Aproape întîmplător, am dat pe internet peste un Top 10 al celor mai mari trădători din istorie. Un top alcătuit de francezi (nu cunosc metodologia, nu există amănunte referitoare la procedura de selecție) care, în mod normal, trebuia să pună pe primul loc un francez, n’est ce pas? În rest, americani, un chinez, un indian, un general roman, un grec antic, o femeie maiașă, semn că trădarea e uniform răspîndită în epoci și la popoare diferite.
Surprinzătoare este prezența, pe locul 9 în acest top, a unui mare poet modern: Ezra Pound. O parte din motivația „juriului“: „Expatriat în Italia, a început să-i admire la culme pe Hitler și pe Mussolini, publicînd la un editor fascizant și animînd emisiuni radiofonice de propagandă unde-și manifesta antiamericanismul și antisemitismul.“ În opinia unor cunoscători ai vieții și operei poetului din Generația Pierdută, comportamentul descris mai sus nu ar ține de caracter, ci de sănătatea mintală.
Revin la locul întîi: Talleyrand. „Individul a trădat pe toată lumea și încă de mai multe ori. Talleyrand este, fără nici un dubiu, cel mai mare trădător și cel mai mare manipulator din Istorie“. Pentru cei mai puțin familiarizați cu istoria Franței, Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord, numit cel mai adesea Talleyrand, s-a născut într-o familie a înaltei nobilimi, la 2 februarie 1754, la Paris, și a murit la 17 mai 1838, tot la Paris (iată că nu și-a trădat orașul!). S-a născut cu defecte la picioare, drept pentru care copiii îi spuneau, probabil, Șchiopul. Mai tîrziu, cînd a crescut, adulții i-au spus Diavolul Șchiop.
Într-una din cele mai zbuciumate perioade ale istoriei Franței, Talleyrand a ocupat posturi de conducere în toate regimurile succesive. A fost deputat sub Vechiul Regim, președinte al Adunării Naționale și ambasador în timpul Revoluției Franceze, ministru al Relațiilor Externe în timpul Directoratului, al Consulatului și al Primului Imperiu, președinte al Guvernului Provizoriu, ambasador, ministru al Afacerilor Externe și președinte al Consiliului de Miniștri în timpul Restaurației, ambasador în timpul Monarhiei din Iulie. A asistat, în loja oficială, la încoronarea lui Ludovic al XVI-lea, a lui Napoleon Întîiul și a lui Carol al X-lea.
Intrigat de cîteva gesturi ale lui Talleyrand, Napoleon îi spune la o întîlnire cu cîțiva consilieri: „Sunteți un hoț, un laș, un om fără credință: nu credeți în Dumnezeu. Toată viața nu v-ați prezentat la datorie, ați înșelat, ați trădat pe toată lumea. Nu aveți nimic sfînt; v-ați vîndut tatăl. V-am copleșit cu bunuri și cu toate astea nu există nimic de care nu ați fi capabil împotriva mea.“
După o astfel de biciuire publică, orice om ar fi fugit încotro ar fi văzut cu ochii. Nu și Talleyrand, care a rămas alături de Napoleon (deși era perceput și de alții drept un uneltitor), dându-i sfaturi.
În pregătirea campaniei din Rusia, împăratul se gîndește dacă să-l închidă pe Talleyrand sau să-l trimită ambasador în Polonia. Grea dilemă! Și Napoleon nu era chiar un molîu oarecare, trecuse și el cu succes prin viață. Tocmai de aceea, este interesantă relația dintre cei doi. Napoleon a vrut de mai multe ori sau să-l trimită în exil, sau să-l întemnițeze și, de fiecare dată, a revenit la sentimente mai bune, a ascultat sfaturile lui Talleyrand, oferindu-i mai multe posturi – pe care acesta le-a refuzat!
Într-adevăr, situarea nobilului francez pe primul loc în topul trădătorilor se justifică, ba ar putea impune chiar un concept în sine: „trădător în serie cu uneltiri în paralel“. Cred că, totuși, cel mai greu pentru un trădător este să supraviețuiască actului de trădare. De cele mai multe ori, cei care schimbă tabăra sînt prinși și executați, condamnați la închisoare, decăzuți din demnități publice. Deși unii iubesc trădarea, îi urăsc pe trădători.
Sigur, trădătorii pe care-i știm noi, cu care sîntem contemporani, sînt mici copii. Să-ți pui un picior în ghips ca să nu te solicite Comandantul Suprem nu e dovadă de mare ascuțime de spirit.
(Și aici nu contest importanța și rolul benefic adesea al trădărilor în Istorie, nu despre asta e discuția.)
Talleyrand s-a dovedit, cu adevărat, campion: cîte trădări, atîtea supraviețuiri. Fără fisură. Văzut de unii drept un abject și cinic, de alții drept un geniu al adaptării și un vizionar al mersului istoriei, Talleyrand însuși își justifică schimbările de macaz cu multă inteligență: „Nu am abandonat niciodată un regim înainte ca acesta să se abandoneze pe sine.“
În aceeași linie, închei cu o altă cugetare a Marelui Trădător:
„Cel mai bun mijloc de a răsturna un guvern este să faci parte din el.“ Am o senzație de déja vu!