Poetul Menuț Maximinian este și un jurnalist foarte activ, directorul cotidianului „Răsunetul“ din Bistrița (cu un supliment demn de atenție : „Răsunetul cultural“), dar este și etnolog, titular, printre altele, al rubricii de specialitate a revistei „Neuma“. Tocmai de aceea, volumul său cel mai recent de poezie apare firesc, la Editura Neuma. Cartea are o plăcută înfățișare prin coperta și ilustrațiile color ale artistului Marcel Lupșe. Prefața, succintă, este semnată de Horia Bădescu, iar la recomandările de pe ultima copertă, seniorului echinoxist i se alătură Constantin Cubleșan și Nicolae Avram
Poezia lui Menuț Maximinian este scrisă cu credință, într-un dublu sens. Este vădit influențată de miturile creștine. Din ele, esențială este imaginea îngerului, mesagerul Divinității, cel care coboară între muritori și asigură interfața acestora cu transcendența. Dar poezia aceasta este și scrisă cu credință, în sensul încrederii în poezie, în puterea ei vindecătoare, care înseninează gîndul și curăță inima, asemenea unei mîntuiri date de miracol. Se produce în cazul acestui poet, încă tînăr, o epifanie prin care subiectul ei se purifică și are în mod direct revelația lumii de dincolo de cotingent.
Poeme cu îngeri s-au scris și se vor mai scrie în literatura noastră. Scriitorii tind să primească mirabila atingere a unor curieri ai Cerului. Se bănuiesc pe ei înșiși ca aleși pentru o întîlnire miraculoasă. Mărturisesc a nu fi nici eu străin de poezia angelofilă, a se vedea volumul Poeme cu înger. Față de unii autori, care postulează unicitatea îngerului, fiecare creator avînd îngerul său, ce ia cîteodată forma unei făpturi inspiratoare ori de-a dreptul a unei Beatrice – persoana iubită – la Menuț Maximinian, îngerii sînt mulți. Domină lumea și prin număr și mai ales lumea rurală, cu acces la tradiții, la elemente primordiale. Pentru poet, pe urmele lui Blaga, veșnicia s-a născut la sat și se conservă în acest mediu pentru a cărui puritate și etnologul se luptă, căutînd s-o conserve.
Unul dintre îngerii poetului are o imagine convențională: „fața de porțelean și aripi de sidef“ și este așezat pe raftul cu cărți. E un bibelou, o creatură livrescă, discută despre Rebreanu și Coșbuc, figurile tutelare ale literaturii bistrițene, și „noaptea zboară prin casă/ împărțind vise“. Alți îngeri au mame, gustă mere coapte, preia păcatele muritorului : „Fărădelegile mele/ sunt acum fărădelegile lui“, ochii săi se multiplică și zboară alături de fluturi și de păsări, ori se lansează printre crengile unui cireș înflorit. Albul este dominant în acest paradis terestru angelic, reprezentînd de fapt satul năsăudean. Menuț Maximinian are o aspirație specială către puritate, reprezentată și cromatic prin alb și albastru – acesta fiind al cerului și al florilor de mai. El se silește să revină la condiția de prunc, necontaminat de relele lumii, la „temperamentul delicat“ pe care i-l identifică în fraza lui de prezentare Constantin Cubleșan.
Se remarcă ușor că în poezia lui Menuț Maximinian nu apare nicio îndoială sau vreo tăgadă argheziană, nicio luptă cu îngerul, nu există nicio contestare a naturii de sorginte divină a lumii pămîntești. Iar îngerii nu au nicio pornire pedepsitoare, doar plîng pentru păcatele lumii și „cîntă/ lumină din lumină“.
Ceea ce dă valoare acestei poezii este sinceritatea absolută a comunicării, lipsa contrafacerii sentimentului de încredere în existența divinului. Smerenia este autentică, așa cum este și credința. Dumnezeu își pogoară „liniștea și bunăstarea peste popor“. Mesajul adus de îngeri este unul de blîndețe și pace. Prin credință, poetul nu mută munții, dar purifică lumea care-l înconjoară. Oamenii sînt frați cu îngerii, se contaminează de harul lor și trăiesc revelația, au acces la lumina Raiului. Poetul este convingător prin fervoarea sa absolută. „Tărîmul meu e magic“, declară el, și această magie vine din tradiție, continuitate, puritatea unui sat ancestral pe care autorul crede că-l poate regăsi, dacă nu în realitate, sigur în adîncul sufletului propriu.
Menuț Maximinian este cu adevărat un poet de factură specială conectat la efluviile unui paradis care poate fi întîlnit în orice direcție ar merge. Cerdacul, satul, casa, biserica, fîntîna, pădurea sînt elementele unui topos în care simpla realitate se pătrunde imediat de sfințenie. Pentru el trăirea într-un continuum de ceresc și pămîntesc este simplă, naturală și miraculoasă așa cum este, pentru orice credincios, minunea Învierii. Harul poeziei este însăși revărsarea divinului peste o lume destinată să-l primească.