Poeme de Carl Norac. Traducere de Constantin Abăluță

Născut în Belgia (1960) dintr-o familie de artiști (tatăl scriitor și mama actriță), Carl Norac a publicat o duzină de cărți de poezie (Editions de la Différence, l’Escampette), și numeroase volume de poeme sau povestiri pentru copii, traduse până astăzi în 47 de limbi străine. Marele Premiu oferit de Société des gens de lettres în 2009. Texte poetice (librete) pentru muzică au fost puse în scenă la Filarmonica din Paris. Din 2017 o școală franceză în Loiret poartă numele său. În anii 2020/2021 este declarat Poète National/Dichter des Vaderlands în Belgia. Ultime apariții: Une valse pour Billie (l’Escampette), Poèmes pour mieux rêver ensemble (Actes Sud), Journal de gestes (Maelström). După 20 de ani petrecuți la Loiret, trăiește azi la Ostende, lângă valurile prietenoase.

În România i-a apărut volumul biligv l’Invention de l’enfance/Născocind copilăria (1999, Editura Crater), traducere și prefață de Constantin Abăluță, și Caietul albastru (2007, Editura EX PONTO, Constanța), tradusă de Gabriela și Constantin Abăluță.

Traducem pentru cititorul român șapte poeme din volumul Un vals pentru Billie. Pe ultima copertă, editorul francez (L’Escampette Editions) prezintă astfel volumul :

Aceasta este o carte construită ca o piramidă, piatră peste piatră, înălțându-ne spre lumină. O legănare a singurătății în orice legătură omenească, cum ne spun și titlurile ciclurilor de poeme : Trecători și treceri, Praguri în niciunde… Amestecându-ne totodată în rumoarea vocilor de călători ce ne traversează, de la Cendrars la Walser, de la Hafiz la Billie Holiday.“

( Constantin Abăluță)

UMBRAR PENTRU RENÉ CHAR

Orice mână întâlnește noaptea alteia.

Nu poți duce multă vreme zorii în buzunar.

Împotriva cerului pledăm pentru orizont.

Locuim zarul care nu mai cade.

Fiecare față a lui ne fulgeră chipul.

N-avem nimic de vagabond în noi,

de nu cumva respirația,

cea care urcă sau se stinge, cea împrumutată

azurului,

cea toropită de frigul pământului

ori disputată de îngeri.

Urcăm spre vârf

nu visăm pasărea ce abolește distanțele.

De fapt liniștea noastră ne asigură

și gâfâiala ni-i adevărata identitate.

Orice mână întâlnește noaptea alteia.

Două pietricele nu se aseamănă niciodată,

doar când vizează aceeași țintă.

 

PAVANĂ

PENTRU CEA CARE NU PUTEA SĂ NASCĂ

In memoriam Stig Dagerman

Căzând de pe lampa aprinsă praful

se întoarce

de parcă, ars și spulberat de pe fereastră,

evită să se așeze pe buzele mele.

E o abruptă așchie de soare care mă apără

de cea mai micuță arsură.

Pierdute mâinile mele târăsc încă prin odaie

un ou mort și un ceas deschis.

Copilul cade din mine

în timp ce lupt

ca să mă țin în picioare.

Probabil crede că iluzia pașilor mei

e rațiunea lui de a trăi.

În pântecul amantei, inima lui

avu doar timp să bată și-apoi să dispară.

Eu care sunt greoi și grosolan,

cum aș fi putut sugera măcar

existența unui fluture care nu se putea naște?

Căderea nopții, iată numele

tainic pe care i-l dau. Nu-mi rămâne

decât iubirea

unei femei și orgoliul meu,

falsă încercare picurată prin cuvinte,

orgoliu înălțat în fața lunii

pe care o scuip în ziua

ce nu mai ține cont de vise.

 

MINIATURĂ PENTRU JAROSLAV SEIFERT

Topirea cristalului începe.

Citim pletele unor fete triste.

Pe străzi oamenii sunt pete calde.

Peste tot iarna se preface-n ramuri

luminoase.

La picioare câini ne ling liniștiți

paharele de bere neagră.

Topirea cristalului începe.

Pe-aici nu sunt copaci

și-n cer nicio stea de ros.

Transparența: încă o piatră de caldarâm.

Dar blănurile trecătorilor se-ntretaie

se dăruiesc precum pletele

fetelor mai triste decât noi.

Vrem lumina,

mai curând licărirea,

inima să ne inunde chipul,

să biciuim până departe voluptatea.

E un debut ca o insultă.

E un sfârșit ca o-ncercare.

Topirea cristalului începe.

 

RUGĂ PENTRU SOLDATUL KOSTROWITZKY

câteodată moartea mă urmează

liniștită

încă n-am ascuns

cuvinte sub pietricele

scriu „sunt viu“

în timp ce închid ochii

câteodată moartea mă urmează

liniștită

zi de zi în zori sunt bătrân

dar serile mă copilăresc

lasă-mă să mă joc un pic

în curtea umbrelor mari

înțeleaptă moarte

cu grijă ascultă

cum lunecă cerneala

pe această pagină

apoi adormi

 

RĂSPUNS LUI PIERRE REVERDY

Miraculosul nu-i aici sau acolo,

e în față, mereu în față.

Inutil să privești aiurea, nici mai sus

nici mai jos”

Sunt doar câteva momente

când mă simt în față.

Îmi fac semn da mă cramponez cumva

de trotuarul opus apoi

fac un gest de dispreț

din căptușeala mantalei îmi vine

mirosul subțiorilor mele

dar totuși sunt

în față.

Strada care ne desparte nu-i conștiința

nici o coincidență

doar greutatea pavajului

a pașilor pieduți

a escapadelor oprite.

Mai bine în față decât aici mai bine aici

decât în față

în vecii vecilor viața nu-i altceva decât o fugă.

 

DRUMUL LUI HARRY MARTINSON

Se spune că trăim în pierdere,

călătorind fără țintă, că grămezile

de jurăminte de iubire

își dăruiesc prafului cuvintele lor,

că beția vinului nu durează

decât o clipă. N-am nicio replică la aceste

pretinse adevăruri.

Răspund doar că plecarea mă face ușor.

În orele

sumbre ori doar cenușii ale vieții mă surprind

mergând pe aer. Nu știu dacă noaptea este

bună, dacă ziua este profitabilă,

dacă gândurile morților și

sfaturile viilor cojesc norii deasupră-mi,

dar mă duc. Nimic din ceea ce cunosc

sau care se naște

în tăcere nu mă va părăsi atâta timp

cât continui să merg.

 

TELEGRAMĂ LUI CENDRARS

Blaise, unde te ascunzi? Împreună cu mine ești oare pe-această navă paradită în vârtejul furtunii? Scuturați de ruliu, citesc printre rânduri. Poemele tale au un gust de banană. Notezi în ele ceea ce vezi. Nimic altceva n-ai de spus.

Astăzi nu-i un timp pentru fantome. Rămâi unde ești, bătrân schelet cu un braț lipsă, cu fălcile mirosind a tabac, cu găurile ochilor încă zvâcnind de-o urmă de-azur țâșnită din tâmple. Blaise, poeții se plictisesc fără tine. În inima lumii ei nu mai sunt. Aerul încropit îi omoară și asta-i totul.