În nr. 3-4/2023 al revistei clujene „Neuma“, am citit un fragment din Conversație la Princeton, cartea lui Mario Varga Llosa din 2017, a cărei versiune românească, datorată Tudorei Șandru Mehedinți, este în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction. Cartea cuprinde dialogurile scriitorului peruan cu studenții universității americane, prilejuite de un curs pe tema legăturii dintre literatură și politică. Tema m-a surprins doar dacă o privim din perspectiva lui Llosa, a cărui concepție o cunosc, nu și dacă o privim din perspectiva studenților de la Princeton. Interesați mai degrabă de politică decât de literatură încă de acum patruzeci de ani, când, aflat în SUA, am discutat despre ei cu Toma Pavel, nu văd de ce lucrurile ar sta astăzi altfel.
Sub rezerva că n-am citit decât câteva pagini din debutul Conversației la Princeton, mă simt ispitit să fac două-trei observații. Llosa vorbește, înainte de toate, despre roman ca gen literar modern, legându-l nu, propriu-zis, de ascensiunea burgheziei, cum au făcut-o atâția, printre care și eu în Arca lui Noe, ci de „cultura urbană“. Nuanță importantă. Cu un secol în urmă, E. Lovinescu avea, se știe, aceeași idee. Succesul romanului în secolul XX se datorează, afirmă Llosa, publicului său mult mai larg și mai puțin sofisticat decât acela al poeziei („produs al lumii rurale“) sau al teatrului clasic. E foarte probabil ca lucrurile să stea astfel. În continuare, Llosa spune că „perioada dintre războaiele mondiale generează o literatură puternic angajată politic“. Cred că e un lapsus calami: e vorba cu siguranță de perioada de după războiul al doilea. Care dintre marii romancieri interbelici a scris romane politice? Proust, Joyce, Musil, Canetti, Rebreanu, Thomas Mann, Roger Martin du Gard, Gide, Svevo? Poate Romain Roland, Gorki, Fadeev, Leonov, Fedin și ceilalți care au plătit tribut realismului-socialist. Dar ei nu mai contează de mult și, dacă au contat vreodată, a fost doar în țările din Estul european și, bineînțeles, în spațiul fost sovietic. Interbelicii s-au ilustrat cel mult prin romane sociale și psihologice. Nu-mi este clar de ce Llosa le acordă romanelor realist-socialiste importanță. Scrise la comandă, lecturi obligatorii în școală, comentate ideologic. Llosa le opune romanelor care au urmat concepția lui Sartre (totuși politică!), sau a lui Camus („…literatura nu poate fi pedagogică, literatura nu poate fi instrument de propagandă politică…“), ambii, foarte influenți în anii 1950-1960, așadar nu în interbelic. Opoziția reală după război este aceea dintre romanul social din viziunea sartriană și „noul roman“ al unor Robbe-Grillet, Nathalie Sarraute sau Claude Simon. Llosa o constată el însuși. Remarcând și faptul că „noul roman“ s-a perimat rapid, spre deosebire de acela sartrian (e vorba de acela teoretizat, nu de acela scris de Sartre). Două afirmații într-una: prima adevărată, a doua, discutabilă, după părerea mea.
Un argument solid contra propriei idei ne oferă Llosa în suși mai departe. Re fe rindu-se la Don Quijote, eseistul remarcă faptul că noi citim altfel romanul lui Cervantes decât îl citeau contemporanii scriitorului spaniol: nu atât pentru umorul lui colosal, cât pentru „mărturia foarte importantă – istorică, sociologică, antropologică – despre cultura epocii sale“. În această privință, sunt de altă părere: contem poranii aveau acces la comicul romanului, abia noi avem acces la umorul lui. Dovadă chiar ceea ce susține Llosa în frazele următoare:
„Întrebarea este: când o carte devine universală, își pierde specifici tatea? Cu alte cuvinte, își pierde carac teristicile locale, culoarea pe care i-o dă faptul că este o carte foarte repre zentativă pentru un loc, pentru anumite obiceiuri, [pentru] un anumit peisaj, [pentru] o anumită idiosincrazie. Eu cred că marile cărți pot pierde, cu tre cerea timpului, din această specificitate, dar câștigă ceva: de aceea reușesc să-și păstreze cititorii de-a lungul veacurilor. Aceste cărți sunt capabile să reflecte, dincolo de culoarea locală – elementul tipic, pitoresc sau folcloric – anumite caracteristici ale genului uman cu care se pot identifica oameni din culturi diferite. […] Prin urmare, ce pierde un roman [odată] cu trecerea timpului? Pierde specificitatea mărturiei […] și acest fapt îi conferă uni versalitate.“
Unde să fie uni versalitatea romanelor lui Sartre și compania?
În analiza situației romanului sud-american, care încheie fragmentul, este relevat tocmai faptul că, „stângist“ politic, militant și tezist adesea, din solidari tate și simpatie față de Cuba lui Castro, acesta devine un fenomen mondial prin acele exemplare mărețe în care poli ticul, socialul, localismele, pitorescul capătă caracter universal antro po logic. La Marquez, la Llosa însuși și la alți câțiva. Restul, considerabil, constă în opere fără posteritate.