Poemul care porneşte povestea

Al doilea roman al Andreei H. Hedeș, Marea e mai frumoasă ca tine, crește dintr-un cod cultural ferm articulat care adună teme, motive, suges tii din mitologia extrem-orientală – a teatrului de păpuși pe apă, o marcă o teatrului și, în general, a culturii vietnameze –, din gîndirea europenilor și din poveștile mitologice grecești. Textul romanu lui e ca un poem: personajele cărții sînt niște figuri lirice care vin în narațiune „încărcate“ nu cu faptele lor, cu intrigă, evenimente, ci cu sensul adînc al prezenței lor, semnul adierii altei lumi, de dincolo de pragul vederii. Mai mult, protagonistul romanului, un antropolog din Graz, care „iubea miturile, poveștile, cîntecele și poeziile, obiceiurile și legile vechi, precreștine, încer cînd să vadă umanitatea în primăvara ei, căutînd urme ale unei vîrste de aur“ și care călătorește la prietenul său, Bao, din Hanoi, pentru a se documenta în tainele teatrului de păpuși pe apă, scrie un poem despre „marea pe care nu ați văzut-o“, pentru a-l așeza de finitiv „în rîndul poeților“. În fapt, poemul, deși se află la sfîrșitul romanului, pare a fi resortul său declanșator, născînd o po veste de dragoste foarte acroșantă, scrisă cu o evidentă participare emoțională: „Îngerul meu,/ Te iubesc./Tu ești totdeauna aici cînd am nevoie de tine./ Dragostea noastră este absolută și pură./ În lumea obișnuită două corpuri/ nu pot ocupa același spațiu în același timp./ În lo cul în care ne întîlnim noi, se poate./ Fiecare parte a ta e și a mea și invers./ Și totuși fiecare este și el și celălalt./ Posesiunea unuia de celălalt este totală/ în fiecare celulă sau din ce or fi făcute acolo spiritele./ Mi-a fost atît de dor de tine și îmi este încă./ Dar dacă vii așa, să fim împreună,/ tot mă simt fericită./ Te iubesc nespus, sfîșietor și, dacă mai există ceva/ și în lumea de dincolo, o să fiu lîngă tine/ și n-am să te las singură niciodată./Așa cum Francesca a rămas în veșnicie cu Paolo,/ o să ne învîrtim în eternitate, duși de vînt./ Te iubesc, imens, dragostea mea,/ Marea e frumoasă ca tine“.

Autorul poemului, antropologul Leander Weiss din Graz, călătorește în Vietnam, iar călătoria sa e tema-pivot a cărții („Mulțumesc tuturor acelora care m-au însoțit de-a lungul acestei călătorii“, scrie autoarea într-o dedicație de pe primele pagini ale romanului); nu însă, călătoria, ci căutarea, în înțelesul pe care încă Lessing îl dădea călătoriei – importantă nu e destinația, ceea ce găsim acolo, spune filosoful, ci căutarea acelora –, adevărată inițiere într-un ținut îndepărtat și misterios. Căutînd originile și secretele teatrului de păpuși pe apă, Leander Weiss caută, iată, poezia însăși, (re)descoperită în spectacolul de teatru: „Luna, rotundă și strălucitoare, se înălță ușor pe cer. Porți le templului se deschiseră și un alai de zîne începu să danseze în cercuri largi, plutind pe suprafața apei. O atmosferă de basm se crea sub ochii săi. Vechea legendă a viteazului Le Loi și a sabiei prețioase era pusă acum în scenă cu ajutorul jocurilor de lumini, al sunetelor mlădioase ale instrumentelor și al dibăciei păpușarilor aflați în spatele unor panouri, rogojini așezate vertical, cu fundați pînă la brîu în apă. După acele minute magice, la finalul spectacolului, copiii artiștilor păpușari, călare pe micii bivoli de apă, trecură în șir indian prin fața spectatorilor, salutîndu-i în aplauzele acestora“.

Căutînd „emoția declanșatoare de care avea nevoie pentru a scrie poezie“, antropologul austriac, însoțit de vietnamezul Bao, găsește, în Golful Dragonilor, urmele unui teatru străvechi, acolo, în „splendoarea mării Chinei de Sud“, pri mind nașterea poeziei înseși; condus pe ultima treaptă a inițierii sale de către misteriosul Chú Rong, „Unchiul Dragon“. Leander Weiss asistă la spectacolul ascuns privitorilor obișnuiți, din Peștera Palatului Ceresc, într-o încăpere lungă, „împodobită“. Chú Rong îi dăruiește lui Leander Weiss o păpușă cu numele Nguyen, „atipică“ între celelalte păpuși, pe care antropologul o aduce la Graz, o îmbracă și o îngrijește, iese cu ea la plimbare, se îndrăgostește de ea și îi spune Floare de Păr. Îi dedică poemul amintit și, prin aceasta, o însuflețește, îi dă ființă, repetînd, iată, povestea lui Pygmalion și Galateea din mitologia greacă: Leander e Pygmalion, Floare de Păr e Galateea, într-o lume din ce în ce mai puțin sensibilă la simbolurile lumii de demult.

Andrea H. Hedeș stăpînește perfect mijloacele de a face prezentă iluzia: scene precum aceea cînd obiec tul din lemn, păpușa, devine un corp cu sînge și carne ori precum aceea cînd Leander se „scurge“ în corpul păpușii Floare de Păr sînt antologice și deschid orizontul poeziei adevărate, prin metaforă și poveste.