Plecăm dimineața, la ora șapte, de la Seattle la New York, cu o cursă a companiei Delta. Călătoria cu avionul decurge extrem de bine, deloc obositor. Traversăm continentul nord-american, de la vest la est, iar durata efectivă de zbor pentru cei peste 4000 de kilometri este de doar 4 ore și un pic. Adică, tot cam atât cât îți ia să străbați cu trenul cei două sute și ceva de kilometri dintre Craiova și București! (Aici, recunosc, am adăugat la timpul de parcurs și întârzierile aferente, care, pentru căile ferate de la noi, au devenit inerente!) Când ajungem la New York, este însă după-amiază. Diferența orară față de Bellevue este de trei ore cu plus, iar diferența dintre București și Bellevue fusese de zece ore cu minus. Așa încât, firesc, corpul și creierul sunt răvășite, nu mai știu când este noapte și când este zi, bioritmul, ceasurile de somn ne sunt complet date peste cap.
Aterizăm pe aeroportul JFK. Avem emoții. Puternice și din pricini felurite. Mai întâi, fiindcă ne simțim stingheri, niște neofiți în universul acesta, nu suntem deloc siguri că ne vom descurca în labirintul de aici. Recuperarea bagajelor se dovedește o aventură. Căci avem de mers neliniștitor de mult de la terminalul pentru zboruri interne până la locul de unde ne putem ridica valizele. Reușim, în fine: zărim cele două geamantane mișcându-se lent și sigur pe banda rotitoare. Apoi, trebuie să nu ratăm întâlnirea cu Tudor și cu soția lui, care au venit de la Montréal, special pentru noi. Vom petrece împreună trei zile în New York, după care, cu mașina, vom porni spre orașul din Canada unde trăiesc prietenii noștri. Întâlnirea se petrece și ea ușor, de parcă ar avea loc pe ulița vreunui cătun cu câțiva locuitori și câteva case, nu în amețitorul turbion american.
*
Pornim cu mașina spre Manhattan. Sunt teribil de tulburat. Căci mi-am dorit foarte tare să mai ajung o dată la New York, am mari așteptări de la vizita aceasta. Memoria este infidelă, desigur. Reține ce-i convine sau ce o impresionează. De la precedenta călătorie aici (au trecut aproape 11 ani, în ce viteză, pe nesimțite!), eu rămăsesem cu senzația de strălucire formidabilă a acestui megalopolis, centru efervescent de netăgăduit al planetei. Peste această amintire, mintea mea suprapusese cealaltă impresie, din sejurul petrecut pe coasta Pacificului, impresia aceea puternică de spațiu urban perfect îngrijit, unde totul e curat, e funcțional, e în perfectă stare, e monumental, parcă imperisabil. Așa încât, din însumarea celor două imagini, îmi pre-construisem mental un New York fără seamăn nimbat, pe care ardeam de nerăbdare să-l redescopăr ca să mă bucur de el. Numai că ceea ce văd acum din mașină, trecând prin Queens spre inima New Yorkului, nu seamănă deloc cu ce închipuisem eu. Autostrada e veche, uzată, parapetele metalice de pe margini sunt ruginite, îndoite sau chiar rupte, mult praf peste tot, ierburi, buruieniș crescute aiurea, lipsesc spațiile verzi impecabile cu care mă obișnuisem la Bellevue, lipsesc copacii, doar blocuri de locuințe înghesuite, deteriorate, cenușii, în care nu ți-ai dori să locuiești. Prima impresie, izbitoare: în realitate, New Yorkul e altfel decât îl visasem eu!
*
Facem check-in-ul în camerele rezervate la un hotel (decent, de calitate) localizat în Chelsea, pe W 28th St, între 6th Ave și 7th Ave, și ne grăbim să ieșim în oraș, dornici să luăm pulsul acestui miez de foc al lumii pământești. Suntem entuziasmați de tot de vedem și simțim. Oboseala drumului a dispărut ca prin farmec. Ne plimbăm pe Broadway, iar înserarea ne prinde într-un spațiu magic, luminat feeric, celebrul Times Square. E aici un furnicar de oameni adunați de peste tot, care urmăresc parcă hipnotizați spectacolele stradale și trăiesc iluzia sărbătorii continue și a luminii fără de sfârșit. Din Times Square, ajungem în alt loc vrăjit: la Rockefeller Center. Iarăși beție de lumină și iarăși oameni care petrec frenetic, pe patinoarul pentru patine pe role, ori la cafenelele și berăriile în aer liber, ori în grădinile minunat amenajate. O pornim seara târziu, înapoi, spre hotel. Trecem prin fața Catedralei Sfântul Patrick, și prin fața New York Public Library, și prin apropierea faimosului Empire State Building. Ne oprim, în fine, la hotel. Hipnoza s-a dus, ne-a ajuns oboseala. Și mâine este o zi!
*
În dimineața următoare, principala noastră țintă este să mergem la memorialul de la World Trade Center. Luăm metroul. Linia e veche, totul e ponosit, totul e dezamăgitor, dacă fixăm ca reper atâtea dintre rețelele de metrou din capitalele europene. Coborâm la capăt, ne preumblăm prin Battery Park, privim, de pe țărm, în depărtare, Statuia Libertății de pe Liberty Island și ne îndreptăm, prin districtul financiar, spre destinația noastră, complexul memorial și de clădiri ridicat pe locul celor două turnuri gemene, distruse în atentatele de la 11 septembrie.
Ajungem. Locul este uluitor, ne dă fiori și ne umple de speranță și chiar de mândrie arătându-se ce înseamnă cu adevărat condiția umană. Ce s-a făcut aici reprezintă un triumf al creativității unei națiuni și al dorinței sale de libertate, dar și al forței de regenerare a acestei națiuni care știe să-și apere valorile și nu se dă niciodată înfrântă. Facem primul popas la cele două bazine paralelipipedice, aflate chiar pe locul turnurilor doborâte. Pe pereții de marmură neagră, apa se scurge încetișor, formând niște cascade liniștite, și apoi se pierde într-un mic bazin central, ce pare fără fund. Cascadele blânde simbolizează pierderea ireparabilă de vieți omenești în acele nebunești atacuri, iar recircularea permanentă a apei semnifică persistența memoriei: niciodată oamenii de aici nu vor uita grozăvia celor petrecute. Pe balustradele bazinelor sunt înscrise pe plăci de bronz numele tuturor victimelor din acele atentate. În jur, sunt plantați peste 400 de stejari albi. Proiectul se intitulează Reflecting Absence, i se datorează arhitectului israeliano-american Michel Arad și arhitectului peisagist Peter Walker, și a fost ales de un juriu din 5201 (!) de propuneri prezentate în concurs.
Iar imobilele construite în complex sunt în număr de șapte. Dintre ele, cel mai important este, neîndoios, One Word Trade Center sau Freedom Tower, unde, la etajele 102-103, se află Observatory, ce poate fi vizitat. Am ținut să urcăm. De acolo, perspectiva asupra New York-ului este magnifică. Clădirea în sine reprezintă un vârf al arhitecturii de astăzi. A fost concepută de un excepțional arhitect, David Childs. Înălțimea cădirii, incluzând și antena montată pe ea, este de 541,3 metri, adică, măsurată în picioare, 1776 de picioare, tocmai anul când s-a semnat Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii. Fațadele de sticlă au formă de triunghiuri isoscele, iar forma ascuțită simbolizează renașterea poporului american. Acest zgârie-nori a fost ridicat în șapte ani, între 2006 și 2013, și are în folosință 71 de lifturi incredibil de rapide, care te duc până la ultimul etaj aflat la înălțimea de 386 de metri. E cea mai înaltă clădire din Statele Unite și din emisfera vestică și e atât de solid construită, încât e „aproape indestructibilă“, după cum precizează textele de prezentare.
Absolut remarcabilă e și stația de metrou de acolo. Monumentală, luminoasă, futuristă, întinzându-se pe mai multe nivele și având forma unei păsări imense, care-și deschide aripile ca și cum s-ar pregăti să se înalțe în zbor.
*
În ziua aceea, pe lumină, am bătut orașul, de fapt Manhattanul, în lung și-n lat, căutând să-l înțelegem, să-l învățăm, să-l ținem minte. Mai peste tot, dai peste locuri splendide care, imediat, în alăturări dezolante, stridente, alternează cu altele sordide – maghernițe vechi, urâte, care îți rănesc privirea. Ești decepționat și de puținătatea vegetației în imperiul acesta de beton, de metal și de asfalt. Să viețuiești aici, zi de zi, an de an, întreaga viață, nu pare deloc o fericire. Apoi, te uimește mulțimea șantierelor deschise: macarale, schele, moloz – ori se construiește ceva, ori se repară, se renovează ceva. Înaintezi prin culoare cu acoperiș metalic amenajate provizoriu în cele mai selecte spații din oraș, semn că acolo sunt lucrări în execuție. Așa se întâmplă cu exclusivistele hoteluri din preajma lui Central Park, de pe W 59th St, așa se întâmplă pe Madison Avenue și aproape pretutindeni. Te duci să admiri una dintre emblemele New York-ului, celebra Flatiron Building, clădirea cu baza triunghiulară, pe structură metalică, înaltă de 22 de etaje, cea care seamănă cu un fier de călcat și care a fost construită în anul 1902 după planurile arhitectului Daniel Burnham. Dar nu prea ai cum s-o vezi: fațada e acoperită cu schele, se renovează.
Și, repet, dezamăgirea asta o trăiești nu o dată. În fond, să ne gândim: mai toate aceste istorice imobile care fac gloria metropolei au o vârstă respectabilă, datează cam de o sută de ani, ca și instalațiile electrice, ori cele de alimentare cu apă, ori canalizarea. La fel și infrastructura stradală, metroul. Or, după atâta timp, e normal să-și fi încheiat ciclul de utilizare, de viață. E normal să fie necesară înlocuirea sau refacerea lor. Poate mă înșel, dar senzația mea la prima vedere a fost că acest oraș seamănă cu o uriașă mașinărie care are nevoie de reparație capitală. Și, ceea ce face încă și mai dificil demersul, aș zice că New Yorkul este aidoma unui autobuz sau tren, să spunem, care trebuie neapărat reparat, piesă cu piesă, dar nu când e în repaus, într-un garaj, într-un depou, ci când se deplasează în viteză, plin de pasageri.
*
A doua impresie dominantă este dată de convingerea pe care mi-am format-o, după vizita aceasta de trei zile, că metropola pe nume New York este noul Babilon, care conține inclusiv Turnul Babel/ Turnurile Babel, la propriu și la figurat. Am întâlnit aici toate semințiile și toate graiurile pământului, toate formele de manifestare și toate libertățile omenești, toate tendințele vestimentare, de la domni cu barbă înveșmântați în rochii înflorate și pășind cu naturalețe pe tocuri înalte, până la persoane cernite ori tineri zurbagii și relaxați, de la domni și doamne de o eleganță, de o solemnitate care intimidează, până la vânzători ambulanți pestriți și insistenți, de la artiști stradali propunându-ți fel de fel de spectacole și lucrări, până la persoane care-și acopereau trupul chinuit doar cu un dres ciuruit, care bolboroseau ceva ce nici ei nu aveau habar și rătăceau abulici pe străzi ori se întindeau direct pe asfalt, în preajma somptuoaselor sedii de bănci ori de așezăminte culturale.
Dacă vrei să-ți faci o idee despre cum arată harta a ceea ce este de imaginat și, deopotrivă, a ceea ce nu este de imaginat, aici, pe pământul nostru omenesc, se cade să vii, măcar o dată-n viață, la New York.