Dacă e să fim chiar drepți, trebuie spus că istoria echinoxismului poetic e mai lungă decît istoria oficială și organizațională a „Echinoxului“. Ea e precedată de un capitol protoechinoxist reprezentat de poeți ridicați între seria Blandiana – Ion Pop și marea defilare echinoxistă începută odată cu debuturile lui Dinu Flămând, Ion Mircea și Adrian Popescu. Pasajul acesta e asigurat de poeți, precum Vasile Igna și Horia Bădescu, ambii prefigurînd deja poetica echinoxistă în caracterele sale proeminente. Comentariile de pînă acum dedicate lui Vasile Igna l-au legat – pe bună dreptate, firește – de cîțiva predecesori, fie că era vorba de poeții din grupul Steaua, fie că era vorba – măcar ca familie de spirite la care se afilia structural – de melancolicii priveliștilor din perioada interbelică (Pillat și Fundoianu mai ales). Blaga era, desigur, antecesorul tutelar – rămas așa bună vreme pentru toți echinoxiștii. Dar Vasile Igna se află în relații de corespondență poetică mai ales cu echinoxiști care au venit după el. Nu vreau să fac aici din Igna un protocronist echinoxist, dar evidențele s-ar putea impune ori baremi lua în seamă. Ca și Adrian Popescu, și Igna e „un biet poet naturist“, de sieste contemplative în mijlocul naturii și de reverii (la el, cam amenințate) într-un întreg catalog de locus amoenus. Fără să ridice natalele la potențialul mitic la care le ridică Dinu Flămând (îndeosebi în ultima vreme), și el le descîntă nostalgic; și tot ca Flămând, e un peregrin cultural și un turist de miraje de peste tot. „Armonioasa coabitare a naturalului cu culturalul“ pe care i-o constata Ion Pop (în Pagini transparente, Dacia, 1997, p. 175) e chiar ceea ce-i unește pe Igna și pe Pop, ca și, nu mai puțin, inhibiția livrescă pe care ambii încearcă s-o exorcizeze tocmai abuzînd de referențialitatea culturală. Nu mai spun de metafora „ferestrei“, la ambii definitorie pentru condiția lor de contemplativi cu nostalgia participării directe la real (ceea ce Ion Pop a și izbutit, dar Igna pare că nu reușește să deschidă fereastra decît pentru a primi efluviile grădinii sau a desena miraje de dealuri și văi – văile/Valea devin protagoniste în ultimul volum, Capcanele, de unde înainte spectacol mirific făceau îndeosebi dealurile; e ca și cum Igna și-ar fi propus o abordare metodică a plaiului mioritic blagian). În fine, pînă și de Ioan Moldovan (destul de naturist și el) îl apropie un anume cameleonism textual prin intermediul căruia ceremonialitatea virează brusc în histrionism, pentru a se întoarce apoi la sonurile ei nostalgice. Inserții ludice sau pasaje drogate ca incantații se găsesc deopotrivă la Igna și Traian Ștef. (Nu mai caut alte argumente, sperînd că-s destule acestea pentru a-l desemna pe Igna să reprezinte, cu drepturi suficiente, protoechino xismul).
Într-un scurt argument pus în fața masivei antologii Cartea din vis, Vasile Igna (fără să fie neapărat un oniric) spune despre poetica lui că se bazează pe „rigorile visului“, dar ale visului care „nu zămislește, ci developează“. (Iar cît despre unitatea creației lui, zice scurt: „mai multe cărți scrise, o singură carte visată“.) Visele lui Igna nu sînt, de fapt, nocturne, ci de soiul celor cu ochii deschiși, tratate atît de larg de Bachelard. Tehnic vorbind, ele sînt contemplații de peisaje (naturale sau muzeale) realizate printr-un descriptivism fantezist care transformă fotografia developată în miraj. Ion Negoițescu crede că barochismele acestui fel de contemplație descriptivă vin din pricina unei „demonii centrifugale a imaginației“ (Scriitori contemporani, Dacia, 1994, p. 217), dar mai degrabă ele se datoresc unei maniere periscopice a contemplației prin jocul căreia peisajul „realist“ început o ia razna și se populează cu himerice sau alunecă în incantații ludice: „Nu doar ziua cu stelele ei moarte de frică/ nu doar mugurii serii pocnind/ sub asfaltul întunericului/ ca un cocon de furnică/ dar și fulgerul trăznetul și grindina/ așteaptă cu el/ în Curba Morții din Dealul/ Feleacului./…/ cum s-ar reteza poalele togii de/ purpură și fir de alior/ a lui Melchior/ ori a Ucenicului vrăjitor./ Cu foarfeca fulgerului/ să li se reteze/ să se despice ca gurile deltei,/ cîte trei să aștepte/ să urce spre mare în trepte/ și să ezite/ pe o creangă ca păsările obosite“ etc. (Nu doar ziua). E o poezie care ține de „așa-zisa poezie de notație“, zice Cornel Regman (în Nu numai despre critici, Cartea Românească, 1990, p. 272) – sau, mai specificat, de „notația intelectualizată a peisajului“, după Ion Pop (op. cit., p. 179) – și chiar ține în aparență. Numai că Igna pornește ca poet de notație și supune apoi descripția unui tratament suprarealist, trecînd de la realiste la himerice și de la naturiste la culturale printr-un fel de poetică ce împinge totul în devălmășie. Sau chiar sfîrșind în piruete gratuite (dar nu de tot), ca și cum și-ar abandona proiectul ut pictura poesis în pură zădăr nicie: „Și răchita face micșunele/ și pîrloaga pui de lele“ (Ut pictura). Contemplațiile lui senine, ca și indiferente, devin de regulă convulsive, căci notațiile lui sar – după cum zice N. Steinhardt în Critică la persoana întîi, Dacia, 1983, p. 106 – „din realitate în lumea psihiilor“. Iar ce se developează de acolo nu ține de regimul reveriilor ori al militanței „prin metafora vegetală“ (Gheorghe Grigurcu, Existența poeziei, Cartea Românească, 1986, p. 372), ci de cel al angoaselor. Mai toate „peisajele“ lui Igna sînt străbătute de cîte un trasor dramatic, funest, prevestind o traumă în plin miraj: „Dar literele mari sunt pline de sînge./ Alfabetul cînd rîde cînd plînge./ Triunghi de beznă e noaptea acum“; „Ceilalți își văd de treabă/ așteaptă în spatele porții/ caută în caietul de exerciții/ al morții“; „îngusta țeavă de pușcă a zilei“; „ciripitul vrăbiilor întrece/ grohăitul mistreților“; „urme de sînge poartă pulpa mărului“; „ziua crește ca un mușuroi de lut“ etc. etc. Derulate cu voce „obiectivă“, peisa jele-meditații ale lui Vasile Igna insinuează de-a dreptul cu delicatețe schije de angoasă în cere monia descriptivă, făcînd peisajele să vibreze în perspectiva unui lirism existențial panicat, în pofida calmului recitativ. Ceea ce vede el afară e, de fapt, ceea ce e înlăuntrul său.