Mircea Nedelciu a murit în vara lui 1999, pe 12 iulie. Nu împlinise încă 49 de ani. Prin urmare, ne-a părăsit când avea cu douăzeci de ani mai puțin decât vârsta mea de acum. Această contabilitate sinistră mă face să mă cutremur. Cine știe câte cărți ar mai fi scris? Oare ce traiectorie publică ar fi urmat? Îl recunoșteam ca pe șeful natural al generației noastre. Avea toate calitățile: era inteligent, talentat, generos. Și, pe deasupra, neobosit. Spre deosebire de mulți dintre noi, care mormoloceam târându-ne zilele de pe azi pe mâine, Mircea Nedelciu avea mereu proiecte și – dacă n-ar fi un cuvânt prea mare – viziune. Strălucea în cenușiul comunismului, cu un optimism debordant, dar adevărata măsură și-a dat-o după 1989. Atunci am văzut de aproape cum gândește un lider, un creator, un ideolog, un om de afaceri.
Pe la mijlocul anilor 1990, se apropiase mult de Nicolae Manolescu. A fost membru al Partidului Alianței Civice. În paranteză fie spus, dispariția acelui partid, cu ideile sale moderne, a fost pentru mulți dintre noi semnul că țara nu-și va putea depăși niciodată condiția subalternă. Incapabili de înnoire, dependenți de minciuna comunistă, refuzând să ne luăm soarta în mâinile proprii, ne-am autocondamnat la o viețuire mediocră, la o existență în turmă, permițându-le nemernicilor, escrocilor, rataților și analfabeților să ne conducă nestingheriți. Prea mulți intelectuali care știau ce trebuie făcut în România au fost înlăturați, batjocoriți, compromiși ori, ca în cazul lui Mircea Nedelciu, au dispărut prematur.
Cei patru ani care ne despărțeau ca vârstă erau, în realitate, mult mai mulți. Experiența lui de viață, talentul deja probat, maturitatea evidentă, energia, entuziasmul lui calm, aerul natural-protector cu care te întâmpina ți se impuneau din prima clipă. El era deja Mircea Nedelciu, prozatorul de mare talent, personalitatea înconjurată de respect, numele de care se lega viitorul literaturii române. Vedeam încă de pe atunci în el omul care, într-un viitor mai bun, urma să conducă destinele culturii române, personalitatea care îți inspira o încredere de nestrămutat. Simpla lui prezență îți dădea senzația că nu se poate întâmpla nimic rău, că „totul e sub control“, cum se spune. Căldura lui umană, ușurința de a comunica, diplomația, inventivitatea erau dublate de o putere de muncă ieșită din comun. Mircea Nedelciu era nu doar un scriitor plin de pasiune, ci și un mare cititor.
Mulți dintre cei care-l evocă astăzi îi leagă imaginea de cea de șef al librăriei Editurii Cartea Românească. Încă aștept să apară cronicarul acelui establishment cultural care, la nivelul României și al istoriei anilor 1980, a fost la fel de important ca al unor instituții similare precum „Shakespeare and Company“, din Paris, a Sylviei Beach, ori „City Lights Books“, din San Francisco, a lui Lawrence Ferlinghetti. Li se adaugă, desigur, „Waterstone“ Piccadilly, din Londra și „The Strand“, din New York – deși acestea două sunt niște coloși ce adăpostesc milioane de cărți, iar comunicarea directă între librar și cititor a devenit mult mai impersonală. Mircea Nedelciu și echipa sa (Florin Iaru și Dan Stanciu) transformaseră librăria și curtea editurii aproape într-un institut de cultură: era locul de întâlnire al scriitorilor și artiștilor, „agora“ unde se creau reputații și se gândeau strategii pentru a ocoli capcanele cenzurii.
Din fericire, „tradiția Nedelciu“ nu s-a stins cu totul. Am la îndemână două exemple de librării – s-ar putea să fie și altele – care continuă să funcționeze în spiritul inaugurat de autorul Tratamentului fabulatoriu. Ele există, la propriu, în jurul unor personaje care ar merita, ele însele, să devină eroi în minunata poveste de iubire dintre om și carte. E vorba de Vlad Niculescu, de la librăria Cărturești & Friends, din București, aflată pe strada Edgar Quinet, la doi pași de Universitate, și de Oana-Maria Doboși și Raluca Selejan, muzele livrești, cele Două Bufnițe din cel mai frumos loc din Timișoara, Piața Unirii. Dacă Vlad Niculescu amintește prin inteligență, alură, stil și competență de Mircea Nedelciu, fiindu-i fratele mai mic, bufnițele bănățene sunt, cu siguranță, fiicele lui spirituale.
Ca să vă dați seama ce fel de om era Mircea Nedelciu, am să evoc un mic episod care mă privește. Trebuie să spun că dintre scriitorii români ai generației noastre, doar Marian Papahagi și Horia-Roman Patapievici au mai arătat, în egală măsură, însușiri intelectuale și o vocație practică ieșită din comun. Altfel spus, era capabil să dezbată ore în șir chestiuni abstracte, iar apoi, la fel de dezinvolt, să se ocupe de organizarea fluxului comercial al librăriei ori să gândească, încă de pe atunci, funcționarea în libertate a instituțiilor culturale – și nu numai. Din acest motiv, era nu doar apreciat, ci și iubit de cei din editură. Toată lumea era conștientă că rolul relativ modest, în raport cu redactorii editurii, ținea doar de circumstanțele anormale ale comunismului. Se știa că, mai devreme sau mai târziu, el își va ocupa locul meritat pe scara socială – pe cea simbolică se afla deja în vârf.
Să revin la episodul promis. Suntem în toamna anului 1989, într-o frumoasă zi de septembrie, așa cum doar în București sunt. Pășesc opărit în curtea Editurii Cartea Românească, sperând să diminuez, întâlnind colegi de generație, dezamăgirea care mă cuprinsese: a treia editură la rând îmi respinsese și cartea pe care o purtam sub braț. Ca întotdeauna, Nedelciu m-a întâmpinat călduros, cu zâmbetul lui larg pe buze. I-am povestit ce se întâmplase și l-am întrebat dacă e prin preajmă un tomberon unde să arunc dosarul cu texte inutile cărora redactorii de la „Albatros“, „Meridiane“ și „Univers“ îi spuseseră pas. „Nu-l mai duc acasă. Oricum, mai am două cărți care au fost și ele deja respinse“, i-am spus. Nedelciu a devenit brusc serios. „Nu arunci nimic. Ia dă-l aici.“
I-am predat obiectul și, fără să mai spună un cuvânt, s-a îndreptat spre o doamnă îmbrăcată în negru, care tocmai pășea pe poarta editurii. Nedelciu i-a spus câteva cuvinte, apoi a însoțit-o în redacție. După vreo zece minute, mi-a făcut semn să urc treptele spre editură, unde doamna, așezată la un birou, răsfoia paginile, deja destul de uzate, ale manuscrisului. Înainte de a intra în birou, Nedelciu mă informase: „Hai, s-ar putea să ai noroc. Doamna Bedrosian tocmai s-a întors de la Consiliul Culturii și idioții de cenzori au făcut măcel. Le-au respins vreo patruzeci de titluri și acum redactorii sunt înnebuniți să le înlocuiască.“
Sceptic cum eram, i-am replicat: „Pe mine nici n-au apucat să mă trimită la cenzură. M-au respins din start. Așa că mai bine să n-o fac pe doamnă să-și piardă vremea cu o carte care oricum n-o să apară.“ Spre deosebire de mine, Nedelciu nu era deloc descurajat. I-a povestit pe scurt Magdalenei Bedrosian mărunta mea odisee. Doamna îl urmărea cu interes, privindu-l prin ochelari. Din când în când, îmi arunca o privire întrebătoare și mie, ca și cum ar fi vrut să-i confirm că entuziasmul cu care vorbea Nedelciu avea o acoperire în realitate. La final, mi-a spus: „Lăsați-mi numărul de telefon. Am să vă sun într-o săptămână.“
Cel mai greu pe tot parcursul tribulațiilor mele cu editurile bucureștene a fost să gestionez acea propoziție: „Am să vă sun într-o săptămână.“ Inutil să spun că nu m-a sunat nimeni, niciodată. A trebuit să-mi înfrâng rușinea, să telefonez eu, pentru ca, în cele din urmă, rezultatul să fie același: respingerea manuscrisului și mersul la altă editură. Nici doamna Bedrosian nu m-a sunat după o săptămână. M-a sunat după vreo trei: „Mi-a plăcut mult manuscrisul. Dl. Mircea Martin v-a scris deja un referat pozitiv și sper să-l pot trimite la tipar chiar zilele acestea.“
N-am putut să nu-mi reamintesc și acest episod, important pentru mine și pentru că a reprezentat debutul, în care Mircea Nedelciu figurează ca erou central. Așa a fost în toate secvențele în care l-am întâlnit și în tot ce am auzit despre el. Într-o lume a invidiilor, a meschinăriilor, a intrigilor și geloziilor prostești, Mircea Nedelciu nu avea dușmani. Ceea ce spune totul despre natura lui solară. M-am bucurat enorm și chiar am meditat la toate aceste întâmplări urmărind evenimentul organizat la Muzeul Național al Literaturii Române, „Remember Mircea Nedelciu“. Iuliana Miu, realizatoarea, e o tânără cercetătoare care a scris o excelentă teză de doctorat despre creația lui Nedelciu. N-a fost doar o întâlnire între prieteni, ci o activitate amplă, ce include o expoziție de fotografii, obiecte, manuscrise ce i-au aparținut scriitorului.
Au avut intervenții nostalgice și competente Ion Bogdan Lefter, Călin-Andrei Mihăilescu, Florin Iaru, Cristian Teodorescu, Murivale, Daniela Zeca-Buzura, Simona Popescu, Mariana Avanu-Bulei, colegi ai lui Nedelciu din perioada când a lucrat la ONT, prezenți în curtea Muzeului, precum și mulți dintre cei care l-au cunoscut ori i-au fost apropiați. Adriana Babeți și cu mine ne-am adresat celor prezenți prin intermediul a două intervenții online. Înregistrarea evenimentului e accesibilă pe site-ul MNLR și, de asemenea, pe YouTube. Imaginile finale, care alternează secvențe cu Mircea Nedelciu vorbind, încă sănătos, plin de fervoare într-o emisiune de televiziune și cele în care, la un târg de carte, e în cărucior, dar comunică în continuare plin de vervă, sunt printre cele mai emoționante și tragice pe care le-am văzut vreodată.