Simplificând, vorbim de familia Mihail „din Craiova“ pentru că cea mai importantă moștenire rămasă de pe urma lor este sediul actualului Muzeu de Artă din acest oraș, găzduind și ceea ce a supraviețuit dintr-o mai veche colecție de tablouri. Muzeul a organizat, în 2018-2019, o expoziție dedicată istoriei de familie a donatorilor, care și-au petrecut viața, de-a lungul a patru generații, nu numai în Craiova, ci și la nenumăratele lor moșii de pe un vast teritoriu oltenesc sau, mai târziu, în mai multe orașe din Franța, preponderent în Pau. La câțiva ani de la amintita expoziție, Laura Tiparu, muzeografă și curatoare, publică o consistentă monografie în care valorifică extensiv sursele primare, majoritar inedite, din fondul familial Jean Mihail, ca și din alte fonduri de familie ale Primăriei Craiova, cărora le adaugă periodice și o literatură secundară supusă unui atent examen critic.
Se constituie astfel, din efortul de reconstituire istorică, și o veritabilă saga. Primii strămoși ai acestui neam de aromâni au sosit în Valahia la începutul secolului al XIX-lea, cel mai probabil, scrie autoarea, pe fondul deselor conflicte cu turcii de la sud de Dunăre. La a doua generație cunoscută, Nicolache Mihail, primul strămoș care preia acest nume de familie, este născut la sud de Dunăre, în Megarova (regiunea Bitolia din Macedonia), dar în 1819 familia este deja stabilită la Craiova. Acumulează avere preponderent din negustorie și arendă de moșii și dobândesc ulterior chiar și un mic rang boieresc, acela de pitar. Nicolache Mihail este cel care face trecerea de la arendășie la proprietate, devenind un licitator feroce de fond funciar și chiar, semnalează o sursă, un fel de „dictator al județelor din Oltenia“ (p. 78). În plan privat, este un tată bun și nu face diferențe între fiul Constantin și fiica Areti, schimbându-și testamentul imediat ce legea le va da dreptul și fetelor să moștenească o parte din avere. Între multele sale acte caritabile, fondează și întreține și o școală de fete, cu predare în limba română, în comuna Megarova din „Machidonia“ natală.
Nicolache stabilește o rețea de parteneriate de afaceri cu alte familii de aromâni care ajung să se înrudească prin căsătorii. Ca urmare, primii Mihaili se vor înrudi cu familiile Emanoil, Curti sau Dumba. Cei din urmă au și o ramură vieneză influentă: un anume Nikolaus Dumba, magnat la Viena, este curator la Muzeul Imperial de Artă și le va facilita rudelor sale din Valahia achiziția unor lucrări de artă europeană care vor constitui baza viitoarei colecții a lui Costache Dumba și a soției lui, Elena, născută Emanoil. Această strămătușă a ultimilor Mihaili, sora bunicii lor Victoria, moare fără urmași și lasă colecția de 62 de tablouri, ca și întreaga avere, strănepoților ei de soră. La fel se întâmplă și cu cealaltă soră Emanoil, Maria, căsătorită Coloni, care trăiește mult timp la o moșie în Deveselu.
Deși unite prin tradiții conservatoare stricte, aceste familii aromâne acceptă ocazional și alogeni: Elias Coloni, soțul Mariei Emanoil, și Androcle Fotino, soțul Aretiei Mihail, sunt greci, iar cel dintâi, cu origini incerte, poate albanez. Niciunul dintre aceste cupluri nu se bucură de urmași. Astfel, se va acumula o impresionantă avere, alcătuită din numeroase moșii, case și colecția de tablouri, pe care le vor moșteni de la toate rudele ultimii doi Mihail, frații Nicolae și Jean. Aceștia mor fără fii în 1918 și, respectiv, 1936, iar statul român va prelua de la ei, prin legatari, „cea mai mare avere particulară din epocă“ (p. 11), a doua ca mărime, mai exact, după cea a lui Gh.G. Cantacuzino, cel zis „Nababul“.
Laura Tiparu evidențiază, în primele capitole, aerul balzacian al preluării ștafetei de către o nouă generație de nouveaux riches cu tradiții negustorești, care, spre deosebire de vechea boierime „de neam“, petrece cel mai mult timp în țară și se atașează de locurile pe care le îngrijesc și le dezvoltă. „Înflorește oriunde Dumnezeu te sădește“ este una dintre devizele lor. Astfel, preponderent în prima parte a secolului al XIX-lea, mai vechii Mihaili și Dumbulești petrec mult timp în Valahia, în special pe moșiile lor doljene și teleormănene. Peste trei generații, aceeași soartă ca pe boierii de neam îi va ajunge și pe ei: strănepoții lor trăiesc prea mult în străinătate și pierd atașamentul față de locurile părinților, deși nu sunt mai puțin atenți cu îngrijirea averii. Nicolae Mihail, penultimul strănepot, trăiește aproape exclusiv în Franța după vârsta adolescenței. Își atrage reputația de ciudat și de antisemit, iar surse mai vechi pretind că ar fi murit franciscan, deși era viceconsul al Rusiei la ambasada din Pau. Autoarea deconstruiește multe surse romanțate, căutând să-i restituie acestei familii istoria cuvenită, afectată prea mult de zvonistică, preluări superficiale de la un autor la altul și chiar de calomnie.
Una dintre acestea, din memoriile lui Constantin Argetoianu, menționează, de exemplu, infidelitatea Matildei Mihail, mama celor doi frați, moartă la 27 de ani, după patru nașteri survenite într-o căsnicie de numai opt ani. Argetoianu și-o amintește pe Matilda ca „ușuratică“ și „plictisită“, însă reconstituirea cu documente, de către Laura Tiparu, a traseului acestei femei, mamă și soție devotată, ca și vrednică amfitrioană ce pune pe picioare o întreagă moșie căzută în mizerie, face cu totul improbabile asemenea zvonuri impresii. De altfel, soțul Constantin îi va supraviețui 32 de ani, fără a se mai recăsători și purtând până la moarte verigheta. Ca în atâtea cazuri, istoria moștenită ne lasă, în special prin idiosincraziile memorialiștilor de succes, deconcertați în fața muncii pe care ar trebui să o depunem pentru a înțelege cu adevărat fapte și oameni dincolo de sursele istorice oficiale.
Extinderea averii, moștenirile și acumularea fondului funciar în mâinile ultimilor urmași Mihail conduc în cele din urmă, odată cu schimbarea vremurilor, la oboseala celui din urmă, Jean, despre care istoria consemnează că i-ar fi declarat lui I. G. Duca, în 1917, privitor la reforma exproprierii marii proprietăți: „Nu m-ai înțeles. Eu mă plâng că ne luați [doar; n.n.] atâta. Eu aș fi preferat să ne expropriați cu totul. […] Am atâtea moșii, asta reprezintă atâtea griji, atâtea procese, atâția administratori de supravegheat, atâția logofeți care te fură, așa încât aș fi mult mai mulțumit și mult mai liniștit dacă ați expropria tot și ați plăti cu cât face pământul“ (p. 242). Autoarea analizează și contextul acestei afirmații, probabil reale. Ea indică, desigur, anacronismul unor stări de lucruri, dar – așa cum arată suficient de elocvent – nicidecum superficialitatea ultimului Mihail, fiu liberal al unui tată ce fusese, la vremea lui, conservator.
Lui Constantin Mihail (1837-1908), zis Dini, tatăl lui Nicolae și Jean, îi datorăm construcția actualului palat ce adăpostește Muzeul de Artă din Craiova. Laura Tiparu îl consideră cu întemeiere pe acest Mihail „de departe cel mai impresionant reprezentant al familiei“ (p. 100). Cu studii și relații extinse în sfera agriculturii, Constantin este o fire pragmatică și un om extrem de muncitor și modest. Pe vastele lui moșii, bine întreținute, înființează culturi noi, reîmpădurește suprafețe de teren, crește calitatea solului și caută să îi învețe pe țărani agricultura. După împroprietărirea țăranilor în 1864, contribuie la capitalul unei bănci rurale de credit pentru țărani. Oferă multe ajutoare private, finanțează studii pentru elevi și studenți săraci, înființează o societate muzicală, donează substanțial pentru pictarea frescei de la Ateneul din București. Pe de altă parte, nu este deloc interesat, cum nu vor fi nici urmașii săi, să intre în marea politică.
Prin construirea palatului din Calea Unirii nr. 15 din Craiova, ridicat în perioada 1899-1907, Constantin Mihail ne-a lăsat moștenire un prețios imobil de patrimoniu, în care, murind un an mai târziu, nici măcar nu a apucat să locuiască. Arhitectural, a preferat stilul eclectic francez, cu decorații bogate, deși cei care l-au cunoscut scriu că nu i-ar fi stat în fire a locui într-o asemenea casă. În familia sa, cu numai câțiva ani mai devreme, Vila Maria din Deveselu, a mătușii Maria Coloni, este realizată tot cu un arhitect francez (J.E.M. Ormièrs), de această dată unul din sudul Franței, zonă în care familiile înrudite Mihail și Coloni, nu însă și Constantin, petreceau mult timp în stațiuni precum Arcachon sau Pau.
Pentru imobilul din Calea Unirii nr. 15, Constantin Mihail îl angajează pe arh. Paul Gottereau, care, între altele, cu numai câțiva ani mai devreme, reproiectase și construise ca reședință princiară de vară Palatul Cotroceni din București. Construcția de la Craiova se va încheia sub coordonarea asistentului lui Gottereau, arh. Carol Cichi, dar spre comparație, câțiva antreprenori, furnizori și artiști din România care au lucrat la palatul Cotroceni se regăsesc și în execuția celui de la Craiova: de exemplu, pictorul de interioare și decorațiuni Fritz Elsner, Franz König pentru tâmplărie sau Fr. Weigel pentru feronerie. Pentru alte servicii, Constantin Mihail își caută singur furnizorii, având și relații cu familia sa de la Viena. Pretențiile lui de calitate și gust sunt ferme, uneori neașteptat de fixiste (de exemplu, obsesia pentru o marmură albă fără venaturi, pe care o caută îndelung în Italia). Cel mai probabil, ele sunt în tonul dorinței unor mari finanțiști și burghezi europeni din aceeași epocă, de a lăsa în urmă reședințe somptuoase, ca o investiție și o semnătură pentru viitor.
Fiii lui Constantin au urmat studii întârziate de Drept în Franța, fără a profesa. Destinul lor are un aer oarecum minor, marcat de răsfățul rudelor și de grija pentru sănătatea lor, ca ultimi și prețioși urmași. O notă dramatică se întrevede în absența finalizării unei căsătorii. Jean va fi iubit, se poate, o fată care nu a „corespuns“ (fotografiile ei s-au păstrat), iar Nicolae a suferit de ipohondrie și de multe naivități. Totuși, educați în spiritul grijii pentru avere, nu au risipit-o sau, atunci când au apărut astfel de pericole, familia a intervenit cu succes.
Ca machetare, volumul elegant al Laurei Tiparu îmbină ilustrația, uneori dublată și de scurte citate din arhive, cu textul monografic marcat de trimiteri la surse, dar întâlnirea celor două registre e fericită, iar lectura fluentă. Monografia oferă ample transcrieri din scrisorile familiei, texte deseori savuroase lingvistic, în care se pot urmări filologic vârstele limbii române, dar și idiolectul specific semnatarilor lor, mai mult sau mai puțin școliți. Fondul lingvistic epistolar trădează o familie decentă, cu o educație medie și fără mari preocupări intelectuale. Este cu deosebire valoroasă, prin înțelegerea dificilă a acestor surse, includerea în monografie a multor documente din prima jumătate a secolului, descifrate și transliterate din slova chirilică și, ulterior, din alfabetul de tranziție de Nicolae Mihai. Pe Laura Tiparu am cunoscut-o cândva în ipostaza de cititoare pasionată de literatură. Volumul acesta nu o dezminte: este bine scris, intuitiv, cu o bună organizare a materialului și chiar cu o curgere narativă. Dar pentru scopul cărții, cel mai însemnat lucru este că marchează o reușită a unui istoric scrupulos și competent.