Mai multe studii din ultimii ani încearcă să afle dacă tinerii mai sunt interesați de studiul istoriei universale, dar mai ales al istoriei propriei țări. Studiile s-au desfășurat în principal printre tinerii din universități și au acoperit mai multe generații – cu accent pe cei născuți după anul 2000. Poate tocmai de aceea, majoritatea răspunsurilor sunt oarecum pozitive, tinerii admițând că istoria este importantă și nu trebuie scoasă din curiculele de învățământ, preuniversitar ori universitar. Ca să te poți aprecia corect, nu ai cum s-o faci în afara propriei nații, iar pentru asta este esențială cunoașterea trecutului. Radicalizările religioase și naționaliste din anumite părți ale globului au la bază, în mare parte, și ignoranța. Informația primită azi pe atât de multe canale este foarte des asimilată fără discernământ, fără a cunoaște, de multe ori, sursa, fără a înțelege ce este fals și ce nu poate fi adevărat. Informarea și informația, necenzurate de bunul-simț și de cunoaștere, pot duce la situații în cel mai bun caz hilare (Historical Consciousness Among Millennial Generation ICSS, 2018).
Pe de altă parte, erau oare chiar atât de avide de cunoaștere generațiile anterioare? Cât de multă istorie știam sau eram dispuși să învățăm în anii școlii? Dacă ar fi să ne luăm după spusele lui Caragiale, din vremea în care preda el însuși istoria, „învățăm un fel de epopee sarbădă, în proză mai mult sau mai puțin limpede și comodă, care nu evocă în imaginația noastră nicio icoană vie și care e prin urmare lipsită în cea mai mare parte de interes. Îngrămădiri de date, înșirări de nume proprii, înregistrări de fapte, și-ncolo nimic. Ce vreme era la acele date? Ce fel trăiau zi cu zi ființele care purtau acele nume proprii? Cum erau locurile unde se săvârșeau acele fapte?“
Un alt aspect neglijat în discuții, deși este evident și inevitabil, este că niciuna dintre aceste generații, generația Z sau milenialii sau fulgii de nea, nu este fixată în timp. Toată lumea îmbătrânește și se transformă. Milenialii sunt prima generație care se poate aștepta la o speranță de viață de până la 90 de ani. Deci cel puțin o treime din viața lor vor fi în pielea „bătrânilor“ despre care vorbesc ei, azi. Proiectul sightlinesproject.stanford.edu încearcă să analizeze parametri, precum stilul de viață, angajamentul social și securitatea financiară și, pe lângă studiile legate de generațiile actuale de tineri, să compare generațiile anterioare la aceeași vârstă ca a milenialilor. S-a constatat că generațiile de azi au un stil de viață mai sănătos, dacă e să ne luăm după incidența fumatului, care a scăzut mult, și cea a exercițiului fizic, în creștere statistică (cel puțin în anumite părți ale lumii). Milenialii sunt, conform chestionarelor, generația cea mai educată din istoria Americii. Și au și prieteni pe care se pot baza oricând. Totul pare roz. Studiile superioare sunt, cel puțin teoretic, o garanție a securității financiare și a bunăstării la vârste mai înaintate.
Totuși, în ce privește securitatea financiară, semnele nu mai sunt atât de bune. Sărăcia este în creștere, proporțional cu rata crescută a șomajului și cu rata scăzută a angajărilor stabile. Datoriile la colegii (sistemul de studii din SUA) sunt de cinci ori mai mari comparativ cu 20 de ani în urmă. Posibilitatea de a avea o locuință personală (dar și dorința de a o avea), precum și banii puși deoparte sunt la cel mai jos nivel din ultimii ani. Mai mult de un sfert din milenialii din SUA afirmă că, dacă ar avea o urgență medicală, nu ar putea să achite pe loc nici măcar suma de 3 000 de dolari și nici nu știu pe nimeni din jurul lor care i-ar putea ajuta. Prin comparație cu generația X și cu baby boomers, milenialii nu sunt înclinați către căsătorie și copii, mulți dintre ei locuind cu părinții. Se pare că trendul în viața de familie e cu mai multe generații sub același acoperiș, cu mai puțini copii. Probabil este și motivul pentru care au mai mult timp de prietenii pe viață, nefiind ocupați cu o relație serioasă, exclusivă, cu creșterea copiilor sau cu un loc de muncă stabil. Dacă ne gândim că ei vor trăi 90 de ani și vor munci până la 70 plus, probabil că plecatul de acasă la 18 ani nu mai are sens.
Dar toate acestea sunt speculații bazate pe niște rezultate obținute în seama unor chestionare care au și ele bias-urile de rigoare. Și, totuși, care este legătura cu istoria? Din nou o banalitate – istoria este parte a științelor sociale sau umaniste; prin ea studiem evenimente trecute, dar care determină ceea ce se întâmplă în prezent, chiar sub ochii noștri. De ce a devenit din ce în ce mai puțin dezirabilă și este, încă, ignorată de mileniali? Sunt aceștia copii doar ai timpului prezent? Ai evenimentelor care se nasc și mor cu ei? Sunt atât de diferiți de noi, tinerii din ziua de azi, sau, pur și simplu, trăiesc cu ce au, adică se adaptează din mers la avalanșa de noutăți tehnologice greu de imaginat în urmă chiar și cu 10 ani? Și, nu în ultimul rând, are sens această clasificare pe generații, sau este forțată? Nu se poate nega că există trăsături caracteristice ușor identificabile – dacă spunem anii 1980, ne vin imediat în minte melodii, haine, coafuri. Exact ce spunea și Caragiale că ar putea incita mai mult și ar ajuta în procesul de învățare – coborârea de pe soclu a personajelor studiate și amestecul lor cu mulțimile acelor vremuri. Există și o tendință de idealizare (la fel de periculoasă ca și cea de demonizare) a unor epoci și personaje, astfel încât prezentarea unei anumite perioade se referă doar la aspectele plăcute – dacă vedem doar filmele istorice, de epocă, frumoase, cu rochii și crinoline, cu baluri și ocheade amoroase, am putea ignora faptul că, în același timp, multe alte mii de oameni trăiau în mizerie, mâncau zile în șir doar pâine sau lucrau în mine în condiții greu de imaginat. Toate acestea le învață istoria. În secolul 21, tinerii nu sunt mai dornici să rețină mecanic ani și date istorice care par fără legătură între ele, decât erau generațiile anterioare, ba, dimpotrivă; ei sunt atrași de tehnologii sofisticate, de realitatea virtuală, de inteligența artificială. Dar cum bine spunea de curând un tânăr IT-ist român stabilit în SUA – cum pot să-i dau eu lui ChatGPT să îmi scrie un text, un comentariu literar la o carte și să preiau acel text fără să cunosc cartea sau subiectul despre care scrie? Studiile mai pesimiste, cele care arată că pe tinerii mileniali nu îi mai interesează cele petrecute înainte de nașterea lor, dau ca principal motiv plictiseala. Ce rost are să înveți pe de rost date pe care le găsești oricând pe internet?
Dar, mergând mai departe – de ce aș căuta o dată, dacă nici măcar nu știu că există? O cultură generală care se oprește la colțul casei, la cei 20 și ceva de ani trăiți, este extrem de săracă și nu are cum să pună în perspectivă niciun eveniment. Cu ce și cum îl poate afecta pe un tânăr faptul că nu a auzit de revoluția franceză? Dar poate unii nu au auzit nici de 1989 – „nu eram născut atunci, nu știu“. Dacă revenim la ideea de generație și la aceea de cât de diferiți suntem, oare are valoare împărțirea aceasta pe decade? Pe generații de dinainte și de după ceva? În anii de după Al Doilea Război Mondial, apărea deja ideea de publicitate menită a vinde anumite mărfuri tinerilor. Atunci apărea prima dată tipărit termenul Youth Culture. Era perioada în care tot mai mulți tineri mergeau cu școala până la liceu și nu mai erau nevoiți să muncească, astfel încât creștea masa de interes pentru acest tip de publicitate și de comerț. La începutul secolului 20, doar puțin peste 10% dintre tineri puteau să meargă la școală, restul munceau. După război, procentul de tineri care mergeau la școală a crescut treptat, iar speranța de viață nu era grozavă. Azi, doar 1/3 din populație este sub 25 de ani, dar rămâne numeric o bază importantă țintită de consumerism. În paralel, a explodat tehnologia, astfel încât tentațiile au crescut exponențial – platforme de muzică, aplicații pentru orice, jocuri, servicii de streaming, modă, telefoane inteligente, o grămadă de alte bunuri vândute cu reclame dintre cele mai colorate, de la biciclete la sticle sofisticate eco-friendly. Conceptul de bază al acestei generații este permanenta reinventare, chiar dacă de multe ori ea este doar o iluzie.
Definirea unei generații se face în funcție de perioadă, de speranța de viață din vremea respectivă și de multe alte variabile socio-economice și culturale. Herodot, reluat de Albert Thibaudet în epoca noastră, spunea că un secol înseamnă trei generații, pentru că din copilărie până la vârsta adultă trec, de obicei, 30 de ani. Nu există o bază biologică sau de altă natură în definirea unei generații ca interval de timp, este mai degrabă o definiție apărută din nevoia de a explica anumite schimbări care apar cu o oarecare ritmicitate în societate, de-a lungul istoriei. Sociologul Karl Mannheim spunea în perioada interbelică că îl interesează aceste generații și clasificarea lor în „unități“ doar din punct de vedere artistic și politic, pentru că masele mari ale populației, sau altfel spus cultura maselor, rămân aproximativ la fel, puțin influențate de aceste mișcări.
O altă teorie spune că avem generații, pentru că avem schimbări istorice, și nu invers. Oamenii duc cu ei evenimentele istorice pe care le-au trăit și se comportă ca atare. Azi se vorbește de un interval de timp de 15 ani, desigur tot aleator, iar împărțirea are multe lacune – dacă ești născut în 1965, faci parte din generația X, iar dacă ești născut în 1964 ești un baby–boomer. Sau, se poate presupune cu adevărat că ai mai multe în comun cu un necunoscut din alt colț de lume doar pentru că s-a născut în 1966, decât cu părinții cu care împarți aceleași valori și obiceiuri (cu tot cu conflictele inerente dintre teenageri și adulți)? Bobby Duffy, autorul The Generation Myth, susține că generațiile sunt reale, dar că mai trebuie luate în calcul și alte variabile, de exemplu, evenimentele istorice și schimbările care au loc, inevitabil, cu înaintarea în vârstă a acelei generații. Tendința istorică este ca fiecare generație să devină din ce în ce mai conservatoare odată cu trecerea anilor, indiferent de ceea ce credea sau făcea în tinerețe. În anii 1960, în „The New Yorker“, un titlu spunea că tânăra generație din America acelor ani este un exemplu de umanism și liberalism și o speranță pentru viitor. Se făcea evident referire la anii new age, la marijuana și psihedelice – care păreau să ducă la o sensibilizare a tinerilor față de problemele din jurul lor, în paralel cu libertățile sexuale asumate. Totuși, datele vremii arată că majoritatea tinerilor din 1976 nu susțineau sexul liber înainte de căsătoria religioasă, nu erau de acord cu oprirea războiului din Vietnam și nu erau interesați de problemă.
Etichetele ne fac să vedem într-un fel adesea eronat istoria și să idealizăm anumite perioade pe baza unor studii sau sondaje limitate la anumite categorii sociale sau la un număr mic de oameni, nesemnificativ statistic, la un interviu, o impresie sau o campanie politică. O femeie născută în 1947, într-o familie de imigranți într-o anumită regiune a Americii nu poate avea aceleași șanse ca o femeie albă născută în același an în San Francisco, într-o familie de industriași; sau, și mai bine, ca un bărbat alb bogat, pentru că femeile în acei ani erau încă destinate unei vieți de casnică, fericită și devotată.
Dacă nu la altceva, măcar la asta ar trebui să ajute școala cu toate materiile ei, la antrenarea gândirii critice care să ne ferească de preluarea unor date din surse incerte sau neverificate, sau de pe pagina de FB a unor amici care au dat copy paste unor texte oarecare. Pentru unii, ignoranța ar putea părea mai bună, pentru că ne ferește de orice neliniște de acest fel.