Tânăra prințesă de Clèves în romanul dnei de Lafayette mărturisește bunului ei soț că se simte atrasă fără voia ei de dl de Nemours, nobil mereu prezent la curtea regală a Franței, și că deci ar dori să evite vizitele la curte. O coincidență face ca acest nobil să asculte discuția dintre cei doi și să înțeleagă că e vorba despre el. Nu se poate stăpâni să comunice întâmplarea unui prieten care, conform legilor bârfei, o transmite mai departe. Surprins, bănuind că soția lui a povestit ea însăși conversația, prințul de Clèves o spionează și crede că ea l-a înșelat cu Nemours. De durere, el se stinge, nu înainte însă ca prințesa să-l convingă de nevinovăția ei.
Prințul de Clèves fiind cel mai bun prieten al soției sale, pierderea lui îi provoacă ei o rană de nevindecat, cu atât mai mult cu cât ea își dă seama că Nemours, plin de sine, nu s-a putut stăpâni să se laude cu ce a auzit și în acest fel să se facă, indirect, vinovat de moartea soțului ei. Prințesa petrece o lungă perioadă de doliu fără să vadă pe nimeni, iar când se întoarce în lume refuză să-l primească pe Nemours, cu toate că se simte încă atrasă de el. Nemours, sperând că în sfârșit vor putea fi împreună, reușește cu ajutorul unchiului ei să o vadă, fără ca nimeni altcineva să fie la curent cu întâlnirea lor.
După o clipă de surpriză, prințesa îi mărturisește sincer sentimentele ei, dar îl previne că va continua să urmeze „regulile austere pe care datoria i le impune.“ „Datorie, exclamă Nemours, acum când sunteți liberă?“ „Soțul meu a murit din cauza dvs. și din cauza mea, îi răspunde prințesa. Ar fi oare altcineva în stare, ca el, să-și iubească soția pentru totdeauna?“ îl întreabă ea, reamintindu-i trecutul lui frivol. Când Nemours protestează, ea îi răspunde: „Pasiunile, recunosc, mă pot conduce, dar nu mă pot orbi. Datorită indiscreției dvs. prințul de Clèves, nu pot să uit, nu mai e printre noi. Iar dvs., nu pot să nu văd, mai devreme sau mai târziu, veți avea alte aventuri.“ Îl respinge deci, promițând politicos că în viitor se va mai gândi.
De atunci încolo, ea va locui departe, la celălalt capăt al Franței, neacceptând să-l revadă pe Nemours sau să-i primească scrisorile. După un timp, pasiunea lui se va potoli și va dispărea. Iar ea nu va mai trăi mult, petrecând șase luni pe an la o mănăstire de maici, iar restul timpului acasă, retrasă, cu preocupări, cum spune dna de Lafayette, încă și mai sfinte decât cele de la mănăstire.
*
E plauzibilă această poveste? Ca și în celelalte romane despre care am vorbit, acțiunea Prințesei de Clèves, privită atent, pare exagerată, puțin probabilă. Și totuși, oricât de greu de crezut ar fi destinul protagonistei, încercările la care este ea supusă și capacitatea ei de a decide sunt de o claritate remarcabilă. Virtuțile care o leagă de prințul de Clèves sunt cele care îngăduiau celor care trăiau atunci și ne îngăduie și nouă, celor care trăim acum, să stăm în picioare și să rămânem alături de cei de lângă noi: gratitudinea, cinstea și statornicia.
Ea îi e recunoscătoare prințului pentru că a cerut-o de soție – căsătoria fiind pe atunci singura cale a reușitei pentru o tânără femeie – într-un moment când familia ei nu era bine văzută la curte și niciun alt pretendent nu îndrăznea să se manifeste. Îi este la fel de recunoscătoare, pentru că o iubește fidel și mai întotdeauna se poartă cu ea ca un adevărat prieten.
Cum a învățat-o mama ei, cinstea este pentru ea o nevoie vitală. Prințesa nu numai că nu e de acord cu depravarea lumii elegante, dar își dă bine seama că atmosfera acestei lumi agitate, nestăpânite, ar putea să o împingă în brațele bărbatului la modă de care e atrasă. Nu întâmplător singura ocazie când e de acord cu o vizită a lui Nemours, în prezența soțului ei, este obligația, nu foarte cinstită, să-l salveze pe unchiul ei de o mare primejdie la curte. Cum? Compunând împreună cu Nemours o scrisoare falsă. Ca să rămână cu adevărat onestă, stăpână pe ea însăși, prințesa știe că trebuie să stea departe de curtea regală, să rămână acasă.
În sfârșit, cu ajutorul reflecțiilor lui Gabriel Marcel, filosof al drumului vieții, putem spune că statornicia, fidelitatea, departe de a fi o formă de inerție, seamănă mai degrabă cu o respirație, cu un suflu, dacă nu chiar cu o flacără. Legătura dintre două ființe care trăiesc împreună are un punct de sprijin necondiționat, promisiunea că „voi continua să respir alături de tine orice s-ar întâmpla“. Chiar dacă – ar putea prințesa să adăuge – tu ai plecat de pe această lume.