Călătoriile Renașterii și noi structuri literare, Evoluția și formele genului liric, Poezia lui Eminescu, Barocul ca tip de existență, Existența romantică și Apolo sau ontologia clasicismului sunt tot atâtea cărți de referință scrise de eruditul comparatist Edgar Papu. Și totuși, când este vorba despre opera sa, revine pe tapet discuția din jurul culegerii de eseuri Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui protocronism românesc. Cauza o constituie incertitudinea, chiar și la 30 de ani de la moarte, cu privire la adevăratele intenții ale autorului. Cât a fost naivitate și cât l’arrière pensée, dincolo de ideatica eseisticii propriu-zise a celui „pierdut în Protocronia“ (sintagmă a lui Mircea Mihăieș)? Este păcat că numele lui Edgar Papu se vede până azi asociat doar cu paternitatea ideii de protocronism, fenomen care a monopolizat viața literară, culturală și chiar științifică timp de un deceniu, între 1977 și 1986.
În schimbul dreptului de a reintra în circuitul cultural după anii de închisoare, autorul a trei cărți de istoria artei, publicate înainte de instaurarea comunismului, pare să fi semnat un pact de neagresiune cu regimul. Vlad-Ion Pappu explică astfel implicarea tatălui său în marea confruntare ideologico-literară a deceniului respectiv: „Mă încearcă bănuiala că (nu a fost niciodată explicit în această privință), într-o oarecare măsură, realiza faptul de a fi fost speculat, însă a trăit cu acel sentiment de mulțumire umilă că mai poate fi de folos. […] O atare atitudine în fața vieții îmi sugerează condiția acelei categorii privilegiate de evrei din Germania nazistă, care purta brasarda cu inițialele «WWJ» (Wirtschaftlich wertvoller Jude), în traducere «Jidan util economiei», fiindcă de o astfel de «utilitate» este vorba“ (Edgar Papu și protocronismul în spațiul revistei „Luceafărul“, Editura Eikon, Buc., 2015, p. 10).
„Onorurile“ de care a beneficiat Edgar Papu după lansarea ideii de „protocronism“ au constat în obținerea Premiului I la etapa pe țară a Festivalului „Cântarea României“, pentru cartea Apolo sau ontologia clasicismului, și în decorarea cu „Ordinul Muncii“, clasa a… V-a, conferit într-un cadru umilitor, la primăria Capitalei, de către primarul general. Fostul profesor de la Universitatea Populară București nu a avut „privilegiul“ să i se înmâneze decorația de însuși președintele țării, deoarece, elitist de felul său, acesta decora personal doar primele trei clase ale decorației.
În acel an, 1985, fericiții decorați au fost, cu totul întâmplător, Nicu (clasa I), Zoe (clasa a II-a) și, ultimul pe listă, cu voia celei mai iubite fiice a poporului, Valentin Ceaușescu (clasa a III-a). Paternul președinte al republicii și-a făcut datoria și a putut să plece mai devreme de la ceremonie, pentru că nu îl mai interesa ce se întâmplă dincolo de clasa a III-a (era un reflex păstrat din anii de școală primară). Motivul era simplu: cam atâția copii avea cel mai iubit tată. Dacă, potrivit chimiei din interiorul cuplului prezidențial, savanta de renume mondial și-ar fi pus în gând să devină mamă eroină, Papu, adevăratul savant, nu ar mai fi avut loc în protipendada fruntașilor pe ramuri în întrecerea socialistă. Însuși protocolul s-ar fi stricat, întrucât Papá ar fi înmânat decorațiile până la locul ocupat de ultimul dintre cei mai iubiți fii.
Pentru a afla ceea ce a urmat la emoționanta festivitate, desfășurată într-o atmosferă deloc caldă și tovărășească, îl lăsăm pe fiul celui decorat de primarul Cioară să descrie evenimentul: „Am asistat, în calitate de ziarist, la halucinanta festivitate de decorare. După ce toate cele 150 de persoane propuse pentru decorare au fost strânse în sala de festivități a primăriei, cei mai mulți fruntași pe ramură de la întreprinderile bucureștene etalon, «23 August» și «Republica», a apărut un trepăduș burtos care, cu un răcnet tipic cazon, a ordont celor prezenți să se alinieze în rânduri de câte zece, în ordinea distribuirii decorațiilor, în dreptul podiumului de premiere. L-am văzut pe tata, din spate, cu umerii căzuți, firav printre celelalte spinări endimanșate, așteptându-și rândul. Văzut din această perspectivă, dezolantul tablou dezvăluia o varietate nesfârșită de spinări scofâlcite, trudite, aplecate a lehamite și mai toate înveșmântate în costumul bun de la cununie. Acest revers al meda- liei [,] pe care am avut privilegiul să-l contemplu, mi-a inspirat o nesfârșită milă, amestecată cu o vagă senzație de leșin, când am descoperit un fost sacou de ginerică peticit în dreptul omoplatului stâng și cusut cu neîndemânare, care mi-a sugerat condiția umană din «spatele» evenimentului triumfalist“ (ibidem, p. 66). Într-adevăr, este frapant acest revers peticit al decorației.
Disputa în jurul protocronismului s-a dus într-un deceniu în care vechiului dogmatism stalinist îi luase locul național-comunismul. Dan Hăulică (viitor premiat, alături de Edgar Papu, al publicației „România Mare“) și-l închipuia pe maestru în situația ucenicului depășit de efectele pe care le-a declanșat: „[…] Papu se vede oarecum în situația unui ucenic vrăjitor, depășit de cascade uneori bulversante de entuziasme și fanatice intransigențe pe care le-a declanșat. Căci, după părerea mea, incitația fertilă a unei asemenea idei [i.e. protocronismul] riscă să fie transformată într-o caricatură. Una este să avem încredere în ceea ce este profund pozitiv în fondul nostru de civilizație – s-au dat atâtea exemple –, și alta să profetizăm nebulos și bombastic, să declarăm, cum face Dan Zamfirescu, de pildă, că secolul XXI va fi, pe mapamond, dominat de cultura românească! […] O asemenea retorică pernicioasă condamnă, paradoxal, la o tristă provincializare“ („România literară“, nr. 51/1977, p. 11). Ajunși la un prim sfert de secol XXI, încă nu știm dacă acesta este religios sau dacă nu este deloc, dar suntem siguri că nu este dominat de cultura românească. Mai este încă pe atât de trăit până la jumătatea veacului și nu știm ce răstimp kairotic se poate ivi, gândindu-ne că perspectiva anului 2050 frământa gângavele discursuri utopice ale lui Ceaușescu.
A făcut cu adevărat epocă afirmația: „[…] eu nu-mi pot revendica decât paternitatea formulei de protocronism românesc, gândită în opoziție cu ideea sincronismului, adică a năzuinței ce alimentează o conștiință retardatară (s. a.)“ (Din clasicii noștri, Editura Eminescu, Buc., 1977, p. 9). Piatra împotriva sincronismului lovinescian fusese astfel aruncată și aproape nimeni nu a mai ținut cont, în focul disputei, de o ulterioară nuanțare: „Nu înțeleg aici opoziția în sensul de termeni care se exclud[,] ci de termeni care se află față-n față, în chip complementar. […] Atât imitația, principiul sincronismului, cât și anticipația, notă a protocronismului, pot exista împreună într-o cultură. Fenomenul sincronismului este valabil la noi, dar a fost considerat a fi singurul (s.a.)“ (apud Mihai Ungheanu, Din Colocviile «Luceafărului», în Exactitatea admirației, Editura Cartea Românească, Buc., 1985, p. 388). Conștient de ineditul abordării sale, Edgar Papu a presimțit apariția obiecțiilor și a pregătit replici avant la lettre.
Gama completă a interpretărilor excesive și găunoase ale protocroniștilor va fi pusă pe seama ideii directoare, transformată într-un puternic flux conceptual, silindu-l pe Edgar Papu să preia întreaga răspundere asupra consecințelor ivite. Or, viziunea sa nu a fost complet străină de ideologia comunistă, care a transformat, prin decompensare (psihică), un complex de inferioritate față de culturile occidentale într-unul de superioritate. Pe acest fundal, confruntarea protocronism-antiprotocronism a atins zone abisale ale conștiinței naționale aflate de la intersecția dintre concepții și reprezentări opuse.
Subtilul și eruditul teoretician avea un mod insinuant și seducător de a cuceri prin scris, pentru a comunica ipotezele cu perspicacitate și prin puterea de sugestie a disociațiilor. El a crezut la… protobătrânețe în valorile anticipative ale literaturii române, pe care a pariat cu siguranță deplină și cu o doză de sinceritate, dar fără a fi bântuit de exaltările vizionare ale emulilor săi. O modestie exemplară îl caracteriza întotdeauna pe delicatul și plinul de amenitate om de cultură, care a recunoscut că au existat numeroase tendințe și atitudini protocronice anterioare botezului lexical venit din partea lui. Nu a renunțat niciodată la nucleul dur al teoriei sale, cartea Motive literare românești (1983) fiind în continuitatea ideatică a culegerii Din clasicii noștri. Trebuie observat însă că obsesia protocronismului este, într-o oarecare măsură, estompată de preponderența efortului analitic, deși interesul cunoscătorului a opt limbi străine a fost canalizat spre evidențierea originalității și a valorii literaturii noastre în context universal. Se adaugă meritul de a fi tras semnalul de alarmă asupra necesității de a ne sincroniza cu unele dintre culturile sud-est europene și de a ne degreva de „complexul fanariot“, după ce E. Lovinescu făcuse comparații doar cu ariile apusene,
Nu întâietatea în ordine cronologică a unei contribuții literare sau culturale este hotărâtoare în privința omologării, ci aportul ei de originalitate și influența exercitată ulterior. Cu alte cuvinte, nu prioritatea este deținătoare neapărată de valoare, ci valoarea are prioritate. Îmi amintesc nuvela rebreniană Proștii, în care doi conștiincioși țărani nu reușesc să se urce în tren, deși în vederea călătoriei s-au trezit și au plecat de acasă cu noaptea în cap. Nu le intrase în cap visătorilor la alte orizonturi că nu este suficient să fii la gară înaintea tuturor, ci că trebuie pusă, chiar și în ultimul moment, opinca măcar pe scara bou-vagonului de la urmă. Altminteri, nu numai că nu ajungi la destinație, „sincronizat“ cu ceilalți tovarăși de drum, ci rămâi de căruță (sau de tren, fie el chiar Orient Express). E cu neputință ca Edgar Papu să nu fi citit nuvela Proștii…