Lucian Pintilie s-a născut în 1933 la Tarutino, Județul Cetatea-Albă, astăzi, Ucraina, regiunea Odessa. A murit la București, pe 16 mai, în 2018. În această zi, în fiecare an, împreună cu Marie France Ionesco, ne întîlnim cîțiva prieteni. Și privim. Oarecum în gol. Unii către ceilalți.
Plecarea lui Lucian Pintilie este o cale oprită definitiv spre dialogul lucid, precis, încărcat cu o formă de umor unică. Tipul lui de a vedea lumea și de a-i spune acut poveștile pe scenă și pe ecran a marcat cultura noastră, felul de a ne raporta la moment, la context, la istorie, la noi înșine. Lucrul lui cu Actorul este evocat și invocat de toți cei care mai sînt și care au avut șansa să-i vadă piesele și filmele. De aceea, nu este situație publică sau privată în care să nu fie numit Maestru, ca o inteligență ieșită din canoane, ca o energie care scotea apele din matcă, le învolbura și le aducea pe drumurile artei numai de el știute. Imposibilul este un teritoriu care nu a existat pentru Lucian Pintilie și pentru artișii cu care a lucrat.
Pintilie continuă să ne inhibe pe noi, românii, și de dincolo. Nici astăzi, în secolul XXI, cei mai mulți nu știu cum să se pună în relație cu el. Cum să-l numească. Și astăzi, geniul lui Pintilie îi paralizează. În toate strigătele lui s-a strîns lașitatea atîtora, în cuvîntul lui și în forța faptelor sale a țîșnit, salvator, libertatea absolută a artistului. În fiecare spectacol sau film există o schijă din războiul pe care el l-a cîștigat împotriva „celorlalți“. A fost singurul interzis. Cenzura, în cazul său, a însemnat oprirea creației, nu ameliorarea ei pe gustul cenzorilor, al politrucilor, al ideologiei și al partidului comunist. Pus la cutii metalice și eliminat complet de pe vreo scenă. Reconstituirea, De ce trag clopotele, Mitică, Revizorul. Nu a fost niciodată comod. Nici la repetiții, în niciun context.
Nu am văzut niciunul dintre spectacolele lui Lucian Pintilie. Simt nevoia să reiau un text mai vechi, în care structura lui mă ajută acum să-mi agăț alte imagini, mă ajută să-i spun cumva cît de mult l-am prețuit și cît de mult îmi lipsește. N-am văzut nici Copiii soarelui, nici Proștii sub clar de luna, Cezar și Cleopatra, Inima e pe înălțimi, Biedermann și incendiatorii, D’ale carnavalului, Livada de vișini, toate puse în scenă la Teatrul Bulandra. Nici Revizorul, ultimul spectacol făcut de Pintilie în România. În 1972. Interzis de cenzura comunistă după cea de a treia reprezentație. Un asalt grav împotriva spiritului și al libertății. Un punct și de la capăt. Lumea minciunii, a deriziunii, a prăpastiei din noi. Lumea obedientă. De oriunde. Lumea saltului mortal. În 1972, în România literară apar trei texte extraordinare, semnate de trei mari nume din elita culturală. Ana Blandiana, Lucian Raicu și Matei Călinescu fac breșă în istoria prezentului de atunci. Fixează Revizorul în memoria tuturor. A celor care l-au văzut sau nu, a celor care l-au interzis, a celor care au tăcut. Eu l-am „văzut“ datorită Getei Dimisianu. Memoria ei purta fiecare detaliu din întregul unui manifest. Și pentru asta am să-i fiu recunoscătoare toată viața. Tot ce a urmat a fost „după“. „După“ Revizorul. Ciulei este dat afară de la directoratul Teatrului Bulandra. Va pleca din România. Ca și Lucian Pintilie. Ca și Radu Penciulescu, David Esrig, Vlad Mugur. Miruna și Radu Boruzescu. Andrei Șerban. Lucian Giurchescu. Iulian Vișa. Dan Nuțu. Ovidiu Schumacher. Helmuth Stürmer.
În fiecare zi, trec, de atîtea ori, de atîtea ori, pe lîngă două schițe ale scenografului Paul Bortnovschi. Stau pe un perete alb și nu mă lasă, orice ar fi, să uit. Amîndouă sînt de la Revizorul. Pe una, am primit-o de la el, de la Bortnovschi, un uriaș blînd și incandescent, un artist și un om de știință la un loc, un arhitect care a născut forme noi în limbajul scenografic. Mi-a dat-o simplu, ca și cum mi-ar fi dat o floare proaspătă din grădina lui. A fost un altfel de rămas bun. Pe cealaltă, am primit-o cînd am împlinit patruzeci de ani, de la colegii mei de atunci, de la România literară. Desenul în alb și negru este puternic. Viu. Ca și scrisul acestui uriaș artist, Paul Bortnovschi. Uneori, cînd nu merg duminica la Sf.Liturghie, învinsă de spaime și de limite proprii, mă așez pe scară și privesc liniile, cuvintele: Revizorul, Gogol, ‘971, Regia Lucian Pintilie, Se trag clopotele…
Radu Boruzescu este cel care mi l-a prezentat pe Pintilie în imagini. Am să-i mulțumesc mereu. O recuperare fără de care nu aș fi întreagă. Fotografiile pe care le-am văzut împreună, pregătind o „Nocturnă“ a mea de la Televiziunea română, mi l-au întipărit pe retină pe Lucian Pintilie, foarte personal și foarte subiectiv. Așa cum mi-a rămas trandafirul aruncat de Radu în loc de bulgări de pămînt. Radu Boruzescu și Miruna Boruzescu, doi scenografi mari, doi artiști inepuizabili, care i-au însoțit pe marii regizori aici și pretutindeni. Tandrețea lui Radu Boruzescu poposește în fiecare poveste-imagine-spectacol. De teatru sau de operă. Văd, împreună cu el, scene întregi din Pescărușul și variantele lui puse în scenă la Paris sau Minneapolis, din Turandot la Théâtre National de Chaillot, din Trei surori, Jacques sau supunerea, Rața sălbatică, Azilul de noapte, Astă seară se improvizează la Théâtre de la Ville, din Tartuffe la Arena Stage din Washington, la invitația lui Ciulei, din Orestia, în 1979, la Festivalul de la Avignon. Nu știu dacă la toate au lucrat și soții Boruzescu. Radu Boruzescu este Călăuza mea în lumea regizorului Lucian Pintilie. Mă poartă cu răbdare, pas cu pas, îmi povestește cum Nina, Trigorin și Treplev alunecau spre imaginar, spre un tip de ludic și de cioburi și de legende din care Pintilie reface alte mari trasee culturale cu o anvergură halucinantă. În Bricabrac recitesc notițele lui Pintilie de la Avignon, și nu doar. Rîd. Zgomotos. Precum cicadele vara, în sudul Franței. Ca de atîtea ori cînd îmi spunea tot felul de lucruri șoptite, complice, onirice.
Omagiul pe care Pintilie i-l face lui Harag, după ce a văzut Livada de vișini la Tîrgu-Mureș, m-a marcat. De citit în Bricabrac, Editura Nemira.
Lucian Pintilie a fost coleg cu Radu Penciulescu, Sanda Manu, Valeriu Moisescu, Valeriu Grama. Toți fac parte din viața mea, în modul cel mai definitiv și mai profund. Îmi amintesc de seara ireală în care Sanda Manu ne-a strîns pe toți la masă, în apartamentul ei frumos din Armenească. Țin minte lumina lumînărilor – ce-i mai plăcea lui Pintilie! – și ochii năzdrăvani ai tuturor. Bărbați cuceritori, fermecători, artiști unici, devorați de teatru, de cuvînt, de artă, de viață. În fiecare pliu al vieții a stat cîte o replică, o situație, o întîlnire, zbucium, chef, bucurie, greul, greul din viața fiecăruia, umilința pe care n-au acceptat-o, curiozitatea enormă față de teatru. Am stat ore fără să-mi dau seama cîte. Ceva din mine a rămas cu ei, acolo, la masa albă, impecabilă a Sandei Manu pe care zăream, în burta nopții, scrum, ceară, vin, firimituri de pîine, zeci de imagini de teatru și de viață îmbibate în carne, în pori. Astăzi, nici Sanda Manu nu mai este. Feminitatea ei și inteligența ei i-a fermecat, pur și simplu, pe toți bărbații promoției lor de regizori. Și nu numai. Legătura dintre ei nu a fost spulberată niciodată.
De la Gala Uniter de la Sibiu nu mai țin minte mare lucru. Exact în spatele meu a stat Lucian Pintilie. Venise special pentru că Radu Boruzescu a luat Premiul pentru întreaga activitate. A vrut să-l însoțească în numele prieteniei lor. A regizat și a jucat, ore în șir, în spatele meu, într-un spectacol paralel. Am rîs pînă la leșin. Dimineața, trebuia să zboare cu avionul la București. În holul hotelului „Împăratul romanilor“ era strîns tot teatrul românesc. Protagonistul poveștii mele era Pintilie. Le spuneam ce a făcut toată seara Galei. La un moment dat, cel mai tare am auzit rîsul lui. Un bărbat, un bărbat puternic, puternic, fermecător, în jurul căruia gravitau universuri. „Eu nu mai plec, dragă, la aeroport acum. Or mai fi avioane.“ Rîsul lui înconjoară poveștile teatrului românesc. Ochii lui albaștri mari, limpezi, ludici, sfredelitori rămîn pururi deschiși larg peste lumi, peste noi, peste orizonturi, ei vor vedea mereu altfel pentru că Lucian a fost altfel.
După ultimul spectacol al lui Aureliu Manea găzduit la Metropolis, Scrisorile Marianei Alcoforado, Lucian Pintilie a stat cu mine mult, mult, în fața teatrului. Era ca un copil. Atunci l-a cunoscut copilul meu, Luca. S-au privit, lung. Și au început să vorbească despre frică și iubire. M-am pierdut printre cuvinte și lacrimi. Se întreba în vălătucii fumului de țigară, dacă să meargă la cabină, la Rică. Lucian l-a vizitat la Gâlda. Îl priveam cît era de emoționat… mă ținea de mînă. Ca Luca. Minutele treceau. „Dacă îl iubești, n-ai cum să nu te duci la el. Eu cred că te așteaptă, Lucian…“ i-a spus băiețelul. Ne-am întors și l-am condus încet, în tăcere, la cabina unde Manea îl aștepta. Cînd s-a deschis ușa, am văzut un chip cît soarele de luminos. Cred că Lucian Pintilie a fost așa cum l-am zărit reflectat în privirea unicului artist care a fost Aureliu Manea. Cred că abia atunci am pipăit generozitatea lui Lucian. De care, de fapt, m-am bucurat în toți anii petrecuți împreună. Și eu, și alții. În hohote de rîs, în priviri care înghețau cuvinte, în luminile ce se culcă peste lac, în foaierul vreunui teatru, în valuri de fum, de aburi, de muzică, de tăcere…
Septembrie, 2013, Castelul Peleș. Lucian Pintilie primește medalia „Nihil sine deo“ din partea Majestății sale Regele Mihai. Simt zborul pescărușilor peste livezi de vișini, peste cîmpuri fumegînde, peste obstacole mai mici sau mai mari, peste chin și lacrimi, peste suferință și revoltă, peste nedreptate, peste adevăr, peste coșmaruri, peste dictaturi, peste zeci de ani în care Lucian Pintilie a fost și a rămas el însuși.
Așa cum era cînd vorbeam la telefon, cum era la el acasă sau aiurea. După vreun spectacol pe care îl vedeam în aceeași seară sau despre care știa că l-am văzut, telefonul suna a doua zi, dimineața, la 9.30. Ritual pe care l-am continuat o vreme și cu Marie-France. Nu putea trăi în afara teatrului și filmului. A văzut, ca nimeni altul, teatru și film făcute în România după 1990. Lucian Pintilie a fost mereu, mereu, același spirit uriaș, același unic observator al lumii și al teatrului, al filmului, un vrăjitor, un zburător care a înălțat artistul la cer.
Lucian Pintilie stă în mijlocul acestui univers, ca un spirit mare și rebel, cu brațele deschise. Rîde și îmbrățișează noaptea. Din împreunarea lor s-a născut, magic, o mare aventură. Căci teatrul coboară pe pămînt deodată cu Luna.
„Pescărușul trebuie să înceapă puternic, violent și să se sfîrșească pianissimo.“ Cehov.
Ca și viața.