Născut în Belgia (1960) dintr-o familie de artiști (tatăl scriitor și mama actriță), Carl Norac a publicat o duzină de cărți de poezie (Editions de la Différence, l’Escampette), și numeroase volume de poeme sau povestiri pentru copii, traduse până astăzi în 47 de limbi străine. Marele Premiu oferit de Société des gens de lettres în 2009. Texte poetice (librete) pentru muzică au fost puse în scenă la Filarmonica din Paris. Din 2017 o școală franceză în Loiret poartă numele său. În anii 2020/2021 este declarat Poète National/Dichter des Vaderlands în Belgia. Ultime apariții: Une valse pour Billie (l’Escampette), Poèmes pour mieux rêver ensemble (Actes Sud), Journal de gestes (Maelström). După 20 de ani petrecuți la Loiret, trăiește azi la Ostende, lângă valurile prietenoase.
În România i-a apărut volumul biligv l’Invention de l’enfance/Născocind copilăria (1999, Editura Crater), traducere și prefață de Constantin Abăluță, și Caietul albastru (2007, Editura EX PONTO, Constanța), tradusă de Gabriela și Constantin Abăluță.
Traducem pentru cititorul român șapte poeme din volumul Un vals pentru Billie. Pe ultima copertă, editorul francez (L’Escampette Editions) prezintă astfel volumul :
„ Aceasta este o carte construită ca o piramidă, piatră peste piatră, înălțându-ne spre lumină. O legănare a singurătății în orice legătură omenească, cum ne spun și titlurile ciclurilor de poeme : Trecători și treceri, Praguri în niciunde… Amestecându-ne totodată în rumoarea vocilor de călători ce ne traversează, de la Cendrars la Walser, de la Hafiz la Billie Holiday.“
( Constantin Abăluță)
UMBRAR PENTRU RENÉ CHAR
Orice mână întâlnește noaptea alteia.
Nu poți duce multă vreme zorii în buzunar.
Împotriva cerului pledăm pentru orizont.
Locuim zarul care nu mai cade.
Fiecare față a lui ne fulgeră chipul.
N-avem nimic de vagabond în noi,
de nu cumva respirația,
cea care urcă sau se stinge, cea împrumutată
azurului,
cea toropită de frigul pământului
ori disputată de îngeri.
Urcăm spre vârf
nu visăm pasărea ce abolește distanțele.
De fapt liniștea noastră ne asigură
și gâfâiala ni-i adevărata identitate.
Orice mână întâlnește noaptea alteia.
Două pietricele nu se aseamănă niciodată,
doar când vizează aceeași țintă.
PAVANĂ
PENTRU CEA CARE NU PUTEA SĂ NASCĂ
In memoriam Stig Dagerman
Căzând de pe lampa aprinsă praful
se întoarce
de parcă, ars și spulberat de pe fereastră,
evită să se așeze pe buzele mele.
E o abruptă așchie de soare care mă apără
de cea mai micuță arsură.
Pierdute mâinile mele târăsc încă prin odaie
un ou mort și un ceas deschis.
Copilul cade din mine
în timp ce lupt
ca să mă țin în picioare.
Probabil crede că iluzia pașilor mei
e rațiunea lui de a trăi.
În pântecul amantei, inima lui
avu doar timp să bată și-apoi să dispară.
Eu care sunt greoi și grosolan,
cum aș fi putut sugera măcar
existența unui fluture care nu se putea naște?
Căderea nopții, iată numele
tainic pe care i-l dau. Nu-mi rămâne
decât iubirea
unei femei și orgoliul meu,
falsă încercare picurată prin cuvinte,
orgoliu înălțat în fața lunii
pe care o scuip în ziua
ce nu mai ține cont de vise.
MINIATURĂ PENTRU JAROSLAV SEIFERT
Topirea cristalului începe.
Citim pletele unor fete triste.
Pe străzi oamenii sunt pete calde.
Peste tot iarna se preface-n ramuri
luminoase.
La picioare câini ne ling liniștiți
paharele de bere neagră.
Topirea cristalului începe.
Pe-aici nu sunt copaci
și-n cer nicio stea de ros.
Transparența: încă o piatră de caldarâm.
Dar blănurile trecătorilor se-ntretaie
se dăruiesc precum pletele
fetelor mai triste decât noi.
Vrem lumina,
mai curând licărirea,
inima să ne inunde chipul,
să biciuim până departe voluptatea.
E un debut ca o insultă.
E un sfârșit ca o-ncercare.
Topirea cristalului începe.
RUGĂ PENTRU SOLDATUL KOSTROWITZKY
câteodată moartea mă urmează
liniștită
încă n-am ascuns
cuvinte sub pietricele
scriu „sunt viu“
în timp ce închid ochii
câteodată moartea mă urmează
liniștită
zi de zi în zori sunt bătrân
dar serile mă copilăresc
lasă-mă să mă joc un pic
în curtea umbrelor mari
înțeleaptă moarte
cu grijă ascultă
cum lunecă cerneala
pe această pagină
apoi adormi
RĂSPUNS LUI PIERRE REVERDY
„Miraculosul nu-i aici sau acolo,
e în față, mereu în față.
Inutil să privești aiurea, nici mai sus
nici mai jos”
Sunt doar câteva momente
când mă simt în față.
Îmi fac semn da mă cramponez cumva
de trotuarul opus apoi
fac un gest de dispreț
din căptușeala mantalei îmi vine
mirosul subțiorilor mele
dar totuși sunt
în față.
Strada care ne desparte nu-i conștiința
nici o coincidență
doar greutatea pavajului
a pașilor pieduți
a escapadelor oprite.
Mai bine în față decât aici mai bine aici
decât în față
în vecii vecilor viața nu-i altceva decât o fugă.
DRUMUL LUI HARRY MARTINSON
Se spune că trăim în pierdere,
călătorind fără țintă, că grămezile
de jurăminte de iubire
își dăruiesc prafului cuvintele lor,
că beția vinului nu durează
decât o clipă. N-am nicio replică la aceste
pretinse adevăruri.
Răspund doar că plecarea mă face ușor.
În orele
sumbre ori doar cenușii ale vieții mă surprind
mergând pe aer. Nu știu dacă noaptea este
bună, dacă ziua este profitabilă,
dacă gândurile morților și
sfaturile viilor cojesc norii deasupră-mi,
dar mă duc. Nimic din ceea ce cunosc
sau care se naște
în tăcere nu mă va părăsi atâta timp
cât continui să merg.
TELEGRAMĂ LUI CENDRARS
Blaise, unde te ascunzi? Împreună cu mine ești oare pe-această navă paradită în vârtejul furtunii? Scuturați de ruliu, citesc printre rânduri. Poemele tale au un gust de banană. Notezi în ele ceea ce vezi. Nimic altceva n-ai de spus.
Astăzi nu-i un timp pentru fantome. Rămâi unde ești, bătrân schelet cu un braț lipsă, cu fălcile mirosind a tabac, cu găurile ochilor încă zvâcnind de-o urmă de-azur țâșnită din tâmple. Blaise, poeții se plictisesc fără tine. În inima lumii ei nu mai sunt. Aerul încropit îi omoară și asta-i totul.