cea exterioară. Frumusețea interioară e foarte importantă și arată cum ești tu în realitate. Frumusețea interioară va ieși la iveală. Există în interior, după care iese și la suprafață. Întotdeauna! Cele două merg mână în mână. Nu ajută să fii frumos doar la suprafață. Asta e ceva ce nu apreciez. Dacă cineva are o frumusețe rară, dar are inima de piatră, nu apreciez deloc acea persoană.
Dar în cartea dvs. este frumusețea o valoare, un avantaj, sau, dimpotrivă, este o povară pe umerii cuiva?
Depinde de personaj. Luna a profitat de frumusețea ei. Personajul surorii ei, care nu este atât de frumoasă, este frumos pe dinăuntru – este o persoană uimitoare, caldă, cu inimă mare. Îi vezi frumusețea deși nu este descrisă drept o femeie frumoasă.
Ce personaje din carte vă seamănă cel mai mult? Nu este un volum autobiografic.
Nu este un volum autobiografic, dar trebuie să recunosc că este influențat de multe povești, legende și personaje din copilăria mea. Care sunt eu? Ați putea crede că Gabriela. Ea îmi seamănă cel mai mult, dar nu sunt în întregime eu, cu siguranță. Luna nu seamănă cu mine, nici surorile ei, nici Roza, nici Mercada. Deci Gabriela îmi seamănă cel mai mult, în primul rând pentru că e de vârsta mea în carte. S-a născut după înființarea statului Israel și s-a dezvoltat în paralel cu statul Israel. Era foarte înțeleaptă în anii 1970 și a ajuns la vârsta la care sunt eu în prezent. Ea este cea care-și amintește lucruri care i s-au întâmplat, la fel ca mine. Eu nu-mi pot aminti lucruri care i s-au întâmplat Mercadei sau Rozei, doar mi le pot imagina. Gabriela e cel mai anost personaj din cartea mea, iată că nu semăn cu cel mai interesant personaj din cartea mea.
Cine este tatăl dvs. real în carte? Cu cine seamănă el cel mai mult?
David, și o să vă și spun de ce. Nu se suprapune perfect tatălui meu. Nimeni din carte nu este exact tatăl meu, nici mama mea, nici eu.
Cartea nu este autobiografică, asta e clar.
Chiar înainte să termin de scris cartea, trebuia să aflu de la cineva cum era viața tinerilor din Ierusalim în anii 1930, 1940, 1950, iar tata era cea mai potrivită persoană să-mi spună, deoarece a trăit acele evenimente. Tata a trăit toată viața lui la Ieru salim. Am locuit la Ierusalim timp de câteva luni. Mergea la cafeneaua lui preferată, lângă reședința primului-ministru, iar odată pe săptămână se plimba pe aleea memoriei și îmi spunea multe istorisiri despre viața lui. Toate poveștile despre David și despre cum a servit el în brigada evreiască din armată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, despre cum a mers la Veneția, s-a îndrăgostit de o femeie italiană, despre toate bătăliile în care a luptat – toate sunt povești pe care mi le-a spus tatăl meu. De aici m-am inspirat pentru a crea personajul David.
Într-un anume fel, puteți spune că ați scris această carte împreună cu tatăl dvs., nu-i așa?
Nu toată cartea.
Așadar, aveați aceste conversații o dată pe săptămână…
Nu am lucrat la toată cartea împreună cu tata, doar la partea legată de David cel tânăr și de Luna cea tânără, de viața tinerilor de la Ierusalim din 1947. Acea parte a fost inspirată de tatăl meu, desigur că nu toată cartea. Din păcate, tata a murit cu doar câteva săptămâni înainte de publicarea cărții. N-a avut ocazia s-o vadă, s-o citească, să-mi dea vreun sfat. A fost o dispariție care m-a întristat mult. Nu era tânăr, avea aproape 90 de ani, dar tot era tânăr la suflet. Urma să meargă în vacanță la Paris, dar a murit. Este o poveste foarte tristă, n-a avut ocazia să citească romanul. O să vă spun ceva important. După ce am scris cartea, au venit mulți oameni la mine la Ierusalim sau mi-au scris că am scris despre ei, despre familia lor. Mi-au scris că parcă aș fi locuit în casa lor și aș fi scris despre ei. Una dintre familii se numea Hermosa, la fel ca familia personajului meu. S-a întâmplat să fie o familie foarte faimoasă din Ierusalim, un fel de trib de câteva sute de persoane. Au propria lor sinagogă, sunt celebri la Ierusalim. Dar eu nu-i cunoșteam, nu auzisem niciodată de ei. Când am scris cartea, folosisem un nume diferit pentru personaje –Nahmias, care este un nume foarte ancorat în tradiția ladino. Era numele de fată al mamei. Apoi m-am gândit, cum ar fi dacă o singură persoană din familia mamei ar fi jignită de ce am scris eu despre familie? Ce s-ar întâmpla? Nu voiam să se simtă jigniți. Nu e o familie cu reputație prea bună. Relațiile mamă-fiică și între soți sunt dezastruoase; în familie există și un ucigaș, un terorist, fratele Rozei. Cum s-ar simți familia mea? M-am dus la tata și i-am spus că trebuie neapărat să schimb numele de familie, iar el mi-a răspuns să nu-l schimb, pentru că Nahmias este cel mai bun nume. Eram hotărâtă și i-am cerut tatei o listă cu nume sefardice; unul dintre ele era Hermosa, care înseamnă frumoasă în spaniolă. Este vorba despre regina frumuseții din Ierusalim, Luna este frumoasă, așa că mi s-a părut potrivit numele, îmi și plăcea, astfel că a rămas numele familiei din cartea mea. După ce am publicat cartea, familia Hermosa din Ierusalem m-a abordat, pentru că i-am folosit numele și că am scris despre ea, însă i-am răspuns că nu auzisem niciodată despre ei. „N-am stat niciodată la masa voastră de Shabat, niciodată.“ E distractiv. Tata s-a implicat enorm, la fel și mătușa mea. Dacă ar fi trăit mama, sigur ar fi participat și ea intens, însă a murit în urmă cu mulți ani. Nu știu dacă i-ar fi plăcut cartea.
Dintre femeile extraordinare care vă populează romanul, care este cea mai revoluționară, cea mai emancipată, cea mai rebelă? Și, la cealaltă extremă, care este cea mai atașată de tradiții?
Angelica, Rașelica. Ea este cea rebelă pentru că i se împotrivește tatălui ei și se alătură mișcării de combatanți. Este o fată foarte bună, foarte de treabă, mult mai bună la suflet decât Luna, dar are un foc interior și se ridică împotriva tradițiilor, împotriva felului în care a fost crescută. Se alătură unei mișcări rebele, dar trebuie s-o abandoneze la un moment dat. Este deosebit de educată, a urmat liceul, studiază să devină profesoară.
Unde și cum ați găsit-o pe femeia aceasta? Este un personaj formidabil în romanele dvs.
În imaginație îmi găsesc personajele. Unde altundeva? Nu le-am întâlnit niciodată. N-am întâlnit pe nimeni asemănător niciuneia dintre ele. Fiecare personaj este rodul imaginației mele.
Apropo, o femeie frumoasă este o femeie puternică, sau fragilă?
De pildă, Luna, personajul meu principal: nu cred că este o femeie puternică. Deși, când s-a îndrăgostit de tipul rănit din spital, a avut o aventură cu el și s-a schimbat puțin, dar nu este o femeie puternică. Cred că e un fel de femeie capricioasă nu se gândește prea mult la ce face. E tipul de fată căreia îi plac petrecerile, moda, ea nu se interesează de momentele esențiale din istoria Israelului, când națiunea luptă pentru propria libertate. Îi plac filmele, vrea să meargă la petreceri, o interesează doar moda, e o fată foarte superficială. Nu cred că este o femeie puternică. Știți cine este o femeie puternică? Roza, mama ei. Ea suferă enorm, e neiubită de soț și totuși merge înainte, ține familia unită. Ea luptă pentru iubirea soțului și, într-un sfârșit, câștigă, pentru că el o iubește, totuși. Ea este o femeie foarte puternică, țin tare mult la acest personaj
Ratează mult în dragoste personajele mărețe din romanul dvs.? Reușesc la fel de mult în dragoste?
Nu. E chiar mai mult decât atât, pentru că ele trăiesc fără dragoste. Mercada, bunica Lunei, este căsătorită cu Rafael, care a văzut o femeie doar pentru o clipă, într-un oraș anume. A uitat totul despre căsnicia lui doar pentru ochii ei albaștri. Nici măcar nu și-a mai sărutat soția. Nu i-a spus niciodată Te iubesc. Ea nu credea că îi lipsește ceva sau că el nu-i oferă tot, pentru că ea este foarte educată. El s-a ocupat să fie educată, ocupă o poziție respectabilă în comunitate, dar n-a iubit-o niciodată cu adevărat. Mercada înțelege că el n-o iubește și că ei îi lipsește ceva atunci când vede iubirea din ochii fiului ei, Gabriel, îndrăgostit de Roza, fata așkenazi. I-a văzut ochii înflăcărați și își dă seama că n-a văzut niciodată asemenea iubire la soțul ei. Deci nu este iubită. Mercada este prima. A doua este Roza, orfana cea urâtă, care nu înțelege cum a ajuns să se mărite cu unul dintre cei mai populari tineri din Ierusalim. Nu înțelege cum de a putut el să se îndrăgostească de ea și nu pricepe că ea face parte dintr-o schemă pusă la cale de Mercada împotriva lui Gabriel. Ea a fost neiubită în toată viața pe care a dus-o alături de Gabriel. El a făcut dragoste cu ea doar de trei ori, când au conceput copiii, altfel el n-a venit deloc la patul ei. Cartea e foarte tristă, când o citești. Ea e geloasă pe vecine, care se plâng că soții lor nici măcar nu le lasă să doarmă noaptea. Ele se roagă de ei să le lase în pace, dar degeaba. Așadar, Roza nu are parte de dragoste. Este al doilea personaj care nu are parte de iubire. Să ne gândim la Luna, regina frumuseții din Ierusalim. Este adorată de toți bărbații din Ierusalim. Cucerește și poate avea orice bărbat își dorește. Luna îi spune surorii ei, Angelica: „Aștept noaptea și prințul pe cal alb.“ Apoi apare David, iar ea se îndrăgostește de David. În noaptea nunții, în prima noapte din luna de miere, el face orice numai să nu facă dragoste cu ea. Evită, iar ea își dă seama că el n-o iubește. Ea, care poate cuceri orice bărbat, nu e iubită de propriul soț. Este insulta supremă pentru ea. E ca și cum ar primi zilnic o palmă de batjocură. Doar ea fusese aceea care și-a așteptat atât de mult alesul, iar alesul n-o dorește. Lui îi e dor de femeia pe care a lăsat-o la Veneția, de italiancă. Îi e dor de aceea. Iată, așadar, trei femei care trăiesc lipsite de iubire. Așa arată iubirea din cartea mea.
Iubire fără iubire.
Așa este, iubire fără iubire. A fost uimitor când am aflat despre asta. Am citit ce am scris și m-am întrebat ce se întâmplă acolo. Oamenii mă întreabă de unde am luat ideea de a scrie despre femei care trăiesc alături de soți care nu le iubesc. N-am întâlnit niciodată o astfel de femeie, nu vorbesc despre familia mea sau despre prieteni, dar n-am citit niciodată o astfel de poveste. Totul provine din imaginația mea. Poate vă va părea nebunesc ce o să spun, e posibil să am o amintire îndepărtată. Fiecare are amintiri îndepărtate dintr-o altă viață, așa că e posibil.
Poate, cine știe… Ultima întrebare: pentru dvs., Ierusalimul este cel mai frumos oraș din lume?
Nu. Nu. Prefer Tel Avivul. Poate că Tel Aviv nu este cel mai frumos oraș din lume, dar este cel mai plin de viață. Cred că Parisul este de o sută de ori mai frumos decât Ierusalimul. Are și Ierusalimul propria lui frumusețe, mai ales în orașul vechi, la apus, este scăldat într-o lumină aparte. E o priveliște foarte frumoasă, dar nu simt că este un oraș frumos acum, pentru că este haotic, o amestecătură de arabi și de evrei ortodocși. Este un oraș frumos, dar nu cel mai frumos din lume. E deosebit, este foarte important pentru religie, dar cred că Parisul este mai frumos.
