Cunoscut mai ales datorită lucrărilor sale dedicate istoriei literaturii elene (The Medieval Greek Romance, Cambridge University Press, 1989 și An Intro duction to Modern Greek Literature, Oxford University Press, 1999), filologul și istoricul britanic Roderick Beaton și-a dedicat, în ultimele decenii, cercetările științifice evoluției istorice a Greciei, cu contribuții prețuite atât de eleniști, cât și de publicul larg. Între acestea, se disting Greece: Biography of a Modern Nation (Penguin Books, 2019), The Greek Revolution of 1821 and its Global Significance (Aiora Press, 2021) și mai cu seamă The Greeks: A Global History (Basics Books, 2012), lucrare monumentală, apărută recent, în traducere românească, la Editura Trei, la care ne referim.
Ceea ce oferă această nouă lucrare dedicată istoriei Greciei și grecilor, din cele mai vechi timpuri până în prezent, este tocmai dimensiunea ei sintetică, ce înglobează evoluția istorică și momentele reper din trecutul multimilenar al unei culturi cu o moștenire plurifațetată și o răspândire globală. Cu alte cuvinte, lucrarea lui Roderick Beaton nu este istoria unui anumit loc, dat fiind faptul că până în secolul al XIX-lea nu a existat o entitate politică având acest nume, ci este mai degrabă istoria unei serii de civilizații interconectate. Lucrarea lui Beaton cercetează, așadar, civilizațiile grecești, în sensul unei succesiuni istorice de-a lungul căreia este purtat cititorul, începând cu civilizațiile egeene (civilizația heladică, civilizația cicladică, continuând cu civilizația minoică și cea miceniană), mai apoi civilizația Greciei antice (de la Grecia epocii întunecate, la civilizația Greciei clasice, apoi a Greciei elenistice și a Greciei romane), mai departe Grecia medievală (Imperiul bizantin), Grecia otomană, și drept ultima secvență – Grecia (civilizației), înglobând lupta pentru obținerea independenței, construcția statală modernă, Regatul Greciei și instituțiile sale, Republica elenă și destinul său contemporan.
Așa se face că un spațiu amplu este dedicat războiului peloponesiac, cuceririlor teritoriale ale lui Alexandru cel Mare, regatelor elenistice ale diadohilor și civilizației elenistice (echivalentă cu diseminarea culturii elene în rândul populațiilor din teritoriile cucerite de Alexandru cel Mare), perioadei romane (după ce pacea–pax Augusta, fusese impusă cu forța armelor în întreaga lume vorbitoare de greacă), imperiului de o mie de ani al Bizanțului (cu fazele sale de evoluție, până la criză, decădere și fărâmițare, culminând cu asediul și cucerirea Constantinopolului și implicit sfârșitul), perioadei de după 1453 (la care autorul se referă sugestiv folosind sintagma Între două lumi), în care cei care vorbeau limba greacă, purtătorii culturii și civilizației elene, s-au aflat fie sub autoritatea sultanului, fie sub cea a unei puteri europene apusene.
O secțiune a lucrării, intitulată sugestiv Renașterea Greacă (1669-1833), include referiri consistente legate de momentul 1821 și semnificația acestuia nu numai pentru Grecia în sine, ci și pentru un areal mai larg de entități politice din regiune, inclusiv pentru principatele dunărene (Țara Românească și Moldova), unde fervoarea revoluționară s-a extins, într-o mișcare de anvergură, care a condus în cele din urmă, în cazul celor două entități dunărene, dincolo de înăbușirea revoltei, la revenirea la domniile pământene, după secolul fanariot.
Debutul secolului al XIX-lea reprezintă însă, totodată, și cadrul unor evenimente controversate, dacă nu chiar reprobabile pentru lumea greacă în ansamblul ei, cu ecouri profunde, de altfel, până în zilele noastre. Între acestea, avem în vedere, bunăoară, acțiunile lui Thomas Bruce, al șaptelea conte de Elgin, care a prelevat și a trimis la Londra, între anii 1801-1803, o mare parte din frescele care decorau friza Parthenonului (inițial dorise să le folosească pentru a decora reședința sa din Scoția, dar mai apoi acestea au ajuns să fie achiziționate de British Museum, în anul 1816).
O secțiune semnificativă este dedicată miezului devenirii statale a Greciei, care căpăta contur abia la începutul secolului al XIX-lea. Grecia avea să fie recunoscută oficial ca independentă abia în 1830 (Protocolul de la Londra, semnat la 3 februarie 1830, este primul act internațional prin care Grecia era recu noscută ca un stat suveran și independent), pentru ca în 1832, Prințul Otto de Bavaria să fie desemnat ca rege al noului stat grec, inaugurând un regim monarhic, sub numele de Otton I de Bavaria. Construcția instituțională avea să se dovedească însă una sinuoasă și dificilă. Mai târziu, un imbold puternic pentru idealul național elen a fost reprezentat de cristalizarea a ceea ce s-a numit Megali Idea (Μεγάλη Ιδέα – concept ce definea un puternic curent naţional elen, al cărui obiectiv fundamental era făurirea unui stat grec care să cuprindă în graniţele sale pe toţi elenii). Enunţat în prima jumătate a secolului al XIX-lea, proiectul avea să se reflecte și în abordările de politică externă a Greciei, până la momentul înfrângerii Greciei în războiul greco-turc din 1919-1922, soldat cu catastrofa militară elenă din Asia Mică. De referinţă este, în acest sens, formularea atribuită lui Ioannis Kolletis (Ιωάννης Κωλέττης), prim-ministrul elen care, în 1844, proiecta obiectivele teritoriale ale Greciei Mari (Μεγάλη Ελλάδα), ale cărei frontiere trebuiau să depăşească cu mult graniţele regatului elen al regelui Otto de Bavaria. Kolletis a fost cel care a afirmat ţintele programului naţional elen, pornind de la frontierele regatului grec de la momentul discursului său din ianuarie 1844: „[…] Το Βασίλειον της Ελλάδος δεν είναι η Ελλάς. Αποτελεί ένα μέρος μόνον, το πλέον μικρόν και το πλέον πτωχόν της Ελλάδος. Ο Έλλην δεν είναι μόνον αυτός, ο οποίος κατοικεί το Βασίλειον, αλλά και εκείνος επίσης, όστις κατοικεί τα Ιωάννινα ή την Θεσσαλονίκην, ή τας Σέρρας, ή την Ανδριανούπολιν ή την Κωνσταντινούπολιν, ή την Τραπεζούντα ή την Κρήτην ή την Σάμον ή οιανδήποτε χώραν της ιστορίας ή της φυλής των Ελλήνων“ (Regatul Greciei nu este Grecia, este doar o parte, cea mai mică şi mai săracă parte a Greciei. Grec nu este doar cel care locuieşte în Regat, ci şi cel care locuieşte în Ioannina, sau în Salonic, sau în Serres, sau în Adrianopol, sau în Constantinopol, sau Trebizonda, sau Creta, sau Samos, sau oricare altă regiune ce aparţine istoriei elene sau elenilor). Acelaşi Kolletis făcuse referire la existenţa a două centre ale elenismului, anume Atena, capitala regatului, şi Constantinopol – „măreaţa capitală, visul şi speranţa tuturor grecilor“. Megali Idea căpăta un imbold puternic în timpul lui Eleftherios Venizelos, probabil cel mai cunoscut om politic elen din epoca modernă, iar accederea sa în fruntea guvernului, în 1910, oferea pârghiile necesare pentru încercarea de a transpune în realitate proiectul „Marii Idei“. Mai târziu însă, dezastrul elen din Asia Mică (deseori considerat, în istoriografia elenă, drept cea mai mare nenorocire suferită de Grecia de la căderea Constan tinopolului, din 1453), consfințit prin prevederile tratatului de la Lausanne (dar și schimbul obligatoriu de populație ce i-a urmat și care a însemnat strămutarea permanentă a peste 1,3 milioane de creștini ortodocși și un colosal efort de asimilare și integrare a acestora), echivala cu apusul Μεγάλη Ιδέα, fiind anulate toate câştigurile teritoriale obţinute de Atena prin tratatul de la Sèvres (care devenea caduc), dar mai ales speranţele privind recâştigarea acestora.
Cât despre interpretarea istoriei grecești care leagă, într-un continuum, perioadele antică, medievală și modernă, poate că ar fi meritat menționat în volum faptul că printre primii care au propus o astfel de abordare a fost Constantinos Paparrigopulos, profesor de istorie la Universitatea din Atena, cel considerat, de altfel, fondatorul istoriografiei grecești moderne. Multă vreme disprețuit pentru un pretins obscurantism patronat de preoți (între cei care s-au poziționat astfel față de perioada Bizanțului, s-a aflat și scriitorul grec Adamantios Korais, intelectual idealist, educat în spiritul tradiției iluministe), trecutul bizantin avea să își câștige reabilitarea mai ales în contextul diseminării Megali Idea și cu scopul de a justifica idealurile acesteia, servind ca vector de susținere a aspirațiilor naționale elene, de unificare a tuturor regiunilor locuite de greci din Orientul apropiat în granițele unui singur stat, cu capitala la Constantinopol.