Premiul Național: Eugen Negrici

Premiul Național pe 2022 a fost decernat luni 5 iunie, în cadrul Galei Premiilor Uniunii Scriitorilor din România, lui Eugen Negrici. Textul care urmează este, în linii mari, acela al discursului de laudatio pe care l-am rostit cu acel prilej.

Nici cititorii Rl, nici participanții la Gală n-au nevoie să li se spună cine este Eugen Negrici. Critic și istoric literar, cu vocație de teoretician, Eugen Negrici a publicat numeroase volume, intrate, unele, în bibliografia școlară. Câteva decenii bune a fost profesor la Universitățile din Craiova și din București. Se numără printre puținii teoreticieni ai literaturii care și-au legat numele de un concept literar. Toată lumea știe că acesta este, în cazul lui Negrici, expresivitatea involuntară. Îi stau alături doar Mihai Zamfir, cu stilistica diacronică, Mihai Dinu, care a revoluționat interpretarea regulilor de versificație românești, și bineînțeles, înaintea noastră a tuturor, G. Călinescu, care l-a anticipat pe autorul celei mai moderne Teorii a literaturii, americanul René Wellek, în definirea criticii și istoriei literare ca inseparabile în act, precum fața și reversul unei medalii.

Eugen Negrici a părut interesat la început de stilistica literară, pe care a pre dat-o o vreme la Bra tislava. I-a consacrat mai multe studii care au avut ca obiect poezia română. Toate, valoroase și interesante, mai ales prin perspec tiva adoptată, nu toc mai curentă la noi. Tot obligațiile didactice par să fi fost la origi nea cărților despre literatura veche, pri vită sub unghi nara tologic și estetic: por tretul personajelor în cronicile lui Ureche și Costin, valorile artis tice din predicile lui Ivireanu. În deceniile din urmă, doar Dan Horia Mazilu și Răzvan Voncu au o contribuție în materie de istorie a literaturii medievale românești la fel de originală cu aceea a lui Eugen Negrici. Literatura contemporană a făcut și ea obiectul unor studii ale criticului. Cronicar literar, recenzent, Eugen Negrici n-a fost niciodată. A preferat sintezele, una despre poezie, alta, despre proza primelor decenii postbelice. Accentul nu cade pe judecata de valoare, ca în critica de întâmpinare, ci pe cadrul general istoric și ideologic. O judecată postfactum, așadar, nu postfestum. Ce e drept, literatura realist-socialistă nici nu se preta la o sărbătorire. În amplele capitole introductive, mai cu seamă, ideologia jdanovistă și moștenitoarele ei occidentale sunt examinate cu maximă se veritate. Mai indulgent se arată Eugen Negrici cu unele dintre operele cărora le rezervă o analiză separată, și asta, pentru că nu le aplică totdeauna propriul concept, acela al expresi vității involuntare. Dacă ar fi făcut-o, ar fi putut fi considerat cel mai rău critic actual. Și nu Șerban Cioculescu, botezat de Marin Sorescu Șerban cel Rău ar fi meritat porecla, ci Eugen cel Rău. Capacitatea teoretică o biruie, încă o dată, pe aceea analitică în cartea intitulată Iluziile literaturii române. De data aceasta, e vorba despre întreaga literatură română. Titlul spune totul despre severitatea criticului. Cartea a stârnit o dezbatere ca niciun alt studiu de istorie literară în deceniile din urmă. Și dacă ne gândim cât ne lipsesc astfel de dezbateri în viața noastră literară! Nu compar lucrurile cu situația din interbelic. Dar chiar și în primii ani de postcomunism confrun tările, polemicele erau la ordinea zilei. Seceta actuală numai bine nu face culturii noastre.

Acest mare critic, prin anvergura preocupărilor sale și prin originalitatea perspectivei, îmi este, mărturisesc public pentru prima oară, și un foarte bun prieten. Mi-a fost student, în una din primele mele serii. De știut ne știam, mai exact, mă știa el pe mine, de când eram elevi la Liceul „Nicolae Bălcescu“ din Rm. Vâlcea (actualmente „Alexandru Lahovary“, ca, de altfel, și înainte de război, când tatăl meu a fost profesor). Mult mai târziu, Eugen mi-a spus că-mi purta pică pe vremea aceea, fiindcă nu-l băgam în seamă. Era coleg cu fratele meu mai mic și se jucau împreună. Ne despart exact doi ani, care, la octogenarii care suntem astăzi, nu contează, dar la 13-14 ani, câți aveam pe atunci, reprezentau o diferență foarte mare. Tot mai târziu, am devenit prieteni și am petrecut multe ore împreună, la el acasă, împreună cu Viorica, soția lui, și ea fostă studentă a mea, și cu fiul lor, Dominic. Într-un rând, când era decan, m-a invitat să țin câteva ore la Craiova despre scriitorii actuali, și îmi amintesc că, luându-l odată cu mine pe Augustin Buzura, ca material didactic, nu s-a găsit o sală destul de mare la Univer sitate pentru doritorii să ne asculte, așa că a trebuit să ne mutăm la Liceul „Frații Bu zești“, unde exista o astfel de sală și unde, Dumnezeule, ce epocă!, am avut nevoie de microfoane. Ca să vorbim despre literatura contemporană! Nu știu ce i-au spus lui Eugen oficialii locului, ca urmare a interesului stârnit de întâlnirea noastră în rândurile unui public care nu mai era doar universitar, știu însă că a fost cel din urmă curs. Mare vânător, Eugen a fost, într-un rând, cât pe ce să mă despartă de soție, aducându-ne un fazan, vânat de el, bineînțeles, a cărui fezandare i-a luat doamnei mele o zi întreagă, dar nu ca să-l facă bun de mâncat, ci ca să-l transforme într-o bucată de cărbune. Vă dați seama, nu e așa, că n-a fost deloc ușor să nu cad eu însumi de fa zan din pricina pasiunii vânătorești a prietenului meu!

Nu strică să glumim puțin, nu de alta, dar ca să nu ne sufoce solemnitatea de rigoare. Îl felicit, profesional și prietenește, pe Eugen Negrici pentru Premiul Național care i se decernează astăzi. Altul mai mare nu există în România, dacă e să-i luăm în considerare valoarea simbolică. Asta e vestea bună. Vestea proastă este că regulamentul le interzice laureaților Premiului Național să mai primească alte premii ale Uniunii Scriitorilor.