Marie NDiaye, născută în 1967, este o romancieră și scenaristă franceză. Crescută de mama sa, a început să scrie de la vârsta de 12 ani. Primul său roman, Quant au Riche Avenir, a fost publicat când Marie NDiaye avea 18 ani. Rosie Carpe (2001) a câștigat Premiul Femina, iar Papa Doit Manger a fost a doua piesă de teatru scrisă de o femeie inclusă în repertoriul Comediei Franceze. În limba română, la Editura Trei au apărut trei romane ale acestei autoare: A mea este răzbunarea (traducător: Tristana Ir), Șefa (traducător: Tristana Ir) și Trei femei puternice (traducător: Cecilia Ştefănescu), acesta din urmă, distins cu Premiul Goncourt -2009 și nominalizat la Booker Prize. Mai jos, un interviu în exclusivitate pentru „România literară“ cu una dintre scriitoarele importante ale Franței literare de astăzi.
Cristian Pătrășconiu: Cum v-a schimbat viața Premiul Goncourt, Marie NDiaye?
Marie NDiaye: Premiul Goncourt mi-a schimbat viața în cel puțin două moduri. În primul rând: datorită premiului, cartea mea a fost tradusă în câteva zeci de limbi (înainte nu era, desigur, o asemenea situație) și consider foarte emoționant să fiu tradusă în lumea întreagă. Mi se pare un privilegiu incredibil! A doua manieră în care mi-a schimbat viața acest premiu: pentru că romanul s-a vândut foarte bine, am dobândit o siguranță financiară care-mi lipsea cu desăvârșire înainte în calitate de scriitor.
Chiar voiam să vă întreb: cât e de importantă această centură de siguranță financiară pentru un scriitor în lumea de astăzi?
În România e foarte importantă siguranța financiară. La fel se întâmplă și în Franța, unde foarte puțini pot trăi din profesia de scriitor. Majoritatea lucrează, în paralel, ca profesori, jurnaliști sau ceva asemănător. Este un mare noroc dacă reușești să trăiești doar din scris, un mare privilegiu. Trebuie spus că Republica Franceză este destul de generoasă cu artiștii, în sensul că acordă numeroase burse pentru scriitori și le pune la dispoziție reședințe de creație.Franța este foarte generoasă cu artiștii. De exemplu, eu, la vârsta de 20 de ani, am petrecut doi ani la Vila Medicis, la Roma (la Academia de Francia) – acela fiind un spațiu de creație literară paradiziac. Se află într-un palat, la Roma, în Palatul Medicis. A fost o perioadă minunată. Există mai multe spații în întreaga lume pe care Franța le pune la dispoziția scriitorilor drept rezidențe de creație. Este o mare oportunitate de care ne bucurăm în Franța.
Eu întrebam despre Premiul Goncourt și în sensul următor: este evident ce se întâmplă în sens pozitiv când ai un asemenea premiu. Pe de altă parte, ce anume a diminuat din visul dumneavoastră despre literatură sau ce a întărit în privința convingerilor dumneavoastră cu privire la literatură? Evident că numele dumneavoastră a explodat la capitolul cotă de piață, dar ce anume v-a făcut să fiți mai prudentă vizavi de literatură? Acesta este sensul întrebării mele….
Pot afirma foarte sincer că acest premiu nu a schimbat cu nimic modul în care mă raportez la muncă și la literatură în general. Nu s-a schimbat nimic deoarece, în momentul când am primit Premiul Goncourt, publicam deja cărți de peste 25 de ani, nu eram deloc o autoare debutantă și nu înțeleg cum ar fi putut să-mi modifice modul de a mă raporta la scris. Consider că e foarte plăcut să primești acest premiu din motivele enumerate mai devreme și este plăcut și din perspectiva recunoașterii aferente pe care ți-o oferă un premiu de asemenea talie; dar un premiu nu e altceva decât un premiu, nu are o legătură esențială cu literatura, doar scrisesem la fel de bine timp de 25 de ani și fără să am acel premiu. Pentru mine a fost deosebit de simplu și de ușor să scriu la fel în continuare după ce am fost premiată. Un premiu nu schimbă radical un scriitor, așa cred. Un premiu – cu atât mai mult, un Goncourt – este foarte important, însă nu fundamental.
Subtilitatea dvs stilistică și hermeneutică este evidentă. În acest sens, doresc să vă întreb, dincolo de premiu și de partea aceasta de evidențe publice, care sunt rădăcinile literaturii dumneavoastră? De unde-și trage seva ceea ce scrieți în literatură?
Cred că mă inspir din toate cărțile citite începând din copilărie. Am parcurs literatura rusă, cea japoneză, cea americană și o bună parte a literaturii europene. Bazele inspirației mele se regăsesc în acest substrat de lecturi acumulate din copilărie încoace. În prezent, mă inspir din ceea ce trăiesc, din ceea ce aud, din ce citesc în presă, din ceea ce constituie materia primă a societății noastre.
În alt sens: romanele dumneavoastră, mai ales, își trag seva și energia din certitudini sau din mari întrebări, mai degrabă? Din mari curiozități, din mari șantiere deschise pentru cunoaștere?
Aș spune că din incertitudini. Ce mă interesează pe mine, în general, în literatură, dar și în cinematografie sunt tocmai ambiguitatea, ambivalențele personajelor. Îmi place faptul că, atunci când terminăm de citit o carte sau când părăsim sala de cinema, trebuie să ne străduim, la rândul nostru, să înțelegem adevăratul sens a ceea ce tocmai am văzut și mai ales faptul că nu avem o idee precisă nici despre psihologia personajelor, nici despre semnificația filmului, ci totul rămâne într-un nor de ambiguitate, care nu creează frustrare, dimpotrivă – ne incită să reflectăm profund.
Este percepția mea legat de filmele lui Lucian Pintilie, ale lui Cristian Mungiu. Am impresia că filmele lor nu au un final imuabil, nu au un final „bătut în cuie“, nu propun doar o deschidere de sens și numai una. Filmele lor au mereu final deschis. La fel ca în viață. Consider că întrebările sunt mai interesante decât răspunsurile. Cel puțin în literatură.
În același sens și intrând și în laboratorul de lucru al scriitorului: vă iubiți personajele? Sau nu e obligatorie o asemenea atitudine?
Nu este obligatoriu să le iubești, dar este obligatoriu să reușești să intri în spiritul lor, să ajungi să fii tu acele personaje. Nu se pune problema iubirii sau a afecțiunii, este o chestiune de asimilare. Trebuie să ajung ca eu să fiu ele. Trebuie să ajung aici: ca ele să curgă prin mintea mea. Pe de altă parte, când afirm că nu se pune problema iubirii, e ca și cum m-ați întreba dacă am nevoie să mă iubesc pe mine însămi ca să exist. Nu este, de fapt, relevant. Trebuie, pur și simplu, să fiu eu însămi. Trebuie să fiu eu personajele – să fiu eu aceste personaje, să le trec prin eu-ul meu. Iubirea n-are nicio legătură cu asta.
Pe de altă parte, vă ascultă personajele din cărțile dvs. Sau autonomia lor este una destul de mare?
Există scriitori care spun că sunt mici dictatori în raport cu personajele lor și alții care spun că doar se intersectează, că personajele lor sunt de capul lor și fac ce vor. Aș spune că eu mă situez undeva la mijloc. Consider că Marie Ndiaye știe să-și controleze personajele, doar că, uneori, în virtutea procesului de redactare, personajele mai fac și lucruri pe care nu le prevăzusem. Totuși, eu sunt cea care decide ce fac și gândesc ele, însă, cum propriile noastre acțiuni ne surprind adesea. Nici într-o extremă, nici în alta. Pe undeva pe la mijloc – așa cum vă spuneam.
Vreau să survolăm puțin, fie și plecând de la numai câte o singură întrebare pentru fiecare, cele trei admirabile cărți traduse – admirabil! – în limba română. Vă întreb mai întâi așa: când ați cunoscut trei femei puternice? Trei femei puternice – acesta este titlul cărții, prima tradusă la noi, în românește, și totodată cea care v-a adus Premiul Goncourt…
Doriți să aflați când am scris cartea?
Oarecum și aceasta. Dar mai ales și mai întâi: când anume în viață ați cunoscut trei femei puternice?
Din fericire, în viața mea am cunoscut mult mai mult de trei femei puternice, însă cele trei femei puternice din carte sunt niște personaje care sunt produse de imaginația mea. În realitate, am cunoscut mult mai mult de trei femei puternice.
Trebuie să le considerăm periculoase pe aceste trei femei puternice din roman? Sau fragile? Sau, ca să zic așa, în sens hegelian, vorbim de o forță a fragilității aici?
Mi se pare just ce spuneți – și anume, ce spuneți despre puterea fragilității. Nu cunoșteam sintagma „puterea fragilității“. Cele trei femei nu sunt puternice ca statut social, doar prima, care este avocat, însă celelalte două nu au nicio putere pe plan social. În schimb, sunt conștiente de valoarea lor și de faptul că existența lor, chiar fragilă, este la fel de importantă ca a acelora cu care destinul a fost mai blând. Aceste femei sunt puternice deoarece nu se îndoiesc niciodată de valoarea lor unică de ființe umane.
Referitor la al doilea roman tradus în limba română – a cui poate fi răzbunarea, a cui mai poate fi? Mă refer, desigur, la romanul Răzbunarea e a mea.
Cred că răzbunarea din carte poate fi a mai multor personaje, doar că prefer să nu precizez acest lucru: prefer să decidă cititorii. De asemenea, doresc să precizez că titlul romanului nu are un rol chiar atât de important. Din punctul meu de vedere, titlul este doar o denumire pe care trebuie s-o punem, la un moment dat, pe copertă, însă fără a reprezenta, neapărat, semnificația cărții.
A treia carte de la Editura Trei, Șefa, este un roman scris din perspectiva unui bărbat. Vă întreb ceva dintr-un unghi al gândirii laterale, cum se cheamă astăzi: pentru dvs., ca scriitoare, e mai ușor să intrați în „mintea“ unei femei decât în cea a unui bărbat?
Încerc să fac așa fel încât să nu-mi fie mai ușor să scriu din perspectiva unei femei doar pentru că se întâmplă să fiu eu femeie. Ambiția mea de scriitor este să redau la fel de autentic un bărbat, un copil, un copac, orice. Când scriu, uit că sunt femeie născută în 1967, în Franța. Încerc să uit cine sunt eu pentru a putea deveni orice. Ce este minunat la scris este că poți ieși, în sfârșit, din cochilia ta.
O să dau un citat care nu este din dvs., ci dintr-o publicație de limbă engleză, cu o întrebare despre care se spune că are relevanță pentru întreaga dvs. operă. „Întotdeauna e cineva de vină pentru nefericire?“ un citat despre opera dvs. și se spune acolo că întrebarea este un mare leitmotiv al operei dvs.
Da, cred că este corect ce e spus acolo. Mi se pare că personajele mele luptă adesea împotriva unui sentiment de vinovăție despre care nu știu mereu de unde provine. Se simt permanent vinovate de ceva ce nu-și amintesc să fi comis. Regăsim așa ceva și în romanele lui Kafka: personaje acuzate de ceva sau care se simt vinovate pentru ceva, însă problema este că nu știu absolut deloc de ce anume.
Dvs. afirmați într-un interviu că, pe măsură ce se adună cărțile dvs., simțiți nevoia de a face să „aterizeze“ personajele, și anume de a le plasa în contexte cât mai realiste, mai precis în contexte pe care dvs. le-ați cunoscut direct. Și fac o paranteză aici. Cu ani în urmă, spuneați că puteați foarte ușor să plasați anumite personaje în contexte pe care nu le-ați văzut niciodată, chiar în locuri la care n-ați avut acces niciodată, dar că acum, mai recent, restrângeți acest perimetru și le puneți într-un context din ce în ce mai personal. Întrebarea mea este cum explicați această „aterizare“ a personajelor în opera dvs. mai recentă?
Cred că totul vine odată cu maturizarea. Am început să scriu și să public de foarte tânără. Când ești tânăr, ai o experiență de viață redusă, desigur, iar elementul fantastic, miraculos, un fel de exces de imaginație mă ajuta să compensez, în roman, lipsa de experiență. Lucrurile s-au schimbat, au trecut câteva decenii și am senzația că am mai puțin nevoie să fac apel la elementul fantastic pentru a scrie, Am senzația că am mai multă legitimitate acum, dar și mai multă nevoie de a scrie într-un stil realist deoarece am trăit experiențe și îmi permit să am o perspectivă, un punct de vedere referitor la ce se petrece în lume, în special în Franța. Așadar, pe măsură ce trece timpul, viața hrănește tot mai mult literatura.
Să fie o legătură tot mai puțin sublimată, tot mai puțin artificială între viață și literatură? Ați ajuns, da, la așa ceva?
Da, așa este. Cred că așa este. Cred că aveți dreptate. Totul e acum mai natural, mult mai natural. Efortul, acum și provocarea pentru mine, ca scriitor, este aceea de a încerca să integrez realitatea, chiar și pe cea mai banală, în context artistic deoarece cred că romanul este un gen literar minunat, ce poate integra în același timp visul, realismul, fantasticul. Eu încerc să le împac pe toate pentru a obține un produs – romanul – care este ceva frumos și care poate fi și o operă de artă. Nu e ușor să realizezi o operă de artă dintr-un roman.
Apropo de această legătură dintre viață și literatură, dintre ce aparent este realitate și ce, aparent, este ficțiune. Apropo și de ce vorbeam la începutul conversației noastre, despre rădăcinile, energiile primare ale literaturii. Cum este plasată copilăria în literatura dvs.? Cum se reflectă copilăria dvs. în literatura dvs.?
Cred că da. Copilăria mea are o prezență importantă în romanele mele, însă mai mult sau mai puțin inconștient, pe ocolite. Niciodată la modul concret. În orice caz, nu-mi prezint niciodată copilăria ca fapt, ca obiectiv. Copilăria apare în romane prin prisma sentimentelor pe care le-am nutrit în acea perioadă.
Dar există ceva din ce ați trăit nemijlocit dvs. ceva mai puternic, mai prezent în literatura dvs. decât copilăria?
Cred că nu. Pe de altă parte, nu pun copilăria mea direct în cărțile mele. Nu e, în romanele mele, copilăria mea fix așa cum a fost atunci cu adevărat la mine. Ce am trăit în copilărie se regăsește transformat în cărțile mele. Uneori ajung într-un punct în care nici nu mai știu dacă sunt lucruri trăite de mine sau de personajele mele, dar nu e grav.
Pe scurt, care este filosofia dvs. despre roman în linii generale? Ce credeți că poate și trebuie să facă romanul și ce n-ar trebui să facă romanul?
N-aș spune vreodată ce ar trebui să fie romanul deoarece nu-mi place genul acesta de afirmații indiscutabile despre ce ar trebui să fie un lucru, dar ce-mi place enorm la un roman este că, după mine, este singurul gen literar care poate conține de toate, este un mare mix. Un roman poate fi plin de neajunsuri, poate fi prea lung, nu e relevant. Prin roman putem prezenta întreaga viață, întreaga lume întrucât romanul, ca formă literară, nu presupune constrângeri. La un film sau o piesă de teatru, există constrângeri de timp. Un film nu poate dura 20 de ore, nici piesa de teatru. Ar fi prea costisitor. Un roman, în schimb, poate avea 1000 de pagini, nu există limitări.
Încă două întrebări care țin de raportarea dvs. la ideea de roman. Știți ce veți scrie? Știți la fiecare pas ce urmează să scrieți? Sau mai degrabă, cum spune cineva care vă place foarte mult, Claude Simon: „Scriem ca să vedem ce urmează să se întâmple“?
Scriu acum niște nuvele. Sper să reușesc să public la anul o culegere cu trei sau patru nuvele. Lucrez și la un proiect de film, doar că așa ceva e mai puțin interesant din punct de vedere literar.
Eu mă refeream la intimitatea scrisului în întrebarea mea, nu la ce veți face în viitorul imediat. Dvs. știți în etape ce veți scrie, când începeți să scrieți un roman sau o carte sau descoperiți pe parcurs? Acesta este sensul. Claude Simon are formula asta faimoasă: „Scriem ca să vedem ce urmează să se întâmple“, în sensul că nu suntem stăpâni pe viitor.
Așa este. Când mă lansez în scrierea unei cărți, știu cam spre ce mă îndrept. E ca și cum aș conduce mașina înainte pe un drum drept, după care, dintr-o dată, aș fi obligată să părăsesc acel drum și să merg pe cărări laterale, pentru că procesul de creație literară în sine face să nu pot ține până la capăt traiectoria inițială. Se petrec diverse lucruri pe margine și sunt obligată să le urmăresc.
Și ultima întrebare: când sunteți cel mai fericită scriind la o carte: când o începeți, când sunteți în plin proces sau când ați terminat-o?
Aș spune că în toate momentele. Ador începutul, și perioada îndelungată de scris, adică cele 18 luni sau cei doi ani pe parcursul cărora construiesc, șlefuiesc cartea și sunt, de asemenea, foarte fericită când o finalizez. E bizar. Deși sunt foarte fericită pe parcursul scrierii, mă simt eliberată în momentul când am terminat. Spun că e bizar deoarece este un fel de paradox. În mod normal, n-ar trebui să mă simt eliberată de ceva care m-a făcut fericită, dar așa este. Finalul este și un soi de eliberare.
