În anii formării universitare, Aurel Pantea s-a manifestat ca lider al ramurii optzeciste a Echinox-ului clujean, după poeții șaptezeciști Dinu Flămând, Ion Mircea și Adrian Popescu. A debutat chiar în 1980 cu placheta Casa cu retori, urmată de Persoana de după-amiază și La persoana a treia, în care cultivă discursul liric cartezian și poetica impersonalității, impregnate cu digresiuni meta-poetice. În faza de maturitate artistică, începând cu ciclul Negru pe negru din 1993, poetul echinoxist, racordat la poetica postmodernă, își reordonează universul liric în jurul conceptelor negative, pe care le invocă într-un poem ilustrativ: „conceptele negative devin/ borțoase de atâta viață./ La noapte fiecăruia îi va răsări steaua: precisul/ strălucitorul semn minus/ va presăra peste tot/ lumea lui nu.“ Antropomorfismul cu funcție simbolică de apocalipsă spirituală este cultivat și în alte volume care alcătuiesc lumea lui nu: O victorie covârșitoare, Negru pe negru (alt poem), Nimicitorul și antologia Recviem pentru tăceri și nimiciri. După patru decenii, în preajma momentului când autorul Nimicitorul-ui pășește în familia septuagenarilor, admiratorii poeziei sale au pregătit două volume antologice. În 2021, în colecția „Vinea international“ a apărut o ediție franceză, Mon enfer, în traducerea Marcelei Hădărig, însoțită de șapte desene realizate de talentata fiică a poetului, Ana Pantea, cu portrete și revelații tematice. Iar în anul aniversar (2022), aceeași editură publică Infernul meu, antologie românească alcătuită de Ioan Hădărig, cu prefață de Al. Cistelecan, fidel comentator al creației lui Pantea.
Infernul poetului din astfel de antologii tematice se nutrește din tragicul balans existențial între naștere și moartea ființei, măsurată prin durata efemeră. Cum enunță cu patos temperat în diverse poeme: „Am vorbit, Doamne, și am scris, până m-am înnegrit/ cu totul, am crescut, Doamne, în vorbele mele, iar vorbele au crescut în mine și mi-au pus trupul în hău,/ stau în trupul meu ca într-un abis, fiecare cuvânt îl adâncește,/ că văd mișcând timpul și moartea“. Sau: „Diminețile, aceste depozite reci,/ unde se aud respirații bătrâne,/acolo spaimele, ca niște părinți buni,/ găsesc miezul însuși al timpului…“ Cu Nimicitorul din 2012, până la O înserare nepământeană din 2014, discursul negativist al lui Aurel Pantea atinge punctul culminant al paroxismului rostirii poetice. Construcția paradoxal întemeiată pe un fundament al destructurării apare acum edificată piramidal de un autor care acceptă condiția anonimatului în tentativa dramatică de impersonalizare, agravată de presentimentul alienării, în urma confruntării inițiatice cu timpul și neființa. Pe fondul interdicției de comunicare afirmativă, criza cunoașterii poetice se adâncește pe măsură ce subiectul cugetător este vitregit de certitudini. Unica sa certitudine rămâne „nimicul“, figurând „sămânţa Nimicitorului“, care impune tăcerea absolută. Iar negaţia este germinată de îndoiala metodică, întrucât Lumina-cunoaştere cu fond blagian şi-a pierdut atributele definitorii din unghiul de vedere al unui sceptic incurabil, în tentativa dramatică de abstragere din sfera subiectivităţii sau intimităţii.
În chip semnificativ, versiunea franceză a antologiei se deschide cu un grupaj de versuri fără titlu, preluate din volumul O înserare nepământeană. Se conturează aici un topos tragic în care „cineva, tot timpul,/ se pregăteşte de moarte“, pe fondul desprinderii de trupul efemer („O să pierd, o să pierd, trupul viu,/ o să-mi fie ocupată viaţa de trupul amintit/ prin cămări cu umbre“). Adversar declarat al retoricii şi al emfazei, poetul cu „proiecte inverse“, cum enunţa în altă parte, aderă necondiţionat la poetica negării, derivată din principiul distrugător al răului care tutelează lumea concretă: „Azi, doar realismul crunt al vieţii./ Cineva ştie şi va ataca./ Fiecare, în singurătatea lui, încearcă să înveţe viaţa de învins./ Nu toţi reuşesc./ Ştiu, Doamne, că eşti Atotputernic şi Bun,/ dar e atât de multă moarte.“ Raportarea la forţa divină se face din unghiul de vedere al poetului înzestrat cu har şi energie creatoare, conturând povestea vieţii interioare, în ipostaza naratorului: „Povestea unei vieţi în care realitatea nu mai există/ şi începe un aşa de mare război/ al poveştii cu nimicul din miezul zilelor,/ acolo trăieşte ea/ prea puţin cunoscuta/ ce nu reuşeşte să se stingă/ şi cântă/ şi îi simt arsura chiar în inima acestui poem,/ ce să mă fac, Doamne, cu animalul de pradă,/ ce să mă fac în mijlocul nimicirilor /…/ scriu singur şi singur mor/ în scrisul meu.“ Astfel, ars poetica se transformă simbolic în deprinderea artei de a muri.
În Mon enfer / Infernul meu, tema ordonatoare a timpului este reliefată pregnant în poeme comprimate, lipsite de titlu, aliniate într-un poem continuu, care decurge din aspiraţia către un limbaj esenţializat. Gândirea poetică, marcată de registrul silogistic şi aforistic, tinde spre exprimarea concisă a unor principii şi norme morale deduse din experienţa de-o viaţă. Curgerea necruţătoare a timpului este aproximată în mai multe versuri chintesenţiale, de genul „Şi timpul nu va mai dura, şi se va despărţi /de sine, şi va rămâne sinele său“. Poezia aparent monocordă, în descendenţa liricii bacoviene, acoperă tot spectrul existenţei de la naştere până la extincţie, conform „conceptelor negative“ ale „eului desprins de eu“, cu o ţesătură deasă de simboluri care se substituie metaforei clişeistice. Viziunea escatologică integratoare se caracterizează printr-un gen personal de detaşare ironică, perceptibilă, mai cu seamă, la nivelul limbajului, i-aş spune naturalist („sălbăticia din lăuntrul limbajului“) şi tăietura agresivă a versului. Iar autenticitatea discursului liric nu apare diminuată de pregătirea teoretică a poetului, susţinută prin teza academică despre Vis şi reverie în poezia românească sau comentariile critice aferente vizând „poeţi ai transcendenţei pline“.