De ce nu va muri literatura?

Mircea BÂRSILĂ

Între transfigurarea și critica realității

Sămânța ideii de moarte a literaturii a fost aruncată „în vânt“ de filosoful german Hegel. Scepticismul său de factură romantică va fi avut drept suport milenara (și mitologica) concepție despre necesarul și repetatul sfârșit al lumii înțeles ca act de care depinde înnoirea (regenerarea) sa.

În prezent, omul (umanitatea) se află într-o accentuată și îngrijorătoare criză generată de ofertele tot mai primejdioase ale civilizației moderne și, implicit, ale ştiinţei în latura ei negativă – ilustrată, de pildă, de nestăvilitul amor față de inteligența artificială și față de producția de arme nucleare. În descrierea statutului golemic al civilizaţiei moderne care şi-a depăşit componenta spirituală, menită să asigure, în principiu, organicitate (coerență) civilizației, Anton Dumitriu se foloseşte de o veche legendă ebraică potrivit căreia un rabin taumaturg „ar fi construit un fel de momâie, un caloian uriaş, un Golem, căruia i-a dat viaţă, dar nu a putut să-i dea şi suflet. Golemul, forţă oarbă declanşată, distrugea tot ce întâlnea în cale, numai prin activitatea lui, fără vreo intenţie malefică; taumaturgul nu-l mai putea stăpâni, monstrul scăpa voinţei lui“ (Anton Dumitriu, Culturi eleate şi culturi heracleitice, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 110).

Epoca în care a intrat omenirea, prin folosirea focului minţii, este una în care omul, devenit măsura tuturor lucrurilor, ignoră, absorbit de preocupările sale utilitare, consecinţele utilitarismului său excesiv, între care, generalizând, se află următoarele: „lipsa de preocupări pentru tot ceea ce nu prezintă interes practic imediat“; reducerea cunoaşterii „la satisfacerea nevoilor materiale“ şi transformarea inteligenţei, „după o ciudată expresie a lui Bergson, [într-o] «unealtă de făcut unelte»“.

Literatura și arta, în general, i-au dăruit omului, încă de la primele manifestări ale lor, şansa de a-şi transfigura existenţa și de a beneficia, într-o ordine aleatorie, de funcţia sărbătorească a memoriei, o funcţie specială care facilitează accesul la ceea ce este diferit de realitatea vizibilului şi a timpului prezent, ca timp profan, de facultatea fabulatorie a spiritului menită să întreţină omenescul elan vital, de funcţia idealizantă (sau de cea ludică și cea gnoseologică) a ficțiunii literare, care integrează, prelucrându-le, ofertele simbolurilor și ale arhetipurilor ce sălășluiesc, vii, în subconștientul nostru și, respectiv, de menirea sublimantă a supra-conştiinţei în care se înrădăcinează gândirea religioasă ca „instrument“ de explorare a „nevăzutelor“, în ambele regimuri ale imaginarului: cel diurn și cel nocturn etc.

De ce nu va muri Literatura? Pentru că literatura și nevoia de artă, în feluritele ei portative, sunt factori determinanți ai structurii umane ca ánthropos „Acest nume ánthropos arată că, în vreme ce toate celelalte vieţuitoare nu cercetează, nu compară şi nu examinează /(….)/, omul, de îndată ce a văzut a şi examinat şi judecat ceea ce a văzut“ (Cratylos, în Platon, Opere III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, trad. de Simina Noica).

Adrian BODNARU

Pentru că!

Fiindcă litera pur și simplu are caracter și corp – spirit și trup. E, ca să fiu (nepedepsit?) patetic, undă și corpuscul – ca lumina. Tiparului (?). O lumină, poate, ce se stinge, dar, în natura ei, oricât de palidă, la fel ca una orbitoare.

Și nu mai puțin fiindcă litera ar fi existat înaintea vorbirii. Cabala parcă – și dacă nu, ce contează sursa: e frumos! – vorbește despre un asemenea alfabet (sacru) anterior statului de vorbă. Sau vorbitului singur – lucru favorabil, uneori, literaturii.

Iar ca să fiu și mai sincer, pentru că scrisul ne iese, mai mult sau puțin, în analize. Da, în cele anuale! Medicul meu de familie – vreau să cred – se uită mai întâi la cât am scrisul și apoi la cifrele timolului – influențat, poate, și de paloarea hârtiei volumetrice de azi. Îmi spune mereu că scrisul e ca tensiunea. Mai bine să-l ai ușor scăzut decât mare. Pentru că – nu-i așa? – oricum crește cu timpul. Cu vârsta?

Cam tot ce ni se întâmplă până pe la cinci-șase-șapte ani mi se pare că e pro-scris. Pentru scris. Eu, odată cu liniuțele și bastonașele, am căpătat obiceiul de a mă spăla pe mâini. Înainte de masa de scris, nu de masă! Un ritual pe care-l respectam cu o sfințenie de-a dreptul pandemică – după cum aveam să aflu târziu, de curând. Îmi suspendam fiziologia pentru estetică. Trăiam un fel de dandism al caietului. Nimic nu trebuia să fie viu – murdar. Cu atât mai puțin urechile paginilor, când se ridicau nu se știe cum. Fanatismul caligrafiei mi-a dispărut abia după primele patru clase, când impactul cu profesoarele a fost devastator. Scrisul lor îl urmărea pe-al meu, modificându-l. Învățam la biologie după notițele luate cu scrisul profesoarei de biologie. Modificările de caracter și corp m-au apropiat însă de alfabetizarea beletristică. De scrisul artist? De cunoașterea, ne- și re-cunoașterea cu ajutorul literelor?

Poate, dacă poezie nu fac altfel decât anterior scrierii. Și, bineînțeles, înaintea vorbirii. Asta însemnând că o văd și nu-mi rămâne decât să o trans-scriu. În Georgia (On My Mind – caracter ales după interpret), ca acum. Și nu e Times New Roman ce zic!

Încă un argument: literatura nu va muri pentru că deja se transformă – beletristica devine, pe zi ce trece, literatură de specialitate. De bine, de rău, trebuie să ai 18 ani de poezie ca să intri în barurile ei. Unde – nici acolo! – cu o bere nu se face primăvară. Dar cu tăriile…

Hanna BOTA

Relația om-poveste

La modul simplist, literatura este poveste. Povestea nu va muri niciodată.

Ședeam pe pământul prăfos, cu picioarele adunate sub mine, într-o poziție incomodă, îmi amorțeau mușchii solicitați de poziția neobișnuită. Mă aflam pe Insula Tanna, satul Yakupen, Arhipelagul Vanuatu din Pacificul de Sud. Sub banianul uriaș, copac sacru în cultura melaneziană, s-au adunat câțiva bătrâni ai satului. „Îmbrăcați“ doar cu lava-lava, o cârpă rotită peste șolduri, cu pielea neagră și zbârcită, ședeau „pe vine“, poziția lor obișnuită, timp de ore în șir. La distanță respectuoasă față de șeful satului, Sam Usua, ne ascultau fără să intervină, uneori doar dând din cap sau șușotind ceva neauzit de noi. Sam Usua era deja la a patra generație de „yeni“ în sat, adică cel care conducea având putere absolută asupra satului și locuitorilor lui. Eu, fiind musafirul, „femeia albă“ venită să învețe câte ceva din tradițiile lor sacre, ședeam chiar lângă yeni, întrebându-l, iar el răspunzându-mi binevoitor, deși uneori contrariat de curiozitatea mea față de lucruri „evidente“ pentru el: nu la fel și pentru mine. Deși în sat exista o persoană care avea această sarcină de mare importanță, în ziua aceea nefiind acasă, yeni preluase și funcția de „tâpunaș“, adică de povestitor: cel care rostește sau cântă poveștile din bătrâni. Căci fiecare gest, fiecare credință, ierarhia, așezarea, alimentația, activitățile – cum ar fi pescuitul, construirea colibelor – sau riturile de trecere – căsătoria, moartea, îngroparea, ceremoniile legate de naș ­tere –, toate erau bine împământenite în tradițiile străvechi și transpuse în povești (legende). Ele se transmiteau din gură în gură, generație după generație. Tâpunaș-ul era o persoană care avea legătură directă cu spiritele, era stăpânul totemurilor și avea voie (prin revelație) să adauge sau să elimine părți din povești și cântece. Asta am observat și în alte sate din Vanuatu.

Povestea satului, a insulei, îi ținea pe toți între ițele ei, le conferea identitate, le asigura autoritatea celor care conduceau, le regla felul de viață. Povestea era cimentul care îi ținea împreună. Am fost conștientă de valoarea și de forța poveștilor. Ceea ce își spuneau despre ei înșiși era esența lor. Și nu aveau scriere ca să fixeze povestea, ea suferea mici modificări de la o generație la alta, dar nu contau schimbările, ci doar curgerea acestui fluid care închega societatea.

*

Cu fața spre deșert, lăsasem în urmă Oaza Douz, Poarta Saharei. Călare pe cămilă, porneam într-o incursiune printre dunele de nisip. Ibrahim, conducătorul de cămile, răspunzându-mi la întrebări, începu să-mi spună poveștile Saharei. Încerca să-mi explice că deșertul e viu, nu doar o întindere de nisip, ci o ființă, că are forță, că poate să-l piardă pe om dacă acesta este prea arogant, dacă nu-l cunoaște, dacă nu i se supune. Îmi povestea că, pentru el, Sahara este casa, Sahara este lumea lui, este marea lui, la fel de unduitoare ca cea de apă, de schimbătoare, la fel de cumplită, de nemărginită. Îmi povestea cum reușește să se orienteze și să-i conducă pe noi-veniți, pe cei care vor să se afunde mai adânc printre dunele ei, ca să fie primiți de ea, căci ea e ca o fiară care, dacă nu e îmblânzită, te mănâncă. Sahara e plină de povești. Era dornic să mi le spună, dacă voiam să-l ascult. Doar că poveștile necesită timp pentru rostirea/ascultarea lor. De ce nu le scrii?, l-am întrebat. Nu știu să scriu, scrie-le tu, mă îndemnă el.

Oriunde te întorci, povestea dă peste margini. Trebuie doar să ai urechi, să-i dăruiești timpul și atenția ta.

Tot mai des, psihologii și terapeuții ne avertizează să fim atenți la povestea personală: ce anume spunem despre noi înșine, ce anume ne povestim în interiorul nostru despre noi, despre trecutul și așteptările noastre. Pentru că povestea noastră tinde să devină esența noastră. Scrisă sau nescrisă, ea e energia care ne poartă în matca evoluției: printre stânci și ocolișuri sau curgând pe câmpii mănoase, depinde de ceea ce ne spunem. Și pentru că s-a inventat scrisul, indiferent pe ce suport, povestea trece din verbal în simbolul literei. Fără ca măcar să depui efort, din inerție. Ține de natura umană.

Iar povestea, odată scrisă, devine literatură. Bună sau rea, rezistând sau pierind iute, consumată sau păstrată, nu intră în acest cadru de discuție.

Cât timp va fi omul, va fi și povestea.

Cât timp va fi povestea, va fi și literatura.

 

Leo BUTNARU

Dar… ce s-ar pune în loc?…

În lume, parcă ar adia a ceva panică, dezamorsată oarecum de interogația anchetei Rl, adecvată realității și… irealității stării în care se află literatura în destinul omului, omenirii. (Uite, trebuie să ocolesc cuvintele mari și emoțiile tari, chiar conform cu modul de existență, firesc, temperat, al literaturii…) Interogația conține, implicit, și un răspuns încurajator, poate chiar nițel optimist: nu va muri. (Ispita putea fi formulată și dihotomic: De ce nu va muri sau va muri literatura?)

Iar dacă, prin reducere la absurd, admitem că literatura… dispare, ce ar pune omenirea în locul ei? Odată ce ea ține, împreună cu alte componente de bază, de identitatea unui popor sau a altuia, de identitatea lumii ca spirit, expresie, comunicare cu sine despre sine ca existență. Literatura conține codul necesității și responsabilității instruirii națiunilor. Prin literatură a fost educată, formată, modelată inteligența superioară a popoarelor, a lumii. Ea modelează cultura, o stratifică în dependență de gradele de instruire a păturilor sociale. Literatura nu ține de serie, ci numai și numai de unicat multiplicat în singularități în multitudinea autorilor. Iar în zenitul ei se află geniile lumii, irepetabile. Nu există doi Dante, trei Balzac, mai mulți Eminescu… Iar de nu va mai exista necesitatea de literatură, ce am pune în locul literaturii, pentru a naște și recunoaște ca spirit, inteligență, transmitere a sentimentelor în toată diversitatea lor?

Din codul ființial al copiilor din viitor va putea fi… extirpată înnăscuta necesitate de a se uimi, de a trăi ca în basme, de a jindui după basme, de-a asculta povești, de a crește și a se dezvolta, educa, în prima etapă, cu ele? Cu ce altceva i-ai preocupa și fascina? Ab initio, literatura a însemnat mit, legendă, basm. Dorința de a povesti, de a relata întâmplări, subiecte, idei, sentimente, prin formulare lingvistică în intrinsecă legătură cu dorința de a asculta, a afla, a citi, a cunoaște e o necesitate fundamentală în existența omului, în destinul lumii. De a relata, de a povesti viață – a ta, a altora, sau, ca la cronicarul Miron Costin, Viața lumii. De când lumea, povestirea, relatarea, selectiv, au fost memorate și transmise prin timpuri, legate, ca parte de răspuns, de sacramentala interogație și afirmație: de ce trăiește omul, care e scopul existenței sale?

Narațiunea ar fi liantul dintre indivizi, dintre conștiințele, sufletele lor, împreunându-le în comuniunea zisă umanitate. Și e de neimaginat viața omului fără derulare de subiecte, îmbinare, relaționare a lor. Istorisirea stă la baza comunicativă a lumii, deci și la baza literaturii. Ea înseamnă modalitate de percepere, conștientizare a lumii, a istoriei acesteia, în care nu poate fi un alt actant decât omul. Omul care povestește, ascultă, citește, se dumirește.

Chiar „amenințat“ de intelectul artificial, omul va rămâne ființă obișnuită, egală cu sine însuși în durata atemporală a apariției, formării și activității sale. Și chiar dacă ar dispărea cartea, în orice formă „clasică“ a ei, literatura va continua să existe. Pentru că ea nu apare din dorință, motivație „programate“, ci răsare și există de la sine. Într-un anumit fel, e o creație… imprevizibilă, ca și cum predestinată, ereditară, „amorsată“ în genomul uman. Numai o categorică, groaznică mutație genetică ar putea extirpa ADN-eul artistic, estetic, literar din ființa pământeanului. Iar atunci omul nu ar mai fi om, ci cu totul altceva, mai mult amalgam biologic, decât etalon existențial, sistem caracterologic unicat, „verificat“ în eficiența existenței pe pământ, în cosmos.

Eventual, literatura își va modifica formele, se va îmbina cu alte modalități de răspândire a informației (da, și literatura e o formă capitală de informație). Pentru că literatura înseamnă și transformare, adaptare, reactualizare, ea nu va putea fi „extirpată“ din codul genetic, sapiens, al pământeanului. Ca și până în zilele noastre, literatura se va naște, va fi creată mereu, în fiece clipă cosmo-terestră (mda, ziceam să evit cuvintele mari, dar…), oriunde, în orice limbă. Totdeauna omul va avea, irezistibil, ceva de spus, de povestit altui om. Totdeauna omul va fi curios față de sine însuși, față de omul de alături, față de existența umană ca mister. Ca Taină mereu de abordat și de încercat a mai înainta cât de cât în infinitudinea ei. Iar taina (mereu atemporală, cosmogonică), dintru începutul ei, ține de literatură. Dacă omul încearcă să spună, să povestească ceva despre taină, el deja, ca și cum predestinat, „face“, creează literatură. Istorisirea este fluidul existențial dintre indivizi, dintre națiuni. Ce ar pune în locul ei cei care cred că literatura va dispărea?

Cititorii să-și păstreze calmul, – cobitul, panica le provoacă necititorii, inferiorii…

 

Ion BUZAȘI

„Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge?…“ (Al. Macedonski)

Într-un ciclu de conferințe ținute la Radio în 1927 și publicate în volume Gânduri albe, într-o ediție îngrijită de Victor Crăciun și Radu Voiculescu, în 1986, Vasile Voiculescu, poetul Poemelor cu îngeri făcea distincția între civilizație și cultură, subliniind perenitatea culturii (deci și a literaturii ca parte integrantă a ei), spre deosebire de civilizații care, oricât de strălucite, sunt sortite pieirii: „Civilizația poate să piară și au pierit multe. Dar ce rămâne după un popor este cultura lui.“ Și, ca să fie mai convingător, dădea exemple din literatura populară, din Antichitatea ebraică și din Evul Mediu românesc: „Evreii au trecut prin atâtea prefaceri, s-au spulberat în atâtea colțuri ale pământului, dar Psalmii lui David ne îndulcesc și acum buzele, iar Biblia lor este unul din testamentele lumii. Ciobanii noștri carpatici vor fi pierit de mult cu turmele de oi, dar Miorița va luci vie ca un mărgăritar într-o coajă de scoică, scoasă din adâncimea mileniilor.“ Unele considerații ale lui Vasile Voiculescu capătă rezonanță actuală, pentru că el constată în primele decenii ale secolului XX – și astăzi ne par și mai evidente –, că „a început să ne copleșească civilizația, balanța să se plece mai mult de partea materiei“. În demonstrația lui Vasile Voiculescu găsim și răspunsul la întrebarea „de ce nu va muri literatura“. Pentru că „arta (deci și literatura) este o însușire generală a vieții… este o manifestare neîntreruptă a vieții firești, o trebuință de toate zilele, de totdeauna“. Legătura aceasta permanentă între artă (literatură) și viață este o îngemănare perpetuă, o asociere eternă: „Arta a fost și este tovarășa vieții. O găsim pretutindeni; de la cea mai simplă mijlocire și pâlpâire, când nu se deosebește de celelalte satisfacții comune, și până le cea mai strălucită realizare, arta nu e decât viață și nu se poate despărți de viață“ (subl. n.), așa cum literatura nu se poate despărți de limbă, ca mijloc specific de comunicare. Și perenitatea limbii este cel mai puternic argument că literatura nu va muri. Am alcătuit mai demult o mică antologie poetică însumând versuri în care poeții exprimă caracterul nemuritor al limbii. Spicuiesc două, care-mi vin în minte: „Alcătuire de cuvinte românești/ Îți văd prin veacuri înnoita bogăție/ Întinerind pe zi ce-mbătrânește/ O, grai din viitor, mărire ție!“ (Victor Eftimiu); „Noi ne ducem fiecare/ Unde-i datul, rând pe rând,/ Ea, cât lumea, va rămâne/ Veacurilor luminând.“ (Virgil Carianopol).

De schimbat se va schimba și literatura, „e veșnică pe lume doar schimbarea“, și e greu de prevăzut cum va arăta într-un viitor îndepărtat literatura. Opere din literatura actuală precum romanele lui Mircea Cărtărescu și Gabriel Chifu, poeziile lui Adrian Popescu sau cele semnate de Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu – și câte nume nu aș putea înșira! – ne dau convingerea în trăinicia literaturii. Chiar dacă ea va fi, așa se prefigurează, cu mai puțini cititori – căci cititorii – spunea Vladimir Streinu, folosind o comparație din fizică: așa cum unele copuri pot fi buni conductori de electricitate, și cititorii pot fi buni receptori de emoție estetică. Și tot așa cum unele corpuri nu sunt conductori de electricitate, sunt destui cititori ce rămân inerți la frumusețea unui text literar.

Chiar dacă vor fi alt fel de scriitori, adepți ai unor curente și mode literare și alt fel de cititori decât noi cei mai vechi pe format clasic de cărți, literatura va dăinui.

Literatura izvorăște dintr-o necesitate vitală de a modela ființa umană. E drept că această nevoie nu e resimțită de toți: sunt oameni care se laudă că n-au citit în viața lor o carte. Și pot trăi. Sunt oameni care nu simt nicio tresărire la o capodoperă muzicală sau de artă plastică. Și pot trăi. Au fost de când e lumea și vor fi, dar cred că nu vor covârși numeric pe cei care cred că literatura „ce e foc sacru nu se va stinge“. Și creatorul (scriitorul) și cititorul se îmbogățesc și se înnobilează spiritual prin cuvântul scris cu artă. Căci dacă e adevărat ce scrie Geo Bogza că pentru a fi om întreg „atâtea sunt necesare“, între acestea nu poate lipsi literatura.

 

Liviu CAPȘA

Precum rădăcinile și frunzele copacilor

Este foarte greu să formulezi, în câteva fraze, un răspuns la o astfel de temă imensă, aș zice, cu o exagerare cu totul realistă, transliterară. Dincolo de explicații, mai mult sau mai puțin literaturizate, alcătuite să sune cât mai frumos, să iște îmbărbătări sau suspine, după naturelul fiecăruia, eu cred că trebuie spus, în primul rând, un lucru ce ține de domeniul raționalului: literatura va trăi atât timp cât va dăinui și umanitatea. Sau, într-o altă formulare, relația literaturii cu viața este precum „colaborarea“ dintre rădăcina și frunzele copacului. Ambele, în chipul cel mai fieresc, îi dau acestuia viață, înnoindu-l în fiecare anotimp, redându-l rostului său din ­totdeauna.

Tot astfel, literatura „înverzește“ umanul, nu-l lasă să se usuce, indiferent de trecătoarele secete, numite, azi, lumea atotstăpânitoare a internetului, a rețelelor sociale, a corectitudinii politice, a inteligenței artificiale, a iresponsabilelor amenințări nucleare.

Literatura nu moare, pentru că a știut mereu, să răspundă căutărilor, așteptărilor și dorințelor oamenilor. Ei s-au regăsit în literatură așa cum sunt, mai buni sau mai răi, luminați de optimism sau întunecați de resemnări. În literatură este loc și pentru învingători, și pentru învinși. Literatura știe ce este triumful, dar, mai ales, ce este înfrângerea, limitele omenescului. Iată de ce, oamenii s-au însoțit cu literatura și la bine, dar mai ales la rău.

Mi-au venit în minte, în sensul celor de mai sus, prin nu știu ce alchimie proprie acestui univers fascinant care este literatura, câteva fraze ale unui scriitor român, nu mai știu care, scrise într-un context pe care, de asemenea, nu mi-l mai amitesc, pline de adevăr și frumusețe, despre arta romanului, adică despre literatură. Spunea autorul lor că, spre deosebire de istorie, care reține și glorifică învingătorii, literatura, romanele povestesc, mai cu seamă, dramele și trăirile învinșilor. Învingătorii culeg gloria, învinșii adună omenescul, simpatia și înțelegerea iubitorilor de literatură. Fără să poarte neapărat un nume, ei rămân în inima și mintea cititorilor pentru că prin ei se exprimă normalitatea, fragilitatea omului, neputința sa în fața iraționalului.

Literatura, chiar dacă își schimbă criteriile estetice, modul de-a sintetiza și transfigura artistic subiectele care au interesat dintotdeauna omul, va supraviețui, pentru că, așa cum spune Llosa, „experiențele pe care le întâlnim în ea ne fac să înțelegem mai bine propria noastră realitate“. Și, aș adăuga, propria noastră nevoie de poveste, de, cum se spune cu o ușurință care îi împuținează importanța, evadare din cotidian. Rolul său în societate, în lumea de azi, este același de secole, fără a deveni un fenomen de masă, precum alte îndeletniciri aducătoare de profit imediat. Ea nu poate fi înlocuită nici de cultura științifică, atât de la modă azi, și nici de zeul comunicării imediate, căreia i se închină din ce în ce mai multă lume. Iar dacă literatura este fiica naturală a istoriei, numai prin ea, cititorii, adică părinți ei adoptivi, pot ieși din obișnuința cotidianului, devenind protagoniștii unor întâmplări nemaiîntâlnite, își pot astâmpăra setea de necunoscut. Fără literatură, orice chemare a omului rămâne fără ecou, se duce în pustiu.

Nu pot încheia decât cu cuvintele încurajatoare ale cititorului de cursă lungă Nicolae Manolescu: „Literatura, lectura de romane sau de poezie n-au luat sfârșit odată cu lumea de ieri, nu se sfârșesc nici cu cea de astăzi și nu se vor sfârși nici cu cea de mâine.“

 

Teo CHIRIAC

Nu se poate

De ce nu va muri literatura? Nu știu de ce, zău! Poate de aceea că literatura nu dă răspunsuri, ci doar pune întrebări? Poate pentru că cea care pune întrebări este viața, iar cea care răspunde este moartea?… Și, deși tonul frazei pe care o scriu e sentențios, sensul rămâne interogativ: viața este întrebarea, moartea este răspunsul?

De altminteri, la veșnica întrebare „A fi sau a nu fi?“, veșnicul ei răspuns este „A nu fi!“. Dar, cine știe, poate că din aceste veșnicii – ale întrebării și răspunsului – se construiește eternitatea însăși. Mergând după același fir logic, se pare că în unele momente ale eternității, rarisime, ia ființă cuvântul, simbolul, metafora. Literatura apare, ca și viața, într-un târziu, în actul creației, ca urmare a cuplării cuvântului cu puterea de spirit.

Așadar, treaba literaturii, după cum se vede și se citește, sper, nu e să răspundă la întrebări, ci, măcar din când în când, să și le pună. Recunosc, rușinat, că de la o vreme încoace mă chinuie și pe mine aceeași întrebare copilăroasă: da, eu știu că voi muri, dar de ce nu va muri literatura, universul, Creatorul? Mă întreb, ca un naiv, și nu știu ce să răspund. Chiar nu știu, zău!

 

Gabriel COȘOVEANU

Literatura – laboratorul în care se fac toate vaccinurile, fără victime

Ca prim argument al imortalității literaturii, aș invoca spusa lui Nietzsche, din speța celui mai crunt registru apoftegmatic: „Viața nu poate fi suportată decât în termeni estetici.“ Dar intervine, din veac, aceeași segregare logică, dată fiind diversitatea lumii acesteia. Cei educați în spiritul umanioarelor plasează adagiul filosofului german în, cum să zic, genomul lor. Celor care nu au citit vreo carte sau n-au călcat în vreun muzeu în viața lor, propoziția invocată nu numai că nu le spune nimic, dar, dacă, miraculos, le-ar ajunge sub ochi, ar trata-o cu dispreț suveran. Pentru necititori (unii cu potențial de calibani – îi numesc așa, aspru, pentru că ei sunt, în fond, mândri de lipsa relației cu „inutilele“ și periculoasele cărți, vezi Ray Bradbury, Fahrenheit 451), disperarea bine strunită a lui Nietzsche e un bun prilej de a repeta expresia atât de îndrăgită a celor (prea) siguri de ei, ca absolvenți, chipurile, ai școlii vieții: „unde-i multă minte…“. Nici nu pomenesc urmarea, din lehamite, dar asocierea cetitului cărților, vorba cronicarului, cu prostia, arată că intelectualii, cei autentici, fără goarnă de propagandiști, rămân printre cei mai detestați membri ai societății, ca unii susceptibili de a-ți face mereu „observații“, ba în legătură cu vreun dezacord, ba în legătură cu logica șchioapă și găunoasă a discursului public, ba cu vocabularul pauper etc.

Ştim că specia noastră automistificantă (îndrăgostită de utopii) are limite şi, de asemenea, că există limite ale interpretării. Ele nu sunt metodologice, ci de esenţă morală. Nu voi da, aici, nume de maeștri ai domeniului, unii nobelizați, care erau/ sunt perfect amorali în ordine umană, funciarmente arghirofili și manifestând o dragoste suspectă pentru dictatori. Un om cu sufletul cultivat va ști să se orienteze în raport cu cele nebune ale lumii, printre ele – violența, de fapt fascinația exercitată de ea. A citi biblioteci întregi e o condiție necesară, dar nu și suficientă, pentru un dialog real, sensibil, situat în afara dogmaticii unor credințe politice, exprimate, neapărat, printr-o limbă lemnoasă, plină, și aceea, de noduri. Orwell a numit-o Newspeak. Derapajul social semnalat în romanul 1984 își trăiește, astăzi, epoca de aur, prin retorica de tip Political Correctness.

Dacă acceptăm, cu Virgil Nemoianu, spre pildă, că literatura funcţionează ca un laborator de „virtualităţi umane“, atunci rolul literaturii în epoca digitală va rămâne major. Un studiu fundamental al profesorului american de origine română, util ca tratament profilactic pentru destui tineri scriitori deja autoproclamaţi „geniali“, este intitulat Globalism, multiculturalism şi literatură comparată. Descoperim acolo o definiţie etern funcţională a literaturii, văzută ca „arenă pentru testarea unor soluţii ale conflictelor noastre“, ca paradigmă a schimbării. De nicăieri societatea, probabil, nu ar avea mai mult de învăţat decât din intuiţiile şi experimentele literaturii. Condiţia ar fi ca scriitorii să se „integreze“ şi ei, să devină „credibili“ prin racordarea la problemele actualităţii, nu să deplângă un trecut „stabil“, mai „formativ“ decât prezentul, cu multe trimiteri la o metafizică naţională (la o „ideală“ patrie atemporală, asociabilă dictonului ubi bene, ibi patria).

De aceea literatura nu are cum să piară – ea e politropică precum însăși viața, drept care va găsi întotdeauna o cale de resurecție.

 

Petre CRĂCIUN

Moartea literaturii nu va surveni cât timp va trăi Homo Sapiens

Îmi place să cred că literatura face parte din ADN-ul ființei umane și că va rezista atâta vreme cât Homo Sapiens va trăi. La fel vor sta lucrurile și cu celelalte arte. Picturile rupestre de la Altamira, de la Lascaux sau de la Peștera Cuciulat au premers galeriilor de artă moderne. Pictura nu a dispărut și nu va dispărea nici în viitor, fiind preocupată de teme diferite și îmbrăcând noi forme de expresie.

La fel se va întâmpla și cu literatura, care are o vechime mult mai mare decât ne imaginăm și care, cu siguranță, s-a născut din același trunchi artistic din care mai făceau parte pictura, muzica și dansul. Leonardo da Vinci intuia bine când nota: „Pictura este o poezie mută, poezia e o pictură oarbă.“

Orală, până la apariția scrisului, și împletită cu muzica și dansurile ritualice, literatura ancestrală trebuie căutată în scenele pictate ale sutelor de peșteri străvechi. Acolo sunt primele povești ale omenirii și primele biblioteci vizuale.

Literatura a însoțit permanent evoluția umană, plecând de la era cuvintelor cioplite, pentru a ajunge la cea a cuvintelor șlefuite. Pornim, prin urmare, de la paleo-literatură, trecem prin neo-literatură și ajungem la scripto-literatură, pe măsură ce cuvintele sunt supuse unei necesare îmblânziri literare și este inventat scrisul.

Oamenii au avut mereu nevoie de emoția pe care o creau artele, în general. Literatura a început să își contureze propria spațialitate și propriile reguli. Au apărut scriitorii, s-au născut opere literare care i-au făcut pe oameni mai frumoși, îndepărtându-i tot mai mult de grosolănia începuturilor. De-a lungul mileniilor, au apărut noi genuri literare, curente, biblioteci, reviste, critici literari etc. Oamenii au scris pe piatră, pe tăblițe de lut sau din bronz, pe papirusuri, pe hârtie și, mai nou, pe suport digital. Contează mai puțin suportul, cum contează mai puțin și hainele pe care le îmbracă oamenii în istorie. Literatura a suferit transformări de la o epocă la alta. A avut momentele sale de glorie, a intrat în perioade de reflux, a făcut față presiunilor ideologice ale marilor extremisme religioase sau politice. Dar a supraviețuit și ne-a bucurat mereu sufletele pe care ni le împodobim atunci când citim o carte bună. Niciodată nu s-a scris la fel ca în trecut (din fericire!), mereu căutându-se formule de prospețime. Cine și-ar fi imaginat că Bob Dylan va câștiga Premiul Nobel „pentru crearea unor maniere noi de expresie poetică în cadrul marii tradiţii a muzicii americane“?

Iar viitorul ne va rezerva și alte surprize, pentru că totul este fluid, se reinventează, se schimbă atât de repede în jurul nostru. Angoasele noi se suprapun peste cele vechi, inteligența artificială tinde să o marginalizeze pe cea umană, apar mize literare noi. În toată această lume în mișcare, nevoia de literatură rămâne, indiferent de forma pe care o va lua. Și mai rămâne ceva: adevărata literatură nu va fi generată de inteligența artificială, cum nu a fost nici de prostia umană.

„Moartea literaturii“ nu va surveni cât timp va trăi Homo Sapiens.

 

Ion CRISTOFOR

Putem vorbi de eternitatea literaturii într-o societate dominată de analfabeți?

Utopia literaturii ne oferă o perspectivă fericită: scriitorii mor, dar scrisul lor rămâne să înfrunte veacurile, asemenea piramidelor egiptene sau magnificelor catedrale construite în Evul Mediu. E o iluzie des întâlnită în viața scriitorului, începător sau consacrat: aceea că operele lor, scrise adeseori cu atâta efort, cu asumarea atâtor privațiuni, vor sfida moartea și vor străbate cu mesajul lor prin bezna timpurilor viitoare. Iluzia e hrănită de realități istorice bine cunoscute: au dispărut imperii mărețe, popoare întregi, dar operele literare create acum câteva milenii au rămas în memoria umanității. Perșii și imperiul lor au dispărut, dar civilizația actuală continuă să citească poezia marilor poeți persani.

Poemul spiritual, scris de Djalal-ud-Din Mohammad, mai cunoscut sub numele de Rumi, rămâne o alcătuire monumentală, de 50.000 versuri, „una din cărțile sfinte ale omenirii“, cum o numea traducătorul ei, regretatul Otto Stark. Catrenele lui Baba Taher, „dervișul rătăcitor“, continuă să fascineze omenirea și în epoca dominată de opiul televiziunii. Din Egiptul Antic au rămas textele adunate sub denumirea Cartea morților, iar scrierile vechilor greci (Sofocle, Euripide) nu încetează să farmece generațiile actuale. Imperiul roman s-a fărâmițat de mult, dar Ovidiu, Virgiliu și Horațiu par să suscite interes nu numai pentru istorici. De ce operele create de ei au rezistat, se pot da nenumărate răspunsuri valabile. Desigur, geniul acestor autori explică multe. Sunt opere ce au păstrat viu spiritul epocii în care au fost create, fiind veritabile „conserve“ ale unor timpuri apuse, iar expresia lor artistică ne dă mereu senzația că participăm la o aventură a limbajului și imaginației. Caragiale, de pildă, a rămas actual, căci tipologiile create de el sunt încă foarte vii, personajele mișcându-se printre noi sub chipul unor ridicoli parlamentari și deputați. La orice colț de stradă te poți ciocni de un Cațavencu local, iar pe ecranul televizoarelor se înghesuie tot soiul de tineri gen Rică Venturiano, ce transmit știri sau conversează într-un limbaj agramat, tot mai invadat de anglicisme inutile.

Homer, Shakespeare și Eminescu vor rămâne mereu actuali cât va exista o umanitate, azi amenințată de siniștri dictatori ce poartă cu ei gențile prevăzute cu butoanele Apocalipsei.

E sigur, literatura nu moare, dar oare vor supraviețui cititorii? Nu pot să-mi imaginez ceva mai trist decât biblioteci și librării în care nu calcă picior de om. Încât, mă întreb dacă putem vorbi de eternitatea literaturii într-o societate dominată de analfabeți, cu tineri a căror unică lectură e cea a mesajelor de pe telefonul mobil. Ca să nu amintesc faptul că manualele școlare sunt tot mai precare, iar școala (unde ne familiarizăm cu acest miracol al literaturii) e tot mai des pusă sub semnul întrebării…

 

Nichita DANILOV

De ce nu va muri literatura?

Nu va muri, desigur, dar se va transforma în așa măsură, adaptându-se vremurilor post-postmoderne, încât va fi de nerecunoscut. De fapt, dacă stăm să ne gândim mai bine, aceste transformări deja au loc undeva în preajma noastră. Și când spun asta, mă gândesc la faptul că în diferite spații de pe mapamond, în special în țări civilizate, are loc o mișcare denumită political porrectess, care a început să prindă contur încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, pornind de la nobila idee „că oamenii ar trebui să aibă grijă să nu se exprime sau să acționeze într-un fel în care ar putea să ofenseze, să excludă sau să marginalizeze pe semenii lor dezavantajați social sau discriminați din pricina educației, a opțiunii religioase, a orientării sexuale, a provenienței etnice sau apartenenței la o anumită rasă“ etc., etc., și care în epoca noastră a căpătat și alte conotații, transformându-se într-o directivă. Nu degeaba se spune că drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Numai că pe parcurs intențiile bune se transformă în aberații, și apoi în coșmaruri.

În fine, drept urmare a acestei directive mai mult subînțelese decât trasate la nivel oficial, nu numai mulți scriitorii și oamenii de artă contemporani cuprinși de zel își ajustează din mers crezul lor artistic, pliindu-se pe noile tendințe ale acestei ideologii, ci, anumiți decidenți ce nu apar la lumina rampei, ci stau ascunși undeva în umbră, caută să ajusteze și operele clasicilor, eliminând anumite pasaje „compromițătoare“, schimbând titlurile și transferând conținutul capitolelor întregi. Nu numai Albă ca zăpada, cei Zece negri mititei, Coliba unchiului Tom și altele, ci și operele lui Shakespeare (Othello, Romeo și Julieta, probabil și Hamlet), au avut de suferit. Ca să nu mai vorbim, în contextul războiului, de eliminare din circuitul literar al lui Pușkin, Bulgakov, Dostoievski sau Tolstoi, care sunt percepuți drept scriitori imperialiști. Dar nu numai literatura e trecută prin sita corectitudinii politicii, ci și istoria. Cristofor Columb, Magellan, George Washington, Napoleon, William Churchill au fost și ei cernuți prin aceeași sită.

Dacă mișcarea va prinde rădăcini ceva mai adânci și la noi, în România, atunci vor dispărea din biblioteci atât Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, cât și Harap Alb, Domnul Goe, Bubico, Căldură mare, Un pedagog de școală nouă, Luceafărul, Scrisoarea III și multe altele. Oricum, procesul e în plină dezvoltare. În curând, va atinge paroxismul. Sperăm ca acesta să fie un proces vremelnic, cum a fost și proletcultismul, care după ce a ajuns la paradoxism, a dispărut, altfel se va ajunge la o rescriere periodică a istoriei și a literaturii.

Dar nu numai acestea sunt problemele cu care se confruntă cultura actuală.

Mai sunt și altele, la fel de nocive pentru viitor, cum ar fi educația precară și analfabetismul stimulat atât de rețelele de socializare, cât și de legile învățământului, subiect pe care l-a punctat atât de bine domnul Nicolae Manolescu în România literară.

Dar trecând peste toate aceste neajunsuri, trecând peste criza cărții și a cititorului, și acceptând ideea că literatura nu va dispărea, ajungem și la întrebarea care ne tulbură atât conștientul, cât și inconștientul: cum va arăta cartea viitorului, cartea anului 3000 sau, de ce nu cartea anului 4000?

Care va fi conținutul și mai ales care va fi suportul ei? Deci: cum va arăta cartea atât ca subiect, cât și ca obiect?

E absurd să credem că această carte a viitorului își va conserva în timp forma actuală. Odată cu explozia informațională, forma ei se va schimba, după cum se va vor schimba și modul de scriere și conținutul.

Spațiul virtual își pune amprenta nu numai pe modul nostru de scriere, dar și de gândire și trăire. Pe rețele de socializare, ideile și emoțiile sunt transmise prin iconuri și emojii. Dacă această tendință va continua – și sunt semne că se va întâmpla așa –, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat scrierea alfabetică, pentru o mai rapidă transmitere și accesare a informației, ar putea fi înlocuită de scrierea cuneiformă sau de cea hieroglifică. În fond, primele scrieri au fost pictogramele, care s-au bazat pe abstractizări ale obiectelor și ființelor reale ce populau spațiul omului preistoric. La ele s-au adăugat alte semne, ideogramele, desene reprezentând concepte, idei și lucruri aflate în mișcare. Oare într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, ne vom întoarce la ele?

Computerul a schimbat ceva esențial în viața noastră, a schimbat modul nostru de-a percepe spațiul și timpul, și ființa lăuntrică. Cu sau fără voia noastră, am fost împinși să ne trăim o parte din existență din zona reală în zona virtuală. Altfel scriem și citim azi un text, decât cum ne obișnuiserăm să citim acum zece, cincisprezece sau douăzeci de ani în urmă. Și, totuși, în ciuda acestor schimbări petrecute în societatea, dar și în mediul ambiant, cartea ca obiect nu a dispărut. O putem găsi în rafturile bibliotecilor, în librării, în bibliotecile particulare, care, ce-i drept, odată cu apariția bibliotecii virtuale, s-au cam diluat. Întrebarea pe care și-o pun mulți e următoarea: va putea renunța cititorul la obiceiul său însușit de atâtea secole de-a ține în mână și de-a răsfoi un tom sau un ziar? Cartea virtuală și dialogul de pe rețele de socializare vor putea suplini această concretețe?

Probabil că deceniile următoare ne vor rezerva și alte surprize. Inclusiv cea a inventării unui nou limbaj care nu se va mai baza pe cuvântul scris sau vorbit, ci pe pictograme și imagini. Cât despre cartea ca obiect, indiferent în ce limbă și cu ce semne va fi scrisă, tind să cred că și aici se va produce o mică revoluție. Curând, televiziunea în relief, dacă va mai exista televiziunea, și omniprezentul computer, laptop-ul, iphone-ul și alte ustensile specifice epocii globalizării informaționale ne-o vor așeza ca pe-o ofrandă în mâini.

O vom putea citi, îi vom putea pipăi paginile, dar cartea nu va exista. Va fi doar o iluzie, o imagine holografică înzestrată cu senzori virtuali, având, printre altele, rolul de-a ne stimula simțurile, creând impresia de realitate. S-ar putea ca unora lucrurile pe care le expun aici să li se pară simple utopii. Eu însă cred că realitatea viitorului va fi mult mai percutantă decât ne-o putem azi închipui cu ochii minții. Astăzi citește și scrie toată lumea. Dar cum citește, ce citește și cum scrie, asta-i o altă problemă. Observați cu atenție strada. Observați-i pe cei apropiați. Tinerii sunt adânciți în lectura iphone-urilor. Comunicarea nu mai este directă. Ea are loc prin intermediul telefonului. Aproape că am uitat să mai dialogăm. Încetul cu încetul, această nouă eră a galaxiei Guttenberg ne împinge spre autism de masă. Mai apare și o altă chestiune: dacă omenirea va rezista să trăiască și să scrie literatură încă două sau trei milenii, atunci cu greu vom face față avalanșei de opere literare, care vor inunda bibliotecile, probabil cele virtuale, și vor îngropa în uitare multe opere clasice. Cum vom face față acestei provocări. Nu vom dispune de timp fizic ca să citim o mică parte din ele. Poate le vom accesa prin intermediul cipurilor implantate în diferite părți ale organismului nostru. Poate că ele, aceste opere, vor fi implantate direct în organismul uman. Ne vom naște cu biblioteci întregi ce vor fi imprimate direct pe creier. Cine știe? Va fi bine, va fi rău?

 

Gellu DORIAN

Literatura, o fiinţă vie care moare, dar care se şi regenerează

Dacă ar fi să asociem literatura cu o fiinţă, una fie şi aparte, nu doar banală, de rînd, dar fiinţă, aşa cum este omul, că dintre fiinţe doar el poate crea şi artă, în speţă literatură, am putea spune că aceasta, aşa cum se întîmplă cu orice fiinţă, poate muri. Cum însă ar putea muri o activitate creativă a omului? Primul răspuns ar fi: nu dintr-odată, ci pe rînd, în ani, pe bucăţi, pe fragmente, aşa cum nici moartea omenirii, fie prin catastrofe provocate de om, fie de natură, fie prin apocalipsă, nu este totală, ci, pînă la urmă, mai rămîne ceva de la care să se poată începe. Literatura, în fiinţarea ei, poate fi ca viaţa unei familii, care vine din vechime, cu un arbore genealogic ce pleacă de la o pereche, să zicem Adam şi Eva, pînă la ramificaţii arborescente, care se pot dezvolta în toate direcţiile. Iar la un moment dat vedem cum unele ramuri dispar, se pierd, iar altele se dozvoltă în timp liniar, pînă cînd nu mai apare niciun urmaş, iar, în final, acea familie dispare. Exemplele de mari familii dispărute sunt cu duiumul. Să luăm una din spaţiul literaturii române. De exemplu, familia Eminovici, din care s-a ivit Eminescu, care, orice s-ar spune, a făcut literatura română nemuritoare. Cu greu au putut stabili specialiştii adîncimea în timp a celor două ramuri din care s-a tras poetul, una cea a Eminoviceştilor, şi alta cea a lui Iuraşcu, care, la rîndul ei, controlabil doar pe linia mamei poetului, se pierde în negura timpului. Gheorghe Eminovici şi Raluca Iuraşcu au procreat doisprezece copii, să zicem, dovediţi de actele existente şi de biografii poetului. Unii copii au dispărut timpuriu, alţii şi-au trăit o viaţă firească, normală, şi doar unul, Matei, a dat naştere unei alte ramuri, care, prin Gheorghe Eminescu, a procreat, pînă ce acum ne aflăm la limita dispariţiei acestui nume, din acest punct de vedere, nu însă și din cel literar, prin Mihai Eminescu. Aşa şi cu literatura, care poate exista în etape de mare glorie, de mare impact social, prin diverşi autori, care, cu trecerea anilor, aşa cum se întîmplă acum la noi, sunt trecuţi în uitare, adică lăsaţi în mormintele lor din biblioteci, de unde, poate, după ani de zile, vor fi readuşi la viaţă. După o astfel de „răstignire“, apoi îngropare, şi, cu noroc doar pentru unii, o „înviere“, literatura se transferă din viaţa de zi cu zi, cea reală, în mit, într-o existenţă din „cealaltă viaţă“, viaţa de Apoi, posteritatea, care, să zicem, n-o lasă să moară definitiv.

Asta dacă privim lucrurile aşa, prin această prismă evolutivă, de creare şi degradare a oricărei fapte menite să devină indispensabilă vieţii, iar dacă ar fi să o privim ca pe oricare altă activitate umană, născută pentru a hrăni omenirea, aşa cum aceasta, pentru a exista, se hrăneşte fizic cu ce-i este necesar, şi literatura, ca hrană spirituală, este consumată doar de cei care nu pot trăi fără ea. Cine nu poate trăi fără literatură? În primul rînd cel căruia această hrană îi este destinată, cititorul. Apoi scriitorul, care face ca această hrană, comestibilă sau nu, să ajungă la cititor prin intermediari precum editorul, librarul, bibliotecarul. Dacă destinatarul principal dispare, dispar pe rînd şi ceilalţi producători, care, pentru a trăi, se vor îndrepta spre altceva. Prin urmare, o literatură, la fel ca şi o limbă moartă, trăieşte atîta timp cît este necesară, cît timp are consumatori. Pentru că literatura nu este doar un act estetic, de creaţie, ci este şi un produs de consum, unul, ce-i drept, special, fără de care spiritualitatea umană n-ar fi completă, împlinită. Prin urmare, literatura moare odată cu dispariţia tuturor cititorilor, care, prin absenţa lor, transformă o bibliotecă într-un cimitir în care sunt îngropate cărţile, aşa cum vedem cimitire reale în care multe dintre morminte nu mai sunt îngrijite, pentru că au dispărut şi ultimii urmaşi, care să se ocupe de memoria celor plecaţi.

Viruşii care fac, pînă la urmă, ca literatura să moară sunt produşi de ignoranţa celor care au menirea să menţioneze, din orice posturi şi situaţie ar fi, existenţa literaturii, care nu este compusă numai din genii şi geniali, din grupuri agreate de un lider sau altul, ci din suma întreagă a celor ce scriu, evident, a celor care scriu literatură, nu însăilări asemănătoare fetuşilor născuţi morţi. Dacă se naşte vie, literatura trăieşte din sine pentru sine, iar cei ce o cred moartă ei înşişi sunt morţi.

 

Ovidiu DUNĂREANU

Leac pentru suflet și minte

Literatura cu miracolul ei îl ia pe om în stăpânire și îl trece, fără ca acesta să-și dea seama, dincolo de limitele realului. Omul, la rândul lui, fascinat de ea o caută insistent cu ardoare. Pentru el, literatura este un spațiu de libertate deplină în interiorul căruia se simte cu adevărat stăpân pe propriul său destin. Literatura este mereu credibilă, seducătoare, alertă, șocantă uneori, dar și plină de echilibru, îi dă permanent încredere în sine, găsindu-și drum sigur spre inima lui. În ea, logica realității obiective este înlocuită cu temeiul realității imaginare, ce impresionează prin spontaneitate, impetuozitate, revărsare a bucuriei, suplețe, mobilitate, rigoare. Literatura creează o vrajă care-i produce senzația că nu are câtuși de puțin sub ochi o plăsmuire ce înlocuiește viața, ci că trăiește viața însăși la dimensiunile ei ideale, încărcată de semnificații profunde, imprevizibile.

Literatura este o alcătuire specială, inegalabilă, care-l ademenește și-l determină pe om să și-o apropie cu speranță și fervoare, să și-o facă un aliat de nădejde. Suflul ei, de a-l încânta și de a-l minuna în egală măsură, nu încetează niciodată.

Literatura cere căutarea unui drum propriu. Ea se configurează cu fermitate, cu tensiuni și emoții, cu mare sinceritate și sacrificiu, folosind arhitectura și materialele conceptuale și stilistice cele mai trainice, în stare să înfrunte timpul.

Literatura are capacitatea de a cuprinde universul existenței în integralitatea lui și de a inventa, prin suveranitatea nelimitată a fanteziei care o caracterizează, alte universuri potrivite și, desigur, surprinzătoare pentru condiția umană. Ea evidențiază, transpune unicul și inconfundabilul fior al vieții, pentru a scoate la lumină taina, acea vibrație indescriptibilă ce face din om o ființă neasemuită, irepetabilă, cu o soartă proprie, pune în scenă gândirea, trăirile lui, pe care le transformă într-un spectacol relevant.

Literatura dezvăluie valoarea, imprevizibilul existenței. Provoacă aparențele, folosește ca un observator rafinat și pătrunzător ce este procedee dintre cele mai variate și nebănuite pentru a ni le decodifica.

Literatura, totodată, este ca o „pasăre miraculoasă“. Viața o pândește și-i întinde numeroase capcane, de care scapă mereu la timp, triumfătoare. Pentru a dăinui, lumea are nevoie de visul prin care literatura o poartă necontenit și cu care o tămăduiește de toate bolile și relele cele mari ce-i bântuie sufletul. Ca aliat și vindecător credincios al ei, literatura nu poate să dispară. Este condamnată de ursită să reziste și să-i dăruiască pe veci celui pe care-l slujește acest leac fără seamăn.

Literatura rămâne plăsmuirea ce pune în mișcare în mintea și în inima omului un joc ingenios de oglinzi fermecate în care el să se regăsească și să-și revadă momente importante din biografia sa, pe care memoria i le conservă, dar cu timpul i le și estompează. Literatura vine și îi redeșteaptă în fața ochilor clipele pe care le-a trăit de-a lungul anilor, dar le-a uitat, clipe cărora ea le conferă o aureolă și o valoare la care el nici nu s-a gândit vreodată.

De aceea literatura nu va muri nicicând. Acest suport definitoriu, ce implică o energie, o încântare și o armonie dintre cele mai tulburătoare, îi iluminează făpturii misterioase și subtile, care este omul, calea spre izbăvire, asigurându-i trecerea biruitoare prin univers. În fața literaturii, el se încarcă de fiorul neîntrecut al veșniciei.

 

Horia GÂRBEA

De ce să muriți, mă?!

Paraschive, Nilă, Achime ! De ce să muriți, mă?! – Ilie Moromete

De ce să moară literatura? Nicio artă nu a murit pînă acum, de la arta plastică a troglodiților din neolitic, pînă la cinematografie. Autorii mor, ‘tu-i neamul nevoii, vorba unui clasic. Dar arta lor cum să moară? Vorba aceluiași clasic: „Și pentru cine vrei să mori?“ sau, ca să parafrazez: de-ar muri artele pe loc, s-ar naște iarăși arte! Metamorfoza nu este totuna cu moartea. Adicătelea, ou-omidă-crisalidă-fluture! Asta poate fi, mă rog, orbitor, dar nu poți pentru ca să spui că omida a murit (trăiască Mama Omida!). Protozoarele sînt nemuritoare. Fiecare individ se divide în două, patru, opt. Dar nu rămîne în urmă niciun cadavru. Cam așa e și cu literatura. Ea se divide, se multiplică din celulă în celulă, își împarte citoplasma și păstrează mereu, genetic, ceva din celula inițială. Asta, la case mari, se cheamă tradiție. Literatura nu va muri, pentru că nu are niciun chichirez să moară. Formele ei se schimbă, alfabeturile se schimbă. Poate se va scrie cîndva în emoticoane, în limbajul florilor, care chiar era folosit, ca o galanterie cifrată, prin secolul XVII. Demoazela broda pe colțul batistei și o lăsa pe băncuța din grădină. Demoazelul o lua și citea: un crin deschis – întîlnire pe curînd, un trandafir – speranță și bucurie, iar o garoafă însemna „te iubesc“. Metafora e nemuritoare ca amoeba proteus sau ca prostia. Normal că, dacă ar învia astăzi Ovidiu și ar citi ce se scrie pe sulul infinit al paginii de MSWord, ar crede că ne-am tîmpit. Dar cui îi pasă ce crede Ovidiu, cînd noi avem codul nostru, brodăm panseluțele noastre pe batistele noastre electronice? Nu, literatura nu va muri, pentru că nu are cine/ce să moară. Oricum nimeni, cît de lucid ar fi, nu admite că și el va muri, că și iubita lui va muri, ca Beatrice. Moartea e pentru alții. Și-apoi, revin, de ce să muriți, mă?

 

Vasile GÂRNEȚ

Ce se schimbă, ce nu se schimbă

Literatura nu va muri, pentru că omul are nevoie să spună, să scrie și să citească povești. „Instinctul literar“ este în codul său genetic și a fost verificat în timp, supraviețuind de-a lungul epocilor, al mileniilor. Și omul a scris literatură parcă dintotdeauna: pe blocuri de piatră, pe pereții peșterilor, a cavourilor, pe lemn, pe piei de animale, pe țesături și pe papirusuri…

Literatura pe hârtie este concurată astăzi de literatura pe suport electronic și asta ne dă, multora dintre noi, o nouă angoasă, ne stârnește chiar frica: va dispărea cartea! Nu va dispărea nici cartea. Cartea va rămâne în biserici – nu-mi pot imagina o slujbă divină fără să se citească din Carte, iar pentru cei mai puțin credincioși, cartea va deveni cu adevărat un obiect de lux și un semn al distincției în societate. S-ar putea să trăim – mi-o doresc mult – o nouă modă a cărții, chiar un cult al cărții. Dar asta nu înseamnă că literatura pe suport electronic nu va evolua. Deși cărțile audio sunt foarte populare, vor apărea autori care vor dori să dea lucrărilor lor o formă vizuală, de exemplu, un mix între literatură, teatru și videoblog. Scriitorii își vor citi propriile lucrări, dar vor fi și destui autori care vor antrena în proiectele lor artiști consacrați. Cu alte cuvinte, cred că vor fi schimbări pe care acum le putem doar intui, le putem imagina cu destulă timiditate.

Se va schimba mult și cititorul, se va schimba modul de a citi literatura – trăim un timp mult mai dinamic, nu mai avem răgazul lecturilor lente și nici, mai ales, timp pentru răsfățul relecturilor. Deși citește mult (mai mult ca niciodată, spun statisticile), omul contemporan este în permanență asaltat de texte și nu reușește să facă față acestei presiuni, nu are forță și putere de concentrare la lectură. Toate acestea își vor pune amprenta pe literatura viitorului.

Așadar, pentru liniștea noastră: literatura nu va muri niciodată. Ea va supraviețui – spunem „Doamne ferește!“ și mai facem un exercițiu de imaginație – și unui cataclism nuclear, că tot ne amenință de un an și ceva de zile Vladimir Putin cu acesta. Extratereștrii vor găsi ruinele civilizației noastre, vor găsi și vor traduce cărțile noastre în limba lor. Nu putem ști ce autori vor prefera și cum va arăta „Canonul extraterestru“.

 

Gabriela GHEORGHIȘOR

Trei motive

Literatura nu va muri tocmai pentru că omul este muritor. Iar literatura creează iluzia nemuririi. Ea reprezintă cronotopul libertății absolute și al tuturor posibilităților: „Ca o vrajă – oferindu-ne iluzia de a avea când nu avem, de a fi ceea ce nu suntem, de a accede la acea imposibilă existenţă în care, aidoma zeilor păgâni, ne simţim muritori şi nemuritori în acelaşi timp –, literatura ne sădeşte în spirit nonconformismul şi revolta (…). De aceea trebuie să continuăm să visăm, să citim şi să scriem: e cea mai bună cale de a ne alina condiţia trecătoare, de a opri scurgerea timpului şi de a face imposibilul posibil“ (Mario Vargas Llosa, O mie şi una de nopţi, traducere din limba spaniolă de Luminiţa Voina-Răuţ, Editura Humanitas, 2013).

Literatura nu va muri tocmai pentru că știința nu poate să explice totul. Cine caută să înțeleagă lumea și să se înțeleagă pe sine va scrie și/ sau va citi literatură: „Literatura poate mult. Ne poate întinde mâna când suntem profund deprimaţi, ne apropie de ceilalţi oameni din jurul nostru, ne face să înţelegem mai bine lumea şi ne ajută să trăim. Ceea ce nu înseamnă decât că ea este, înainte de orice, o metodă de îngrijire a sufletului. Fiind totodată şi revelaţie a lumii, ea poate, pe parcurs, să ne transforme, pornind din interiorul fiecăruia. Literatura are de jucat un rol vital; dar pentru aceasta ea trebuie să fie înţeleasă într-un sens general şi susţinut, sens care a prevalat în Europa până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi care e astăzi marginalizat, în timp ce o concepţie absurdă şi limitată este pe cale să triumfe. Cititorul obişnuit care continuă să caute în operele pe care le citeşte răspunsul la întrebarea ce anume îi dă sens vieţii are dreptate atunci când se revoltă împotriva profesorilor, criticilor şi scriitorilor care îi spun că literatura nu vorbeşte decât despre ea însăşi sau că transmite numai dezamăgire. Dacă n-ar avea dreptate, lectura ar fi condamnată să dispară în cel mai scurt timp“ (Tzvetan Todorov, Literatura în pericol, traducere de Luigi Bambulea, Editura ART, 2011).

Literatura nu va muri tocmai pentru că lectura este un viciu. Dar plăcerea (re)întâlnirilor cu frumusețea literaturii are unicitatea ei. Nu se cumpără și nu se transferă. Ca și iubirea.

 

Emilian IACHIMOVSKI

Punga

Într-o pungă portocalie de la Humanitas pusesem niște reviste și c-un marker negru am scris DE CITIT. Am așezat plasa la capătul unei băncuțe, în parc. Revistele erau din diverse colțuri de țară, reviste literare onorabile, ca orice act de cultură, pe care niciodată nu le arunc propriu-zis și încerc întotdeauna să le redistribui – de obicei în arhivele locale, pe la prieteni sau chiar pe la vecini.

Nu știu de ce am ales atunci să fac altceva. Parcul aflat în spatele unui bloc în care am un apartament la parter era de fapt veche curte a blocului unde Primăria, în anii de după 1989, așezase două leagăne, o masă de șah cu tabla de-acum scorojită și prea multe băncuțe, mult prea multe pentru un spațiu puțin generos. Curtea blocului a devenit un parc prea aproape de ferestrele oamenilor. Un parc sub sârme de rufe. Țipetele copiilor mici, forfota și chiar discuțiile cu glas scăzut le auzeai amplificate ca dintr-o cutie de rezonanță.

N-a trebuit să treacă mult timp și locul a fost confiscat și revendicat de cele mai noi generații (Z? Alfa? Cine mai știe?). Copii săriți din pătuț cu telefoanele-n mâini, direct pe trotinetele electrice. Care atunci când nu sunt infernal de zgomotoși (n-am să pricep niciodată de ce țipă și nu vorbesc), stau pe bănci înșirați cu telefoanele-n mâini într-o tăcere înspăimântătoare de cavou digital. La căderea întunericului, uneori, le văd fețele luminate de ecranele smarturilor ca-ntr-un film cu fantome.

Apoi mi-am văzut de lucru prin casă. Nu știu cât timp a trecut, dar vocile și râsetele de-afară m-au ridicat din fotoliu și m-au trimis la fereastra care dă înspre parc. Și am văzut și am auzit așa: am văzut reviste aruncate cu fața în sus tremurând din file ca niște fluturi albi; am auzit Numele Revistelor silabisite stângaci și batjocoritor; am văzut un băiat îndesând ceva cu piciorul într-un coș de gunoi; apoi, un timp, nu am mai văzut și nu am mai auzit nimic pentru că totul s-a întunecat și mi s-a făcut frică; și mi-a fost frică.

După ce m-am calmat greu, regretând că m-am lăsat de fumat, m-am întors la geam și am mai apucat să văd punga de la Humanitas sfâșiată și luată de vânt. Spre seară, am avut curajul și curiozitatea să merg acolo. Nu mai era nicio urmă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nimic pe iarbă, nimic în coșul de gunoi. Cineva făcuse curat. Hotărât lucru, mi-am zis! Administratorul sau Președintele blocului nostru iubește Literatura.

 

Vasile IGNA

O moarte pe credit

S-ar putea ca multe dintre spaimele privind moartea literaturii să aibă izvorul în deruta produsă în mintea și sufletul oamenilor de ascensiunea și proliferarea intempestivă a inteligenței artificiale, concomitent cu scăderea statutului cărții ca obiect și al hârtiei ca suport. Sigur că lucrurile sunt mai complicate decât par, dar nu ar fi pentru prima dată: istoria cărții a cunoscut asemenea momente de răscruce, de pildă când s-a trecut de la tablele de argilă sumeriene la papirusurile egiptene, de la rulourile (volumenele) din Roma antică, la scriptoriile medievale, de la tiparul lui Gutenberg , la tiparul „modern“ ori la cel digital de azi. De aceea e bine să nu confundăm cauzele cu consecințele și să acceptăm că salturile au fost de fiecare dată impulsionate nu de nevoile intelectuale, ci de cele impuse de avansul tehnicii. La urma urmei, cartea nu e decât pentru unii și doar în ultimă instanță, obiect. Pe papirus, pe pergament, pe hârtie sau pe ecran, cartea devine poveste: despre credință, despre lege, despre învățătură și desfătare. Desfătare a minții, desfătare a sufletului, mărturisitoare ale „tainelor inimei“, a îndoielilor și aventurilor spiritului, a măreției și a mizeriilor semenilor. Nicio altă retorică artistică nu a avut o influență mai mare și mai nemijlocită asupra comportamentului uman, precum cea a literaturii. E de ajuns să ne gândim la poemele eroice ale Antichității și, mult mai aproape de noi, la Tristan și Isolda, ori la „mărturisirile“ din Werther-ul lui Goethe (și valul de sinucideri care i-a urmat), ori din René a lui Chateaubriand (cu al său insidios mal de siècle) pentru a sublinia una din virtuțile majore ale literaturii, aceea de a înfățișa lumea prin ochii celui mai îndreptățit dintre locuitorii ei, de a conștientiza, de a trezi la viață ceea ce zace în adâncurile ființei. Toată marea literatură a lumii – poezia, proza, teatrul – e o uriașă și „fără de sfârșit“ poveste despre om și lumea lui. Literatura (alături de celelalte lucrări ale spiritului) face parte din ADN-ul speciei, e povestea pe care specia o spune despre ea însăși.

Așa încât, așa-numita moarte a literaturii e o „moarte pe credit“, una mereu amânată, o scânteie ce aprinde un foc într-o țară a nimănui, una care întreține atât flacăra opaițului din peșterile de la Lascaux, cât și pe cea a rugului care a mistuit trupul lui Giordano Bruno. Literatura moare de fiecare dată când moare un scriitor (nu neapărat genial!) și reînvie cu fiecare copil care, învățând să scrie și să citească, așază pe hârtie (pe ecran, de ce nu?) prima strofă sau prima pagină dintr-o poveste. E o reîntrupare fără sfârșit, o eschatologie permanentă, un trup infinit ce se fărâmițează fără contenire și se strecoară în sufletele și măruntaiele celor pe cale de a se naște. Sărind peste secole și milenii, Homer îl naște pe Cervantes, Cervantes pe Musil sau Hesse, Borges pe Sábato, Proust pe Kafka sau Céline.Tot astfel, Pindar îl naște pe Virgiliu, Dante pe Rimbaud, Whitman pe Pound, Eliot pe Bukowski, Leopardi pe Montale. Și, undeva, la Slatina, Shakespeare îl naște pe Eugen Ionesco. E o naștere rezultată din încrucișarea cvasi-incestuoasă dintre contemplare și compătimire, aproape o partenogeneză. Și, în toate cazurile, un fruct al tradiției perpetuu reinventate. Admițând că progresul aparține tehnologiei și sperând că el e destinat propășirii omului, nu e nicio îndoială că literatura va dăinui atâta vreme cât va dăinui cel al cărei subiect, obiect și finalitate este.

 

Nicolae JINGA

Literatura ca pleromă a fiinţei

Explorăm relieful fiinţei. Creativitatea e o constantă a spiritului uman, iar literatura constituie una dintre cele mai importante şi mai reprezentative dimensiuni ale ei. Odată cu amplificarea limbajului la scară mundană şi cu diversificarea formelor lui de expresie, înregistrăm, (şi) literar vorbind, o extraordinară explozie a sentimentului fiinţării – concretizată într-o multitudine de proiecţii, de forme şi de conţinuturi mentale. Genurile literare identificate istoric: epic, dramatic şi liric, oglindesc evoluţia fiinţei umane în plan spiritual-creativ. Literatura, ca poveste în sine, dă seamă de viaţa lumii. Sentimentului de saţietate literară şi culturală de care se face caz în prezent, îi putem atribui o explicaţie de ordin obiectiv – dacă luăm în calcul, spre exemplu, indiferenţa unor factori social-politici faţă de fenomenul literar, dar îi putem afla explicaţia mai degrabă – una de natură subiectivă – în precaritatea educaţiei şi instrucţiei individuale, sau, după caz, chiar comunitare. Nu pot fi scoase din ecuaţie marile cărţi ale umanităţii (Vedele indiene, Analectele lui Confucius, Dialogurile lui Platon, tragediile lui Eschil, Sofocle şi Euripide, Tora, Biblia, Coranul etc.), fără ca însăşi fiinţa umană, în idealitatea şi cosmicitatea ei, să nu resimtă nimicitoarea lovitură de graţie. Ele stau la baza umanităţii noastre. Ele ne justifică şi ne certifică existenţa. Ele conţin, într-o proporţie covârşitoare, dincolo de precepte şi concepte, pură, avântată şi inspirată literatură. În context, mă gândesc cu amărăciune la distrugerea Bibliotecii din Alexandria Egiptului. Practica Indexului, oriunde şi sub orice formă s-ar produce ea, e pentru mine inconceptibilă. Marea literatură a lumii te smereşte; îţi demonstrează că înaintea ta au existat creatori de valori literare infinit mai înzestraţi fiinţial-spiritual decât tine. Mă gândesc, vrând-nevrând, la răspândita maladie a autismului profesional dobândit. Nu puţini dintre posesorii de diplome universitare şi chiar dintre cei cu diverse doctorate la bază, odată instalaţi într-o profesiune nu mai citesc nimic, nici măcar nu ţin pasul cu noutăţile ce apar în domeniu. Fără fundamentalul cult al cărţii, fiinţa pendulează între contingenţă şi rebutul cosmic. Cunosc destui oameni care n-au citit în viaţa lor nicio carte, fiinţând fără să-şi pună niciun fel de probleme existenţiale; încercarea de a stabili cu aceştia un dialog pe teme literare e sortită eşecului. În privinţa atentatelor iresponsabile la adresa cărţii de literatură, mai vechi sau mai noi, am destule exemple pe care le-aş putea arăta cu degetul, dar mă abţin. Literatura e cel mai eficient instrument de autoformatare şi autoevaluare fiinţială. Am şi eu, ca tot împătimitul de literatură, lista mea cu autori români în viaţă din toate genurile literare, pe care-i urmăresc şi-i citesc cu fervoare (de la editorial şi până la roman). Sub pana acestora, limba română capătă valenţe miraculoase. Ca dat ontologic şi, deopotrivă, ca act existenţial major, literatura e poate cea mai tulburătoare şi mai dramatică manifestare a sufletului omenesc. În viziunea mea creştină, fruct al sufletului fiind – prin interferenţa celor trei puteri definitorii în declanşarea şi finalizarea actului literar: raţiunea, sentimentul şi voinţa, literatura nu va muri niciodată, întrucât poartă în lăuntrul ei tainic sâmburii veşniciei.

 

KOCSIS Francisko

O buclă a codului genetic

Răspunsul cel mai simplu, aflat la îndemâna oricui, poate cel mai aproape de adevărul nepervertit: pentru că omul e o fiinţă limbută, îi place să fantazeze, să scornească, să născocească, să băsmuiască, să povestească, să vorbească (vrute şi nevrute), să pălăvrăgească, să flecărească, să sporovăiască, să trăncănească, să cânte, să fredoneze, să jelească, să bocească, să boscorodească, să declame, să recite, să peroreze, să murmure, să şoptească, să şuşotească – şi restul de forme de comunicare tipic omeneşti, spontane sau îndelung cugetate, care se pot transforma în literatură, sunt fărâme de literatură, de fapt, şi se va găsi mereu cineva, unul la zece mii, la douăzeci de mii, dăruit cu har de povestitor – oameni care au în codul genetic o buclă care îi sorteşte acestui fel de a fi, unii cred că ar fi accidentală, alţii cred că-i desenată de o voinţă iubitoare de frumos –, care să înşire cuvintele tuturor acestor forme de zugrăvire de sine într-o ordine cum n-au mai stat alături niciodată, menite să acapareze atenţia, să joace roluri, să distreze, să pună pe gânduri, să facă istorie. Şi se vor găsi mereu câţiva, dintre miile amintite mai sus, care să aştearnă pe hârtie, să pună pe calculator o poveste, o poezie, o scenetă, o compoziţie. Nu trebuie să-l întrebaţi de ce o face, nu va şti de fiecare dată să dea un răspuns clar, va bâigui, va bălmăji ceva despre un imbold lăuntric, ceva nebulos, tiranic totuşi. Ceva precum instinctul. Da, specia noastră plină de contradicţii, capabilă de măriri şi decăderi spectaculoase, are înscris în codul genetic şi acest mod de a fi, de a nu putea trăi altfel. Şi tot în codul acesta e înscrisă şi înclinaţia spre amănunte, dispoziţia de a despica firul în patru şi de patru ori patru, dorinţa de a scormoni spre adâncul din sine şi spre largul din univers, lucruri care se cer povestite, care vor să se transforme în literatură. Şi de multe ori se şi transformă. Şi asta nu se va schimba niciodată.

Am convingerea că numărul acestor oameni nu va scădea nici în viitorul previzibil – teamă mi-e că va creşte, scăzând cu acelaşi procent calitatea, valoarea textului literar autentic.

Singurul lucru care mă îngrijorează acum cu adevărat este scăderea numărului cititorilor de carte – că cititori de toate celelalte feluri de însăilări din spaţiul virtual sunt mult mai mulţi la număr decât înainte, când revistele şi cărţile aveau cumpărători şi cititori relativ numeroşi. Mi-am aprins paie în cap în urmă cu ceva vreme, când am afirmat că şcoala nu se străduieşte să-i facă cititori pe elevi, frecventatori ai bibliotecilor, librăriilor, acei cititori educaţi şi avizaţi de care are nevoie orice literatură. Deci nu dispariţia literaturii îmi dă de gândit, ci a doritorului, a consumatorului de literatură de valoare. E posibil să ne apropiem de un moment de cumpănă, de „ora astrală“, când numărul creatorilor şi consuma ­torilor de literatură va tinde spre semnul egal. Va fi cea mai tristă bătaie a ceasului literaturii. Dar ceasul nu se va opri.

 

Adrian LESENCIUC

Flacăra speranței

Literatura ca literatură s-a născut, probabil, din nevoia omului de a clasifica lucrurile și de a le așeza în ierarhia cunoașterii. Dar, fără conștientizarea rosturilor proprii, ea preexista. De la cea mai veche formă de manifestare a ei, poezia, care continuă să respire (actualmente aerul unui cotidian existențialist, depresurizat, a unor întinderi interioare ale aneantizării houellebecqiene), literatura a rămas o alternativă de refugiu, singura promisiune a unei lumi care să îndrepte ceea ce istoria, ori socialul, ori alte entități masive și imposibil de oprit în derularea lor au strivit în ființa umană. Atunci când știința, prin demersurile sale deductive și inductive, n-a reușit să rezolve problema cunoașterii, ori atunci când religia s-a poticnit de ciotul Nietzsche, singura cale pentru ajungere dincolo de limitele unui orizont predeterminat a rămas cea a literaturii. Un Blaga, cu un veac în urmă, a înțeles această limitare și a găsit, în chiar volumul de debut, să proiecteze prin poezie un orizont al cunoașterii dincolo de ceea ce e posibil de cunoscut. Calea aleasă a fost literară – el o va dezvolta ulterior prin filozofie, prin trilogia cunoașterii –, dar deblocarea marii probleme a limitării (aici excelează literatura) s-a produs printr-un alt parcurs decât cel științific ori cel religios. Știința însăși, pusă față în față cu conștientizarea propriului cadru limitativ și cu imposibilitatea extensiei, apelează la demersuri transductive, adică la pagini de literatură. Când trebuie să răspândească învățăturile dogmei, religia apelează la povestea morală, la pericopă, adică la pagini de literatură. Filosofia se desparte de haina conceptuală atunci când conștientizează care sunt rosturile apariției sale și singura sa țintă în cunoaștere, omul, și produce pagini de literatură. E adevărat, se întâmplă uneori ca literatura să fie în mai mică măsură conștientă de sine și să se îndrepte spre alte modalități de expresie, coborând stilistic în redarea din proximitatea gradului zero al scriiturii, rămânând la relatarea jurnalistică, dar ori de câte ori se reflectă în oglinda conștiinței descoperă că singura cale în depășirea pragului e prin sine însăși. Literatura va continua să existe până atunci când vor exista conștiință și speranță. Va rămâne până când întreaga lume va fi alcătuită numai din dezabuzați. Cât timp va mai exista, fie și pentru un singur om, speranța depășirii limitelor, ea nu va muri, căci singurul mediu care întreține arderea, care menține aprinsă flacăra speranței, e cel al literaturii. Povestea e, vasăzică, torța umanității din noi.

 

Nicolae MANOLESCU

Două argumente

Aș fi fericit să spun că cele două argumente în favoarea nemuririi literaturii îmi aparțin. Le-am citit cu siguranță, și nu o dată, dar nu mai știu unde. Cel dintâi este că literatura se bazează pe cuvânt: formă superioară de exprimare, necunoscută nici unei alte ființe de pe pământ, cu excepția omului. Sunetul, imaginea, materia, gestualitatea, care stau la baza celorlalte arte, sunt comune mamiferelor evoluate. Natura însăși le cunoaște. Păsările cântă, peisajul e plin de culori, cerul e albastru și pământul, negru, cimpanzeii se înțeleg prin gesturi, ca delfinii prin sunete, și așa mai departe. Doar omul se folosește de cuvânt ca de cel mai perfecționat – simplu și complex, limpede și echivoc, direct și subtil – mijloc de exprimare și, totodată, de comunicare cu semenii lui. Cum să moară literatura, este cea mai înaltă manifestare a umanității, exprimată prin cuvânt? Cel de al doilea argument este că dacă, în pictură, în film, în imagini, realitatea e reprezentată ca atare, oricât ar fi deformată, mai ales în baroc sau în arta modernă, în literatură, ea este rodul imaginației scriitorului, perpetuu reinventată, recreată subiectiv de toutes pièces, și totodată mai adevărată decât în orice altă reprezentare artistică, fie muzicală, fie plastică, în care nu e loc pentru psihologie, pentru social, pentru morală sau pentru religie. Singură literatura exprimă umanul în integralitatea lui. Într-un fel, omul este creația literaturii. A cuvântului. Care a fost cel dintâi dăruit lui, când Duhul Sfânt s-a pogorît pe pământ. Literatura nu va muri decât odată cu omul, într-o eventuală catastrofă cosmică. Dar nu mâine, nici poimâine, ci peste miliarde de ani. N-avem de ce să ne temem. Nici măcar de ce vor înțelege prin literatură generațiile care ne vor urma. Am mai spus-o: pe termen lung, sunt optimist, nu din înțelepciune, ci din egoism, fiindcă nu-l voi apuca.

 

Toma PAVEL

Încredere în viitorul literaturii

Minunată întrebare! Și ce bine formulată: nici cu o voce tristă „de ce a murit literatura?“, nici tremurând de neliniște „acum, când totul se pregătește să dispară, oare literatura va supraviețui?“. Nu, doamnelor și domnilor, literatura trăiește și nu va muri! Explicați de ce.

Încrederea în viitorul literaturii mă bucură pentru că am asistat de-a lungul anilor la tot felul de decese și de dolii politice și culturale. Cum să uit de „sfârșiți odată cu trecutu’ ne-egru“ cântat în cor la școală, trecut pe care de fapt mai toată lumea îl regreta. Sau de „sfârșitul Istoriei“ cu I majusculă, proclamat tot pe atunci de marea noastră prietenă de la răsărit și reluat, la fel de triumfal, ceva mai târziu, de marea noastră prietenă de la apus. Între aceste două sfârșituri, ajuns la Paris am aflat întâi că în științele umane Omul a murit înlocuit fiind de cine? de Limbaj; apoi, că în literatură Autorul a murit, suplinitorul lui fiind Scriptorul, adică cel care mut, supus, scrie numai ceea ce îi dictează Scriitura, zeiță ascunsă și atotputernică. Poate așa să fi fost, îmi spuneam, poate că au fost sacrificați într-o noapte de vineri spre sâmbătă. Au înviat însă, și Omul, și Autorul, în noaptea de sâmbătă spre duminică, și s-au întors, surâzând, printre noi.

Cum să piară literatura? Este oare cu putință ca cei care fac parte din specia umană să trăiască fără să asculte de ce li se spune și, în același timp, să vrea cu totul altceva? Să-și plănuiască viitorul și să-și schimbe planurile de nu știu câte ori? Să vrea să-i înțeleagă pe cei de-aproape sau departe de ei și să-și închipuie că le pot citi și sufletul, și trecutul, și proiectele, și viitorul? Ca să nu mai vorbim despre șefii lor, cei de acum sau cei de demult? Pe care să dea vina sau să-i laude, pe drept sau pe nedrept? Să spună și tare, și la ureche ce cred despre mizeria acestei lumi și despre splendoarea ei? Și să-și închipuie cum ar sta lucrurile și ce ar face cei pe care îi cunosc sau cei pe care îi inventă, așa, ca să dea un exemplu, în tot felul de situații care mai de care mai neașteptate? Și să fixeze în cuvinte, la întâmplare sau alese cu grijă, aceste invenții, juste sau nesăbuite, ca nu cumva să fie vreodată uitate?

Câtă vreme atenția și neatenția la lumea în care trăim, nevoia de posibil și de imposibil, dorința de a uita și cea de a-și aminti vor fi prezente (altfel spus întotdeauna), literatura va rămâne vie.

 

Ovidiu PECICAN

Zei, eroi, personaje & co

Câtă vreme oamenii sunt vii și întregi la fire, având o viață sufletească, o dinamică ideatică și reprezentări ale realității și ale posibilităților și imposibilităților de realitate, literatura nu are cum muri. Că ea se va scrie pe ecrane translucide, direct pe retină, prin te miri ce implanturi și programe, că va fi licită sau ilicită, ea nu are cum muri. Chiar dacă a luat timp până a-și găsi formele de transmitere comunitară și de autoconservare – pe turtițe de lut, pe pereți de piramidă în imagini pictate, prin ideograme pe mătase, pe papirus și pe tăblițe cerate, pe piele de câine sau de vițel răzuită, pe hârtie, pe tăblițe negre, pe ecrane și tablete electronice, pe ce mai urmează – literatura și-a știut găsi drumul, schimbându-și părul, vorba ceea, dar năravul… ba.

De ce nu va muri literatura? Dar de ce să moară? Zeii Greciei antice, panteonul nordic cu Odin în frunte au murit? Mai trăiesc și acum resuscitați de imaginația noastră, de filme, de reeditări… Dar marii eroi nemuritori din povestirile, romanele și chiar poemele de pe mapamond, de la Ulise și Ahile, la Electra și Oedip, iar de acolo la Madame Bovary și Odette de Crécy, la Leopold Bloom, fără a uita de Luceafărul, de Lică Sămădăul, de Moromete, de cohorta de siluete pregnante care refuză să rămână între paginile cărților lor de obârșie, inserându-se printre noi în forme foarte inventive? Și cum se poate imagina că literatura va trece cândva Styxul, când s-a reinventat în forme desenate, aducându-i din romanele grafice printre noi inclusiv cu ajutorul unor filme artistice de mare succes pe Superman, Omul Păianjen, pe Gordon Flash și pe Wolverine, pe atâția supereroi ce nu mai încap în propriile legende?

Literatura nu are cum să moară acum, când se scrie în versete ludice pe ziduri, cu spray-uri colorate, și când invadează și mijloacele de transport în comun, prin intermediul unor campanii de publicitare a poeziei de valoare?

Chiar și pericolul că scriitorii mor sau pot muri prea repede a cunoscut un recul în ultimele generații. În pofida unor noi griji, pandemice, în literatura noastră se moare mai puțin labișian sau bălcescian, a crescut speranța de viață într-un mod îmbucurător. Încarcerații din gulag au demonstrat că literatura nu poate fi imolată nici măcar în temnițele totalitarismului, pentru creația literară folosindu-se memoria transmițătoare, dar și talpa dată cu săpun a unor formule de încălțăminte precare, pe care un firicel de pai sau un bețigaș puteau înscrie cuvinte ardente…

Așa că… moartea mi se pare că păstrează o distanță respectuoasă de literatură. Ce motiv nobil de a trăi și a spera!…

 

Irina PETRAȘ

Literatura e omenirea/umanitatea însăși!

La întrebări precum La ce bun poezia?, La ce bun revistele literare?, La ce bun literatura română?, am răspuns de-a lungul deceniilor din urmă oarecum polemic, chiar cu o doză de exagerare, căci mi se par întrebări stângaci-jurnalistice. Hai să declarăm o catastrofă, o moarte, ceva, și să ne amăgim că rezolvăm probleme. Efectul ar putea fi pe dos. Răspunsul ar fi: „Chiar, că bine zici, la ce-or fi bune, până la urmă?“

La ultima dintre întrebările de mai sus am tot amânat un răspuns. Cum adică la ce folosește?! De vreme ce mă întrebi, înseamnă că tu crezi că nu folosește la mare lucru. Dacă mi-o tot repeți, excedată, voi ajunge să recunosc că, da, nu-i bună la nimic. Fiindcă, dacă iei o distanță neomenesc sau prea omenesc de mare, atunci, da, nu folosește. Nu e șurubelniță, nici detergent. Nu drege, nici nu curăță. Altminteri, literatura, revistele literare, teatrul, filmul, muzica etc., etc. sunt bune la ce e bună mereu Cultura. În definiţia ei mare, de vistiernic de semne ale înaintării prin lume şi de metodă de prospectat viitorul speciei, cultura nu moare, căci ar fi să moară toţi oamenii Pământului. E ca şi cum ai întreba la ce bun viaţa. La nimic, fireşte, decât la împlinit un drum spre moarte în cunoștință de cauză. Dar acest nimic e Totul!

Cum spuneam în Litere și albine (în România literară), dovezile despre evoluția limbilor omenești apar doar odată cu născocirea alfabetului, a scris-cititului. Asta ne deosebește de celelalte viețuitoare: faptul că am transformat sunetele vorbirii în semne citibile, că am găsit mijlocul de a comunica durabil chiar și după dispariția noastră ca ființe vii. Că prezentului existenței noastre i s-a adăugat, astfel, trecut și viitor. Vă recomand o carte frumoasă, pe care am descoperit-o cu întârziere: Jean-Claude Carrière și Umberto Eco, Nu speraţi că veţi scăpa de cărți. Convorbiri moderate de Jean-Philippe de Tonnac; traducere de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, 2010. Eco spune: „La un moment dat, oamenii inventează scrisul. Putem considera scrisul ca pe o prelungire a mâinii. În acest sens, el este aproape biologic…

Cartea este ca lingura, ciocanul, roata sau dalta. Odată inventate, nu pot fi ameliorate în mod semnificativ.“

Literatura, scrisă și citită, produce cunoaștere, pune în relație timpurile oamenilor, înlesnește conexiuni, limpezește; produce minți omenești în stare de veghe. Fără literatură, ne condamnăm la un vocabular minimal și uz de nivel zero al limbii și al minții. Literatura mai produce, însă, ceva: gust, stil, așteptare înaltă. Trecut prin literatura mare, nu mai poți înghiți supus produse de proastă calitate, nu mai poți accepta pasiv când IA îți oferă un text opac la metaforă, la subtext, la ritm și armonie, chiar corect fiind. De o corectitudine… politică, îmi vine să spun. Niciodată nu au citit toți locuitorii Pământului și nici nu cred în campaniile de obligat oamenii să citească. În mod aproape miraculos, dacă sunt destui scriitori care își împlinesc menirea de martori expresivi și destui cititori care să le primească mesajul, se țese o atmosferă încărcată cultural, benefică pentru toată lumea, cititoare ori ba. Un soi de viitură pozitivă care ajută veacul să înainteze.

Optimist, Eco mai crede și că: „Internetul ne-a readus în era alfabetică. Dacă ne-am crezut vreodată intrați în civilizaţia imaginii, computerul ne readuce în galaxia Gutenberg: acum toată lumea e nevoită să citească.“ Dacă Școala va renunța la ideea stupidă a introducerii gândirii zero (Saramago), vreau să cred că simptomele sinucigașe vor dispărea. Performanțele tehnologice trebuie să-și păstreze legătura cu creierul care le-a creat, iar acesta poate deține controlul doar gândind cu mintea lui. Literatura, arta, am mai spus-o, înseamnă complexa, rafinata adaptare a omului la muritudine. Fără ele, moartea/ne-viul preia controlul.

 

Marta PETREU

Nu știm viitorul

Hm. Ce capcană persuasiv-optimistă! Mi se pare foarte imprudent să fac profeții.

Dacă iau în calcul faptul că în structura antropologică a omului există codificate în codul genetic dorințe/ nevoi imperative, cum ar fi dorința de frumusețe, de cunoaștere prin frumusețe, de fantezie și surpriză, de a spune și de a asculta/ afla, de a participa la problemele/ tragediile altora, de a „imita“, ori, vorba lui Aristotel, dorința de plăcută petrecere a timpului, atunci aș spune că literatura va continua cîtă vreme va exista omul.

Dar corect ar fi să spun că literatura va exista numai atîta vreme cît va exista omul cu structura lui antropologică de pînă acum, așa cum a rezultat ea din antropogeneză și s-a manifestat de la primele imnuri și povești cu zei ori de la Epopeea lui Ghilgameș și pînă azi. Dacă nu va surveni nici un accident natural și nici o manipulare – politică, genetică, socială ș.a.m.d. – care să modifice această structură a ființei umane, pentru noi înnăscută, creația și receptarea literaturii vor exista într-adevăr „vreme uitată“, ca-n basme.

În momentul de față, însă, știm o grămadă de lucruri neliniștitoare. Știm, de pildă, că proiectele politice totalitare de formare a omului nou au dat rezultate, parțiale, e drept, dar au dat, tulburînd structura intelectual-morală a omului la scară largă – ceea ce înseamnă că structura omului poate fi schimbată. Asemenea tragedii istorice se pot repeta, iar instrumentele pe care știința le-a pus la dispoziția omului, cu intenții bune, pot foarte ușor întoarse contra lui. De pildă, printr-un instrument minunat, un editor de gene, medicina a început să trateze maladii pînă acum cu neputință de tratat; dar, prin același instrument, poate fi creată o populație cu trăsături prestabilite, așa cum, de exemplu, un cumpărător de astăzi își poate comanda dotările la un automobil. În momentul cînd va fi decodată funcția tuturor genelor, omul va ști de care anume gene depinde talentul de a crea artă, literatură, să zicem, și de care anume gene depinde plăcerea de a citi literatură. Iar dacă un asemenea instrument de editare genetică încape pe mîna cui nu trebuie, se poate termina cu literatura dintr-o singură mișcare. Și cu omul așa cum l-am știut și ne știm pînă acum, bineînțeles.

Noi nu știm cum va arăta omenirea nici măcar peste 50 de ani. Omul se schimbă, nu este o entitate înghețată într-o eternitate înghețată. Este posibil, nu numai dezirabil, să nu intervină nicio catastrofă politică ori biologică premeditate, și, în ciuda acestui fapt, specia umană să își piardă, printr-un accident oarecare, orice creativate artistică și orice receptivitate pentru valorile estetice. În acest moment, mediul în care trăiește ființa umană se schimbă în viteză, iar efectul schimbărilor și al interacțiunilor dintre factorii noi pe care omul însuși i-a creat și i-a lansat în mediul său este cu neputință de calculat. Potențial vorbind, rezultanta tuturor acestor factori noi poate fi și nocivă pentru om, inclusiv pentru crearea și receptarea literaturii.

Dar mă gîndesc prea departe. În România, nu este nevoie de nici o manipulare și de nici un fel de catastrofă pentru ca literatura – mai ales aceea românească – să piardă teren. Sînt de ajuns lipsa de interes a instituțiiilor față de cultura națională și snobismul cititorilor. Cu excepția Uniunii Scriitorilor, cultura (și deci literatura) națională nu mai este prioritatea și nici măcar preocuparea nici unei instituții, nici a Ministerului Culturii, nici a celui al Învățămîntului, nici a universităților. Și-atunci, normal, nu are cum să fie o prioritate nici pentru librării, deci nici pentru cititori. În condițiile în care interesul față de cultura națională scade spre zero, publicul cititor de la noi s-a împuținat și preferă traducerile. În România, scrierea cărților, a celor de literatură inclusiv, este un imperativ numai pentru autori și o afacere nu știu cît de profitabilă pentru editori. Bineînțeles, presupun că, „maniaci“ cum sîntem, noi, autorii români, o să continuăm să scriem. Dar nu știu cîte generații de-aici încolo va ține „mania“ asta. Poate va ține, poate că scrierea literaturii va continua, așa, chiar și fără public receptor, în solitudine, ca rugăciunea credincioșilor către Dumnezeu. Poate însă că nu.

 

Monica PILLAT

Educația și poveștile

Literatura nu poate muri atâta vreme cât avem nevoie de poveşti. Există la toţi împătimiţii scrisului şi ai cititului un elan tainic, un imbold care îi face să exploreze realitatea prin lumile posibile ale imaginaţiei. Atâta vreme cât cărţile ne oferă orizonturi, ignorate de existenţa cotidiană, creaţia şi lectura pot fi văzute ca nişte ferestre pe care le deschidem, când simţim că nu mai avem aer. Îngustimea opţiunilor zilnice poate fi corectată şi lărgită de puterea fanteziei, doritoare de alternative infinite, după cum inexorabilul spectru al morţii e ţinut la distanţă, ca în 1000 şi una de nopţi, de verva captivantă a iscusinţei povestitoare. A devenit o banalitate să spunem că avem atâtea vieţi câtă literatură am parcurs, dar aşa este. Retoricianul şi eseistul Michel Charles spunea, în acest sens, că nu te cunoşti cu adevărat decât dacă te laşi citit de cartea pe care o iei din bibliotecă. Aşadar, reacţiile la lectură aruncă lumină asupra adâncurilor lăuntrice neexplorate din noi înşine, altfel. Am mai reţinut o afirmaţie, dintr-un studiu de psihanaliză culturală, după care foamea de poveste a unei epoci vine din efortul de a găsi soluţii şi răspunsuri la dileme de nerezolvat. Prin reluarea, în variante şi din diverse perspective, a unei naraţiuni, ca Cenuşăreasa, de pildă, marginalitatea îşi găseşte mult visatul centru, care la rândul său descoperă splendoarea ascunsă în periferie.

Să nu uităm apoi că educaţia, din fragedă copilărie, începe cu depănarea poveştilor care iniţiază fiinţa nou-ajunsă pe lume în ceea ce o aşteaptă mai departe. Faptul că majoritatea basmelor se termină cu binele care învinge răul nu contrazice, cum s-ar putea crede, realitatea, ci o transfigurează prin speranţă. Desigur, fiecare vârstă trebuie călăuzită spre alte lecturi, din ce în ce mai complexe, care echipează şi antrenează mintea pentru ascensiuni existenţiale tot mai grele şi mai subtile, de la romane, la introspecţii vizionare atinse prin poezie, de la istorie şi critică literară, la eseul filosofic şi la meditaţie. Cu cât ajungem mai sus, pe crestele culturii, cu atât putem cuprinde mai mult cu privirea şi cu gândul, iar puzderia de cuvinte pe care le-am contemplat până aici ne amplifică puterea de expresie, ne diversifică şi ne catifelează comunicarea cu ceilalţi. Sentimente care, la început, ne lăsau muţi şi dezarticulaţi în vorbire îşi află treptat vocabularul inefabil. Ideile se curăţă de confuzie şi capătă limpezime atunci când, după o vreme, le împărtăşim în public. Minunea aceasta, despre care dăm mărturie, o face literatura şlefuitoare de limbaj şi de suflet. Cum am putea rata un asemenea dar?

 

Ion POP

De ce? – Pentru că nu poate muri.

Este o întrebare ce te îndeamnă, fără să vrei, la răspunsuri emfatice şi la cîteva prestigioase majuscule. Dar nu, acum avem de căutat mai modeste şi realiste semne sub lumina crepusculară a zilei, mereu evocată. De fapt, literatura e deja moartă doar pentru necititorii, tot mai mulţi, ce-i drept, cărora nu li s-a spus convingător, în şcolile mici şi mari de la noi, că ea chiar există, iar ceea ce văd şi aud de la mai-marii zilei nu e mai mult decât nepăsarea şi chiar dispreţul faţă de cel care scrie – „coate goale“, desigur, şi „scârţa-scârţa pe hârtie“ sau, actualizat, în tăcerea sau în vacarmul flecar de pe calculator. Neştiutorii, care nu ştiu ce fac, pot fi, desigur, biblic iertaţi… De câteva mii de ani, s-au scris totuşi poeme nemuritoare, de către şi pentru oameni ce mor, şi chiar între prea multe arme muzele n-au tăcut şi nu tac. Între lingură şi gură, mai sunt şi vor fi întotdeauna nişte inşi care vor avea o ezitare fundamentală, în momente de fulgurantă asceză, şi nu-şi vor înghiţi şi cuvintele, pentru care pâinea şi vinul nu sunt doar pâine şi vin. Fiindcă omul cât de cât viu mai şi simte şi cugetă, altfel decât în concretul palpabil imediat, mai şi visează din când în când cu ochii deschişi, gustă bucatele zilei cu alte papile decât ale limbii de carne şi sânge. Elitism? Vinovată „gratuitate“ a spiritului în faţa prea multelor taxe plătite realului adesea atât de aspru când îl îmbrăţişăm, dramelor, urâtului, profanărilor şi înjosirilor zilnice? Cine ştie cam ce e literatura şi care sunt diferenţele dintre lucrul dat şi semnele lui scrise poate accepta cu un surâs, ironic totuşi, asemenea calificative. Căci, încă şi încă o dată, merele colorate de pe pânza zugravului nu se mănâncă, ele cer un consum mai exigent, mai rafinat, transcriu trăitul, văzutul, frumosul şi urâtul în sunetul atât de efemer şi totuşi atât de durabil al verbului scris. O nevoie vitală de mici absoluturi provizorii asigură şi va garanta, atât cât vor exista oameni conştienţi că nu trăiesc degeaba, şi durata fără termen previzibil a literaturii. De când e lumea, ficţiunea, reflexul scriptural al vieţii, a fost o hrană esenţială pentru spirit, şi ea nu are cum să dispară, de nu cumva vreo catastrofă ontologică se va produce, distrugând totul şi Totul. Nu ne putem, evident, preface că nu vedem că această răsfrângere se umple ea însăşi, din ce în ce mai mult, de materia şi sângele concretelor din apropiere, că „omul a devenit concret“, însă, în ciuda tuturor confuziilor programate de noile mentalităţi, omul „scris“ nu se va putea confunda niciodată cu cel care râde sau urlă în vuietul vremii, râsul ori geamătul lui vor fi obligate de… literatură să devină esenţiale şi emblematice, adică semnificative pentru umanul din om.

 

Savu POPA

Nebănuitele Atlantide ale imaginației

Consider că trebuie să existe câteva condiții care ar împiedica, într-un viitor apropiat sau îndepărtat, dispariția literaturii, un scenariu pe cât de distopic, pe atât de hilar sau de absurd. Prima ar viza puterea discernământului. Dacă ar fi să îmi imaginez portretul ideal al scriitorului de mâine, atunci discernământul ar trebui să fie precum un turnesol pentru conștiința sau creația acestuia. Dincolo de cultură, de talent și de pasiune, condiții sine qua non, cultivarea discernământului este importantă în alegerea subiectelor, în revizitarea modelelor care, sper eu, ar trebui să rămână, pe mai departe, bornele kilometrice ale bunului-simț și ale artei, în general. Apoi, ar trebui ca acest scriitor să fie capabil să discearnă până unde sau cât ar trebui prelungită granița între scris și proiectarea lui într-o dimensiune a inteligenței artificiale. Tot el ar trebui să aprecieze îmbinarea dintre slova de foc și slova de pixeli. Câtă respingere sau câtă atragere, cât consens sau câtă negare ar rezulta în urma acestor împărecheri, vorba poetului, potrivite sau nu, rămâne de văzut. Viața prelungită a literaturii s-ar datora și unui echilibru de forțe, unele aparținând talentului, perspicacității creative, altele, culturii care ar trebui să devină, în viitorul prevăzut, cât mai dinamică, mai expansivă. Un scriitor vizionar este, înainte de toate, unul capabil de o lectură interdisciplinară a lumii, a mediului de atunci, a propriului sine și a formelor sociale care, într-un mod credibil sau incredibil, ar putea fi mult mai îmbogățite, mult mai avansate față de ceea ce știm sau posedăm în momentul de față. Eu anticipez o interdisciplinaritate care poate că ar viza și stridența, melanjul paroxistic al valorilor, limbajelor sau al posibilităților virtuale. Însă, în același timp, ar putea fi o interdisciplinaritate care, tocmai prin complexitatea ei, ar garanta incursiuni în alte teritorii, nebănuite Atlantide ale imaginației. Cum va fi înțeleasă sau acceptată libertatea creatorului în vremurile viitoare? Ar putea fi, în societatea de atunci, literatura pusă în postura deținutului dintr-o legendă de pe vremea regelui Solomon? Se spunea că regele amintit merge la o închisoare și le cere deținuților să îi aducă pe toți prizonierii în fața sa, ca să afle pentru ce a fost condamnat fiecare în parte. Aproape toți cei care îi sunt aduși, foarte hotărâți și afectați, declară că nu se simt vinovați cu absolut nimic și că sunt victime ale unor nedreptăți pentru care au fost condamnați la acea viață de câine. Unul singur spune că se face vinovat de furt și de violență, fapt pentru care, în permanență, are remușcări. Regele, auzindu-i povestea, poruncește să fie numaidecât eliberat, ca să nu apuce să-i corupă pe sărmanii nevinovați care se află închiși împreună cu el. Va fi literatura eliberată, în societatea viitorului, de formele ei de existență sau de expresie artistică, așa cum sunt ele cunoscute astăzi? Sau va reuși să supraviețuiască, impunând, printre altele, calitățile ei estetice sau etice unui viitor care se anunță a fi unul iconic pentru apariția, din ce în ce mai fulminantă, a lui Homo Deus?

 

Nicolae PRELIPCEANU

Literatura și utilul

Întrebarea dumneavoastră obligă: trebuie să justific ceva cu care nu e deloc sigur că sunt de acord. Poate că eu cred că, dimpotrivă, și literatura va deceda, așa cum fac toate cele ce există pe acest pământ. Dar, o să spuneți, literatura nu e o ființă, ca să piară. Eu zic că e o ființă, fiind, de fapt, parte a unei ființe, omul, care pare a avea din ce în ce mai puțină parte de literatură. Cum artele acoperă zona spirituală a unei ființe cu spirit, e sigur că ele vor dispărea în momentul când ființele se vor dispensa cu totul de ceea ce azi numim cu acel cuvânt, predându-se, cu arme și bagaje, utilului. Căci, vedeți, nici arhitectura nu mai e ce-a fost, adică o artă a frumosului, devenind o unealtă a utilului. Poate deveni și literatura vreodată așa ceva? Poate.

Un profesor italian, Nuccio Ordine, este autorul unui volum intitulat Utilitatea inutilului, manifest. În introducerea la micul volum, semnată de Abraham Flexner, acesta afirmă: „Prin ea însăși, cunoașterea se constituie într-un obstacol în calea atotputerniciei delirante a banului și utilitarismului.“ Dar când cunoașterea se transformă în tehnologie, cine știe, cine știe…

Citind întrebarea dumneavoastră, domnule Cristian Pătrășconiu, mi s-a făcut un dor nebun de Socrate: oare ce ar răspunde înțeleptul antic la o întrebare astfel pusă? Cum Banchetul lui s-a încheiat de mult, încerc să-mi imaginez, totuși, ce ar spune Socrate. V-ar vorbi, de bună seamă, de Frumos, de faptul că spre acesta năzuiește orice om și altele și altele, foarte potrivite, poate, cu vremea lui, dar acum, când spiritul face loc materiei, cine știe dacă mai rămâne ceva din visele socratico-platonice din Antichitate.

Vă dau o informație: chiar și Pământul, Terra asta pe care noi ne facem de cap în viață și literatură și-n atâtea altele din păcate, nu e veșnic. „Soarele, eternul sfeșnic,/mă-ndoiesc că este veșnic!“, clamează G. Călinescu într-o poezie de-a lui. Păi dacă Soarele, „eternul sfeșnic“, nu e veșnic, atunci cum să fie lumânarea sau bățul ăsta de chibrit, fie și aprins, care e literatura?

Lăsând sofisticăria la o parte, literatura va mai dăinui atâta vreme cât, ici-colo, va mai tresări vreo urmă de sensibilitate în vreo urmă de om. Și va muri odată cu această urmă de sensibilitate și cu această urmă de om. Uitați-vă mai de aproape la Fahrenheit 451, la Noi, la Minunata lume nouă, la 1984, ca să aflați că se poate. Însăși literatura e cea care afirmă asta.

 

Andreea RĂSUCEANU

Reflexul de a inventa povești

Mi s-a pus această întrebare, formulată însă diferit (Va muri literatura?), de curând, la conferința pe care am susținut-o la Universitatea de Vest, despre mitologiile urbane. Am mai auzit, nu de mult, în diferite contexte, discuții despre dispariția autorului de literatură. Lucrul acesta îmi arată că e o întrebare care începe să revină constant, în contextul în care totuși se scrie mai mult ca oricând. Firește că discuția nu e nouă, sunt câteva zeci de ani de când se profețește moartea literaturii, care se schimbă, se reinventează, se întoarce la formele vechi și le revalorizează etc., dar de murit nu moare. (O întrebare mai dureroasă cred că ar fi cea despre moartea cititorului, pentru că uneori ai senzația că se scrie mai mult decât se citește.) Literatura, dar și cartea pe hârtie, cred că nu vor muri niciodată. Câtă vreme există un reflex, un instinct de a inventa povești, un fel de mecanism interior misterios care împinge un autor să scrie, dar și, de partea cealaltă, o nevoie constantă a oamenilor de a se refugia în ficțiune, de orice tip ar fi ea, literatura nu e în niciun pericol. Pentru ambii e un fel de supapă, mai mult decât necesară, vitală, un refugiu din calea distrugerii necruțătoare, a ravagiilor pe care le face timpul în trecerea lui, o modalitate de a evada, de a te proteja de ceea ce e apăsător, chinuitor, de ceea ce e anost, tern, de rutină, de tristețe, de lipsa de sens pe care uneori, inevitabil, par să o aibă lucrurile, de boală, de frica de moarte. Ca și dragostea, literatura nu poate dispărea, e un reflex, ceva ce se naște spontan, incontrolabil, în cineva, și pornește spre ceilalți, care au la fel de multă nevoie să o primească pe cât au cei dintâi să o împărtășească.

 

Ileana ROMAN

Deliruri la încotro

Ancheta de-acum vine în contextul unor alarmări accelerate la scară planetară. Atacator: omul. Ţinta: omul, cu toate ale sale, dar şi natura înconjurătoare. Iar tehnica – un amestec de fatalităţi cu fake-news-uri, o schizofrenizare „democratică“ pe toate reţelele de comunicare, din oră în oră pe toate canalele tv-urilor până la năucire, încât ar trebui să nu le mai dai crezare. Dar crocodilul are gura cât holul şi generează coincidenţe în vasta libertate.

Mutaţii existenţiale din cele paroxistice au fost şi vor mai fi stârnite de emergenţa vitezelor cibernetic-globale, astăzi în puterea datelor ce pot culmina cândva cu fenomenul dezumanizării, dar literatura – artă a limbajului – nu are cum să fie aneantizată. Literatura are trup, suflet, gândire, idei, emoţii – funcţii fundamentale ale omului. Acestea pot fi „programate“ la creierul electronic, zis inteligenţă artificială, dar rezultatele nu pot fi similare cu cele ale omului viu. Literatura şi artele în general create de om pot fi imitate sau reinventate de maşini, dar bucuria omului a fost dintotdeauna de a crea prin sine însuşi, prin cunoaşteri şi sentimente proprii, nu prin substituienţi. Inteligenţa artificială poate revoluţiona în ştiinţele aplicate (medicina în primul rând), poate ajuta omul în feluritele servituţi robotice, dar nu poate visa, dar nu poate avea amintiri, oricât de ingenioasă ar fi în tehnicitatea sa.

Literaturile lumii nu au cum să moară. Mor doar cărţile, acelea care nu sunt citite nici în posteritate. Disperaţi nu sunt cei intraţi prin efracţie, sau cei cu paraşuta, sau cei care nici nu au ce să rateze, aceştia chiar jubilează la delirul lui încotro, când şi apocalipsele (a se citi şi epocalipsele) o iau razna înainte de vreme. Au fost şi momente când unii au văzut „moartea romanului“. Chiar şi după 1990, când s-a lansat sintagma „literatura de sertar“, adică acele cărţi interzise în fostul regim. Au fost puţine acestea, dar şi mai puţine noutăţile din partea mai cunoscuţilor romancieri, prilej de a se mai striga în pustiu.

Scriitorii scriu în primul rând pentru ei, scriu cu bucuria scrisului. De aceea literatura nu a murit şi nu moare cât timp e scrisă de mâna omului. Aici intervin cu delirul meu şi strig către generaţia TikTok: învăţaţi să scrieţi măcar scrisorile cu litere de mână (nu de tipar), scrieţi direct cu mâna voastră, doar aşa veţi simţi rotunjimea şi ascuţimea literelor (cu diacriticile lor), aşa veţi trăi cuvintele şi sensul lor. De veţi continua doar să tastaţi literele gata imprimate, mâinile voastre vor deveni nişte proteze. Iar scrisul fără amprenta degetelor scriitoare este şi el o proteză. Eu încă mai simt şi aburul gurii mele cu care lipeam timbrele pe plicurile cu scrisori ale tinereţii mele.

 

Vasile SPIRIDON

Un îndelung crepuscul

Despre dispariţia literaturii şi despre scăderea prestigiului ei s-a scris mereu, tot ceea ce ţinea de identitatea proprie – forma, ideatica, funcţia, mesajul conținut – fiind supus treptat corectivelor. A devenit atât de banală anunțarea morții ei, încât acest avertisment pare să fi existat dintotdeauna. Spectrul extincției ne dă târcoale și ne înconjoară de un secol încoace, amenințând cu dispariția speciile umane și literare. Dar, chiar dacă este supusă riscului de a fi transformată, din partea unora dintre noi, în marfă, în libido dominandi, literatura nu moare, scopul ei fiind acela de a plăcea și de a instrui. Desigur că și divertismentul ține, în alt fel, de binomul utile et dulci, dar o astfel de înclinație nu este legată de cunoaştere și de viața spirituală. Există o strânsă legătură între interesul diminuat pentru lectură și dezvoltarea industriei de divertisment. Victime ale unei psihoze de grup, cei care nu văd în jur semeni de-ai lor citind ajung să creadă că literatura este în curs de dispariție. Pentru ei, spațiul ficțional nu are o utilitate publică sau privată, fie aceasta morală, politică ori religioasă.

Înțelegem mai bine condiția umană și o aprofundăm într-o manieră agreabilă prin intermediul ficțiunii. Putem astfel ieși din noi înșine, pentru a vedea și altceva din universul care nu ne aparține, dându-ne impresia completitudinii, drept contrapondere la fragmentarismul experienţelor suferite. Formă de teleportare sau de călătorie în timp și în spațiu, literatura ne invită să ne imaginăm universuri diferite de ale noastre, să ne recunoștem empatic în povestea altora, față de care simțim nevoia să ne deschidem. În spaţiul literar, realitatea este transfigurată de forţa mai multor adevăruri, posibile doar prin glisarea firească dinspre contururile aşa-zis obiective înspre lumi posibile pe care nu ai de unde să le apuci, dinspre real spre ficţiune. Discursul literar compensează insuficiențele limbajului, pentru că efortul de decodare este singurul în măsură să ne sugereze viața reală și să ne învețe cum să asimilăm ambiguitatea sensurilor divergente ale comunicării aparent obișnuite.

Este posibil ca literatura să fie bolnavă, dar nu moare, nici măcar de moarte bună. Lume a formelor vii în mișcare, ea se tot pregăteşte, de mult timp, să se stingă, asemenea regelui ionescian, însă nu moare, deoarece a prins gustul să se complacă într-un îndelung crepuscul. Nu moare, dar nici prea bine nu se simte, întrucât noi scriem pentru a învăța să murim și suntem pe cale să murim pentru a învăța să scriem. Este evident că, în lipsa literaturii, a putinței de semnificare, viața noastră interioară ar fi pustiită. Scrisul și cititul ne nutresc imaginația, sensibilitatea și inteligența. De asemenea, ele conferă un sens trecutului și anumitor experienţe pe care le-am trăit, ajutându-ne să gestionăm traumele psihice. Într-o epocă digitală agitată și orientată spre superficialitate, își găsește tot mai greu locul dulcea zăbavă a cititului, ce presupune multă liniște la întoarcerea filelor unei cărți. Și totuși se citește, la fel cum se și scrie, deși nu la același nivel cu acela din urmă cu câteva decenii. Dacă discursul de tip literar nu le mai spune nimic unora dintre noi, de vină nu este literatura. Literații mor, literatura trăiește, pentru că s-a scris, se scrie și se va scrie și de acum înainte. Aceasta este soarta lecturii.

 

Dan STANCA

O imposibilitate

Literatura nu va muri fiindcă nici oamenii nu mor. Dar vor apărea nişte corecţii esenţiale. Cioran spunea că va veni ziua când nu vom mai citi decât telegrame şi rugăciuni. Nu e vorba aici de vreun paradox gratuit. Cioran intuia că într-o bună zi oamenio se vor sătura de texte prea lungi şi vor alege esenţialul. Şi unde e acest esenţial decât în ce am spus mai sus? Dar asta nu înseamnă că literatura va muri. Într-o telegramă poţi spune mult mai mult decât într-un roman. Ca să nu mai zic de rugăciune. Problema scrisului după mine nu este înfrumuseţarea exagerată a textului, nu dau exemple că se ştiu, problema e să transmiţi un mesaj care să ajungă la inima cititorilor. Atât şi nimic mai mult. Fără vorbărie, fără desfăşurări inutile. Evident, nu poţi scurta prea mult că atunci ceea ce faci nu mai e literatură. Dar ceea ce poţi spune în patru sute de pagini poţi spune în două sute, în ceva scurt, esenţializat. Aici găsim telegrama şi rugăciunea. Când spunea chestiunea aceasta, de la sine înţeles Cioran nu lua cuvintele la propriu. El vorbea de o comprimare maximă din care să ţâşnească mustul semnificaţiei. Fiindcă asta e literatura până la urmă. Nu vorbe multe şi frumoase, nu poveşti trase de păr, nu repetiţii inutile, ci o săgeată care pleacă direct la ţintă. Scriitorul, de acum încolo, nu mai are voie să scrie la întâmplare. Dacă face asta, înseamnă că-şi bate joc de cititor. Scriitorul trebuie să ştie de la bun început, când se apucă să facă ceva, unde vrea să ajungă. Literatura este maximă şi sublimă comunicare. Comunici fiindcă altfel ar trebui să te laşi de meserie. Cititorul nu trebuie răsfăţat printr-o poezie lăbărţată, cititorul nu trebuie narcotizat prin talentul tău de-a produce fraze încontinuu, cititorul trebuie trezit fiindcă şi aşa e destul de adormit de viaţa pe care o trăieşte. Iar literatura, dacă nu vrea să moară, asta trebuie să facă. Să ne trezească, să facă apel la resursele noastre de luciditate, să ne aducă într-o stare de veghe, sinonimă cu rugăciunea. Să trimită telegrame spre cer, fiindcă în felul acesta şi cititorul va putea, într-un moment de graţie al vieţii sale, să trimită ceva similar. Dar, nu încape vorbă, ca să realizezi aşa ceva, trebuie să ai o anumită pregătire, trebuie ca în prealabil să fi fost muncit de gânduri, de spaime, de incertitudini. Atunci când scrii, să-ţi dai seama că devii extrem de responsabil faţă de textul tău şi să nu-ţi îngădui nici o… masturbare stilistică. Cu alte cuvinte, să mergi direct la ţintă. Este foarte greu şi are greutatea unui sacrificiu. Pagina albă, de multe ori, e mai fericită decât aceea pe care s-au îngrămădit o droaie de cuvinte. Dar pe tine, autor, te înfricoşează. Doamne, oare nu mai pot să scriu? Ba poţi, dar în viaţa ta a intervenit un moment de asceză. Profită de el pentru a-i dărui apoi cititorului ce e mai bun în tine. După părerea mea, printr-o asemenea atitudine, literatura nici până în anul 3000 nu va muri.

 

Mircea STÂNCEL

Literatura nu moare, dar nu va mai fi ca în „zilele facerii“

Înțelegem întrebarea dumneavoastră, De ce nu va muri literatura?, ca pe o contrapartidă la ceea ce se discută acum, privind subiectul „morții literaturii“. E o întrebare complexă, și din această pricină nu pot avea un răspuns „deplin“ în spațiul acordat. Mă aventurez, așadar.

Mai întâi e unul de natură oficioasă, și anume că literatura este o formă unică de cunoaștere a lumii cu ajutorul literelor. Ea ne oferă o experiență inedită de conexiune emoțională și intelectuală cu personajele și ideile cărții (indiferent de suport). Ne permite să explorăm și să înțelegem lumea într-un mod profund și fermecător, adesea provocându-ne să reflectăm asupra propriilor noastre vieți și experiențe și nu poate fi înlocuită în întregime de alte forme de divertisment. Mai mult, literatura este înrădăcinată în cultura noastră și în identitatea noastră, prin transmiterea istoriei, valorilor și tradițiilor noastre, de la o generație la alta.

Pe de altă parte, lipsa trecătoare de interes pentru literatură, scăderea tirajelor etc. sunt reacții la noua sensibilitate literară, cea de după anii nouăzeci, când poți avea și percepția unei „catastrofe culturale“. Nu-ți mai plac cărțile care apar, piesele de teatru care se joacă! Senzația că literatura de azi moare („senzație“ de care critici „decidenți“ se folosesc din plin, și aici e, cred, tot o reclamă de tip capitalist) ține de noile stiluri postmoderniste, cu experiențele și temele lor năucitoare pentru masa de cititori formați, în special, într-o literatură modernă. Evident, literatura nu va mai fi ca în „zilele facerii“. Trecem printr-o schimbare radicală. Dacă între clasicism, romantism și modernism diferențele schimbării nu sunt atât de mari încât să sperie lumea, deși avem, la noi, cazul Grama (cuplat la clasicism), toate ne propun în mare „teme înalte“ și o estetică pe gustul cititorului mediu, între modernism și postmodernism e o „ruptură provocatoare“. Dar cine ar putea să ucidă literatura, până la urmă? Eu cred că literatura și cititorul au o capacitate unică de a se adapta și de a supraviețui, fiecare cu interesul său, în fața provocărilor. Omul va fi, cred, mereu interesat de artă, în diferite forme. Asistăm la o schimbare a obiceiurilor și preferințelor de lectură în era digitalizării. Literatura însă nu va dispărea complet, dar nu va mai arăta ca în zilele facerii! În sprijinul literaturii vine și liberalismul (unde poți spune orice, apare scriitorul „independent“), care e făcut să obțină venituri din toate domeniile, știm asta acum, nu și pe timpul comunismului, când astfel de întrebări „zguduitoare“, nu se puneau, și viața literară era… nemuritoare. Literatura s-a urcat și ea în trenul liberalismului, care o va duce spre destinație fără mari probleme (parafrazându-l pe Țuțea). Pe de altă parte, este important să recunoaștem că în era digitală, cu o tehnologie avansată, modul în care oamenii accesează și consumă informația se schimbă semnificativ. Lectura cărților fizice a fost înlocuită, într-o oarecare măsură, de o citire electronică și de alte forme de divertisment digital, care toate duc la o scădere a interesului și a timpului alocat cititului tradițional. Viitorul poate fi incert, dar arta povestirii cred că nu va dispărea niciodată.

 

Liviu Ioan STOICIU

Literatura, nu

De ce să moară literatura? Fiindcă depinde de cuvântul scris? Nu mor artele plastice și muzica (să mă refer numai la domeniile lor de creație originală), accesibile ochiului și urechii, și trebuie să moară literatura, gândită și vorbită (rațională și irațională)? De ce, fiindcă e mai greu de gândit și vorbit-scris, decât de văzut și auzit? De când a apărut scrierea cuvântului și s-a dat de gustul creației artistice, a murit vreodată literatura? „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu“ (așa începe Sf. Evanghelie după Ioan). „Și Cuvântul s-a făcut trup“ – adică, dacă e să continui după morala lumească de azi, Cuvântul „plin de har și de adevăr“ s-a făcut (și) literatură (dintru început)… Dacă moare Cuvântul (și odată cu el literatura), înseamnă că moare Dumnezeu, nu? Natural, creatorul original de azi (gânditor, filosof, eseist, scriitor, ce vreți) se poate asemui lui Dumnezeu creatorul și-și poate permite să meargă până acolo încât să anunțe, nesimțitor, că Dumnezeu e mort de mult (ceea ce e o aroganță omenească prostească, Dumnezeu e mai viu ca niciodată, odată ce el scrie în numele Cuvântului lui Dumnezeu în continuare) și că el contează, el reprezintă Cuvântul (doar de aceea i-a dat Dumnezeu liber-arbitru din naștere, nu numai talent)…

S-o iau și altfel cu discuția asta despre soarta literaturii (discuție care bate apa în piuă, firește; subconștientul știe sigur de legătura Cuvântului cu Dumnezeu, ce e cu atâta teorie), din altă direcție – literatura, creația în sine vine de la sine, intuitiv, spontan, uitați-vă la debutanții de toate vârstele (la un moment dat, fiecare activează ceva ce se află în gena lui, acel ceva care poate fi numit Cuvântul creator; da, vreau să repet că avem literatura în ADN, trebuie numai să-i dăm ocazia să se exprime). Pur și simplu debutanții „simt nevoia“ să scrie poezie sau proză și jurnal sau teatru, așa, tam-nesam… Sigur, asta înseamnă că literatura poate muri prin scriitorii consacrați (care au conștiință artistică dusă la limită) și poate reînvia natural prin noii veniți în literatură, care scriu „inconștient“, crud, „ca la începutul lumii“, până să dea de gustul creației „estetice“… O problemă a devenit în 2023 inteligența artificială, care te invită să creezi literatură cu ea. Am întrebat acum, când scriu aici, Microsoft Bing: „Va muri literatura din cauza inteligenței artificiale?“ Răspunsul („pe bune“): Inteligența artificială poate fi folosită pentru a ajuta la crearea de literatură originală, dar nu cred că va înlocui niciodată creativitatea umană. Deși inteligența artificială poate fi programată să genereze texte care să pară scrise de oameni, aceste texte sunt adesea lipsite de emoție și de profunzime. Literatura este mai mult decât doar cuvinte scrise pe o pagină – este o formă de artă care implică imaginație, creativitate și empatie. Acestea sunt trăsături care sunt specifice oamenilor și care nu pot fi programate într-un computer… Așa, vasăzică, să rămânem fataliști optimiști: literatura, nu; nu poate să moară nicicum.

 

Florin TOMA

Doamne ferește!

Cum să moară, Doamne ferește? Ce, am înnebunit cu toții?… Păi, literatura este singura noastră formă de viață în artă. Vorbesc de cea veritabilă, nu de aia calpă. E cât se poate de limpede că e greu de închipuit existența fără literatură. N-o pot imagina nici cei mai prolifici fantaști din Olimp, nici ciudații ăia de la departamentul Inteligența Artificială.

Lumea – cel puțin asta a noastră, despre cealaltă n-avem încă nicio știre – nu poate trăi fără arta literară. Căci, să fim serioși, dacă pățanie nu e, nimic nu e. În plus, fiecare lucru, obiect, om, floare, copac, casă, gard, planetă ori un simplu arac din via lui nea Costel sau, mă rog, altele și altele… cosmosul, de pildă, poftim! trăiesc printr-o poveste și au un mod de întrebuințare unic. Așa cum există în teoria lingvisticii conceptul, lansat la începutul secolului XX, Wörter und Sachen, adică nu există un lucru care să nu fie definit printr-un cuvânt (valabil și viceversa!), tot așa, fiecărui lucru de pe lumea asta îi este repartizat nu doar un cuvânt, ci și o poveste. O narațiune. Un eșantion epic e agățat cu șnuruleț de gâtul fiecăruia. Căci lumea în sine este un epos și ca dânsul suntem noi. La fel, lumea e de neînchipuit fără poezie. Fără tradiționala cădere pe gânduri a poetului, în timp ce-și zgândără harfa și fantazarea sa adâncă pe teme grave, cum ar fi: dragostea, soarta, morala, trecutul și viitorul, prietenia, starea vremii sau nefericirea. Acuma, brevilocvența sau epopeizarea grandilocventă ale acestui moment de reflecție ține strict de cutia de rezonanță craniano-psiho-lirică a fiecărui poet în parte, prin care el respiră metafore.

Dar literatura nu e numai relatare, nu este doar un proces-verbal despre abilitățile autorului, nu e o simplă așteptare a lui Godot, nu e o succintă dare de seamă la ședința cu eternitatea, ci este și ficțiune, închipuire, fantezie. Sudalma acelei femei de serviciu, pe care le-o adresează tânărului scriitor deviaţionist Radu Cosașu şi colegului său, la primul congres al elevilor ziarişti, unde sunt acuzaţi că se îndepărtează de la linia partidului… Ficţionarilor! este poate cea mai corectă definiție a plăsmuirii, emblema indelebilă a imaginarului. Un herb alegoric capabil să declanșeze cea mai grandioasă simfonie fantasmică.

Am să vă dau un singur exemplu, căruia i s-ar potrivi titlul Erosiunea solului. Așadar, o snoavă orientală istorisește că Împăratul ducea de câțiva ani un război cu dușmanii de pe meleaguri îndepărtate. Acasă, Împărăteasa – singură cuc. Deși… Când sorții de izbândă în luptă erau foarte aproape, Împăratul a trimis degrabă un sol la palat, ca să-i spună consoartei că El, Împăratul, abia de se mai putea ține așteptând cu înfrigurare clipa întoarcerii, spre a se bucura de farmecele ei. Dar, când solul a dat buzna în iatacul stăpânei, spre a depune vestea la „adrisant“, aceasta tocmai se desfăta cu un tânăr domn. „Oops!“ – a zis mesagerul și a dat să se retragă. Împărăteasa s-a ridicat din baldachin, s-a acoperit frugal și i-a zis „Vino!…Ba nu, stai! Mai întâi, du-te…“. Să-l cheme pe pictorul oficial al Curții. Acela a sosit într-un suflet. Și stăpâna i-a poruncit: „Eu o să petrec mai departe cu acest voinic și mă fac că nu te văd. Tu, însă, vei zugrăvi totul până în cele mai mici amănunte.“ Cu ochii cât cepele, artistul s-a apucat să pună totul pe pânză. „Încă ceva – s-a oprit Împărăteasa din destrăbălare –, mai vreau un singur lucru, să înlocuiești chipul acestui bărbat cu cel al măritului meu soț!“ Apoi, la plecare, solului: „Tu, care, acum, ești deja parte din poveste și ții la capul tău, dă fuguța și spune-i Împăratului că-l aștept cu cele mai neînchipuite dezmierdări… Le-ai văzut doar!“ La întoarcere, nici nu s-a oprit bine bidiviul din galop, că Împăratul a și descălecat, poftind la petrecerea din iatacul privat, unde s-a bucurat de toate promisiunile transmise negreșit. Apoi, ce să vezi!, la finele marelui răsfăț, a descoperit cu uimire tabloul ce-i înfățișa pe ei doi, desfigurați și turmentați de deliciile dragostei. „Ai văzut? Mi-am ținut cuvântul. Ți-am dăruit cele mai voluptuoase clipe!“ – i-a zis parșiva.

Deci, fără scorneală, fără năluciri, fără fantasme, fără simboluri, arta (y compris la littérature!) rămâne pe veci estropiată. Lipsită de gustul kalokagathonic și de orgia de catharsis.

Și atunci, ia gândiți-vă: cum să moară, sărăcuța, încuviințând astfel să fie înlocuită de tot felul de mașinării, roboți și inteligențe artificiale, a căror „competență“ nu va atinge niciodată adâncul genuin-derutant al Omului-fântână? Fiindcă, printr-un delicat accident de suflet, noi suntem în viața în care, în realitate, nu suntem… Și-atunci, ce mai chichirez gâlceavă?

 

Cosmin-Andrei TUDOR

Ceva axiomatic

Îmi place cum sună întrebarea, pentru că ascunde o certitudine: literatura nu va muri. Acum să vedem de ce. În primul rând, și spre deosebire de multe alte domenii ale vieții, în literatură s-au păstrat unele repere, chiar mii de ani: Homer, Hesiod, Vergilius etc.; iar altele mai aproape de noi constituie fundația acestei mari piramide a literaturii moderne. Chiar dacă acest aspect vizează mai mult condiția scriitorului. Dar și cititorul care își ia în serios rolul trebuie să parcurgă mai multe secole de literatură. Acest aspect nu cred că va dispărea prea curând, cel puțin nu atâta vreme cât vor mai exista scriitori. Într-un al doilea rând, poate mai frivol sau poate mai in extremis, ar fi prezentul în care trăim și care aparține, cu exagerare, scriitorului. Sau mai bine spus: omului care scrie. Niciodată, cred, în istorie scrisul nu a cunoscut o asemenea amploare. Desigur, vorbesc despre lucruri de suprafață, care pot fi trecute cu vederea, dar care sunt și nu cred că le putem ignora. Și pentru aceasta am și un exercițiu: citiți conversațiile cu persoana cu care comunicați cel mai des fie pe whatsapp, fie pe facebook etc. Veți observa trăsăturile clare ale unui roman: acțiunea se întinde pe mai mulți ani, sunt implicate nenumărate personaje, drame, tragedii, comedii etc. etc. Să ne amintim că orice poate constitui un roman, chiar și conversația pe whatsapp a unui cutare cu un alt cutare. În al treilea rând, îmi vine să spun că literatura, cu precădere poezia, este ceva atât de intrinsec nouă, ceva atât de natural! La un moment dat, chiar devenind ceva sacru. Unele texte chiar asta și sunt: texte sfinte, sacre, dar care pot fi judecate drept literatură. Desigur, pot fi date o infinitate de motive prin care să demonstrăm că literatura nu va dispărea, eu mă opresc la cifra magică 3, cum la fel de bine pot fi imaginate o infinitate de scenarii prin care literatura va dispărea, cum ar fi Fahrenheit 451 de Bradbury, dar și aici literatura reușește să se salveze cumva. Literatura nu va dispărea! E ceva axiomatic.

 

Laurențiu-Ciprian TUDOR

Scriitorul – mijlocitorul

Mă bucur că întrebarea dumneavoastră nu pune la îndoială viața literaturii, existența ei, ci doar cere opiniile, argumentele intervievatului. Ei bine, să vedem… În primul rând, existența de sine implică o poveste despre sine, o narațiune, un mit personal (sau mai multe). Să nu uităm, de pildă, că Nichita ne învăța că fiecare este ceea ce își aduce aminte despre sine că este. Apoi, acest personaj pe care îl creăm, îl credem și îl propunem altora este unul de sinteză (în cel mai corect caz) și reprezintă un nod de povești: ce cred ceilalți despre noi, ce credem noi că ei cred, ce suntem (și înțelegem că suntem prin sincera aplicare a lui nosce te ipsum) și ce credem că suntem (aici intră și ce spune poetul și auto-miturile, dar și puterea visurilor despre sine). Toate astea, tot acest nivel personal (care dezvoltă și relația cu celălalt, cu alter) se exersează prin literatură, prin probarea vieților livrești în bună relație și cooperare cu întâlnirile pe viu. Nu cred, de pildă, că un bun psiholog (sau orice specialist în științele socio-umane) își poate permite să nu citească literatură, fie ea ficțională sau nonfiction. Pe de altă parte, nu doar formarea și dezvoltarea psihologică și spirituală depinde de imersiunea în cultura scrisă/literatură, adică în poveste și în raționalizare, dar și vindecarea atunci când am trăit o traumă) este favorizată dacă rezilientul poate găsi într-o poveste (pe care o poate alcătui) un sens. Mai departe, să ne aducem aminte de meddah, de acel povestitor oriental, deosebit de popular în Imperiul Otoman, începând cu secolul al XVI-lea (și pe care îl putem întâlni, de exemplu, în romanul Mă numesc Roșu de Orhan Pamuk), care era purtătorul întâmplărilor și memoriei comunității (prin extensie, și a identității, a specificității). Păi, nu este scriitorul un meddah, nu se face el mijlocitorul moștenirii (culturale, antropologice etc.)? Ce ar fi o comunitate, o societate, o apartenență, fără această dedublare? Fără această oglindă care reflectă, dar și potențează, inspiră? Pe scurt, de aceea nu va muri literatura, pentru că este cea mai rafinată și mai bogată formă de singurătate și de liniște (exceptând rugăciunea și meditația/contemplarea). Pentru că e locul cert unde poți afla cine ești și cine poți fi. Ea e o închidere care se deschide (să ne amintim de Noica), exercițiu de libertate (asigură diversitatea și nuanțele) și de adâncire. Nu cred că se poate fără ea, dacă vrem să ne dezvoltăm potențialul și să nu renunțăm la umanitatea noastră.

 

Cornel UNGUREANU

Aici şi Dincolo

De ce nu va muri literatura? Dacă ne sprijinim pe verbul a muri, să ne sprijinim şi pe dincolo. Dacă moare, credincioşii vor răspunde trece dincolo. Unde? În rai, dacă ne-a făcut şi i-a făcut şi pe contemporanii noştri fericiţi. Sau dacă va atârna, ca o slujbă de îngropăciune, corigenţilor, va ajunge în cazanele cu smoală ale iadului.

Dar necredincioşii? Unde să se ducă cei onoraţi cu un şirag de premii? De medalii? În rai, dacă slujesc regimul. În iad, dacă se iau după medaliile regimului duşman.

Dacă nu trecem dincolo, literatura n-are cum să moară. Întotdeauna va exista un cetăţean care va scrie. Un gând, o amintire, un vot. Un domn care aşteaptă să-i apară o carte. Să ia un premiu. De ce nu Nobel!!!!!!!

Şi să aştepte, împăcat, posteritatea. Vocea ei.

 

Lucian VASILIU

Suntem cuvântători

Suntem și Litere, nu numai Cifre. Suntem și cai, nu numai potcoave. Și caii se împușcă, nu-i așa?

Cine ar dori moartea Literaturii? Leneșii, ignarii, inconștienții. Litera și metafizica ei renasc de fiecare dată, pe băncile școlilor. Primul țipăt al noului născut este Literatură: libertate de exprimare, creativitate, dialogul cu Absolutul!

Chiar dacă mulți batjocoresc Lumina („Asta e poezie!“; „Ce-mi umbli cu poezii?“ etc. – expresii înjositoare!), continuăm să Luminăm, făclie din poartă în poartă.

Literatura conține și tura pe tabla de șah a culturii. Are posibilități de a face rocada – mare, mică, pentru a salva partide aparent pierdute.

Au dispărut pana și călimara cu lichid orfic. Însă nu a murit mâna scriptoare. Pixul, stiloul, penelul continuă travaliul entuziast, sublim, inefabil.

A murit mașina de scris. Am inventat computerul, ordinatorul, calculatorul.

Tâmplarul își ține demn, „plumbul“ la ureche, în timp ce lucră cruci și texte pentru morții Cimitirului Vesel.

La început a fost Cuvântul. Suntem cuvântători. Cuvântul Domnului este și Literatură. Cum să moară?

 

Ioan Radu VĂCĂRESCU

„Sfintele emoții ale inimii“

Desigur, literatura nu va muri. Pentru a răspunde „de ce?“, e necesar să ne raportăm la două niveluri, unul pragmatic, celălalt ontologic. La nivelul a ceea ce se vede și aude zi de zi, se pot înșirui câteva constante, care explică simplu perenitatea literaturii: nestinsa nevoie omenească de poveste, materia extraordinară cu care se lucrează, adică limba, existența perenă a imaginației (activitate producătoare de imagini sau fantezii în cadrul nivelurilor de realitate), a imaginarului (adică trascenderea nivelurilor simple de realitate), prin crearea lumilor imaginare („nașterea omului poetic“, cum zice Basarab Nicolescu) etc.

La nivelul a ceea ce nu se vede și aude zi de zi, mă refer aici, în câteva fraze sintetice, la imaginarul adevărat, creator, vizionar, esențial și fondator, adică la imaginal, termen introdus în cultură de Henry Corbin, pe urmele Sufismului persan (vezi Mundus imaginalis a gânditorului francez). Fără viziune, realitatea se dizolvă într-o înșiruire nesfârșită de imagini voalate. Spațiul imaginal (Jean Yves Leloup îl numește „regat imaginal“) este un spațiu intermediar al imaginilor și reprezentărilor care e real numai din punct de vedere ontologic, precum cuvintele cu sens sau intelectul (versus ceea ce numim imaginar, spațiu al fanteziei). Acest spațiu se află deasupra conștiinței noastre obișnuite și tridimensionale, un loc în care lucrurile sunt reale în sensul că nu sunt imaginate de către cineva anume, sunt imagini integre, existențe de sine stătătoare. Astfel, imaginația are două aspecte: unul este acela fabricat intenționat, celălalt este intact, preexistent, diferențiindu-se astfel de ceea ce este „ireal“ sau „fantezist“ de ceea ce este la fel de real ca lucrurile văzute și simțite sau cele cunoscute la nivel intelectual. Ceva imaginar este ceva „creat“ de mintea noastră; ceva imaginal este „dat“, vine din altă lume (nu însă exterioară, ci a interiorității), dificil de a o percepe din perspectivă raționalistă. Însă această altă dimensiune, cu adevărat perenă, poate fi experimentată prin vis sau meditație, sau atunci când suntem puternic „mișcați“ de o imagine dintr-o carte. Sunt imagini care lucrează în noi inexplicabil și misterios, născătoare de emoții și sentimente extrem de puternice. Povestea lui Corbin are multe în comun cu spațiul psihic al lui Jung: întreaga activitate psihică, de la cea mai banală la cea mai misterioasă, derivă dintr-o structură arhetipală preexistentă, arhetipul fiind un câmp informațional în cadrul inconștientului colectiv, de tip non-personal și preexistent. Astfel, arhetipurile pot fi sesizate doar prin in-carnarea lor în simboluri și imagini.

Este literatura doar o ficțiune bazată pe fantezie, sau originea ei este de natură ontologică? Oricum ar sta lucrurile, fără de moarte, pentru că se naște și crește din chiar inima arzândă a omenescului. Și nu oricum, ci prin actul vizionar, ultra-personal, al privirii, cum ar spune Gilbert Durand. Sau cum scrie „omul poetic“ John Keats: I am certain of nothing but the holiness of the heart’s affections, and the truth of imagination.

 

Răzvan VONCU

Să nu fim conservatori

Aș putea să dau un răspuns fals-interesant, spunându-vă că literatura nu va muri, din cauză că e moartă de mult. De când, prin anii 1970-1980, s-a proclamat irelevanța și chiar inexistența talentului, iar valoarea estetică a fost relegată din interpretarea literaturii, ca „imponderabilă“. Din acel moment, ca în mitul biblic al Turnului Babel, apele literaturii s-au amestecat. Texte valoroase sau compuneri mediocre, făcături cu pretenții ori bijuterii inestimabile au fost puse nu numai pe același raft, ci și pe același plan al lecturii critice. La noi, din cauza regimului comunist (și vreun deceniu și jumătate după căderea lui), procesul a întârziat. Acum e în plin fuleu.

Sau aș putea să fac pe savantul și să argumentez, dimpotrivă, că ființa umană are nevoie organică de ficțiune, așa cum are nevoie de hrană, apă sau aer, și că există chiar studii clinice care demonstrează aceasta. În consecință, literatura nu poate dispărea: ea va trăi cât timp va exista această nevoie organică. Verosimil, până la sfârșitul lumii.

Cum, însă, ancheta României literare invită la sinceritate, prefer să vă răspund cu temerile mele, nu cu teorii.

Mă tem, așadar, că, deși nevoia de ficțiune a omului e, cum spuneam, organică, literatura așa cum o cunoaștem noi e pe moarte. Mai are de trăit cel mult o generație: aceasta, a noastră. Negarea talentului, înlocuit cu deprinderile dobândite la cursurile de „scriere creativă“, nu i-a dat lovitura de grație, doar i-a clătinat edificiul. Transformarea literaturii, în programele școlare din toată lumea civilizată, în „instrument de comunicare“, este cea care va ucide literatura încet și sigur. Deoarece literatura nu este deloc un instrument de comunicare. Dimpotrivă, e un instrument de incomunicare sublimă. A-i învăța pe copii să caute în literatură utilitatea (morală, civică, practică etc.) înseamnă a ucide literatura ca literatură, creând generații de cititori care nu știu să citească. Iar literatura, deși vehiculează bunuri cu valoare simbolică, funcționează și ea în același raport capitalist ca întreaga societate: dacă nu va mai exista cerere de literatură bună, va dispărea mai întâi concurența, deci performanța, iar apoi și obiectul numit literatură.

Sunt pur și simplu disperat când, mergând în școli și licee ca să discut despre literatură și despre necesitatea de a o citi, cineva – cu deplină bună-credință – se apucă să demonstreze cât e de cool să citești sau ce avantaje imediate îi conferă tânărului moldovalah lectura cutărei poezii de Alecsandri. Literatura nu e deloc cool, nu a fost și nu va fi niciodată. E altceva. E unul dintre materialele din care se construiește (sau nu) omul modern. Nu aceasta e calea de a o resuscita.

Mă tem, de asemenea, că literatura – spre deosebire de alte arte, ca teatrul sau pictura, la timpul lor – nu a conștientizat nici azi efectul pe care-l au asupra sa, mai exact, asupra publicului său, noile tehnologii de comunicare. De la radio și televiziune, la spațiul virtual, totul furnizează omului ficțiuni. Chiar și jurnalul de știri este, în sens absolut, o ficțiune, deși pornește de la (și chiar își propune să reflecte) fapte reale: dar decupajul realității și unghiul în care este prezentată o deformează inevitabil, o transformă în ficțiune. Literatura nu pare deloc pregătită să răspundă acestei concurențe neloiale.

Mă mai tem și că școala a devenit – peste tot în lumea civilizată, dar mai ales la noi, unde totul este direcționat exclusiv spre a forma programatori ieftini pentru industria mondială… și atât – principalul „vânător“ al literaturii. În numele unei foarte discutabile teorii pedagogice a „ușurării“ programei, studiul literaturii a devenit o bătaie de joc. Și nu numai al literaturii, ci al tuturor materiilor de cultură generală. Asociată cu scăderea (atestată incontestabil, prin cercetare clinică și statistică) a coeficientului de inteligență în lumea occidentală de azi, această eliminare progresivă a culturii din „kit“-ul de formare al tânărului va duce la dispariția literaturii, repet formula, așa cum o cunoaștem noi.

Vor supraviețui poveștile orale, eventual înregistrate video și vehiculate pe platformele de socializare, textele de unică folosință (de tipul stand-up comedy sau slam-poetry) și, în general, toate structurile narative care pot fi create într-un cod al tranzitivității, diametral opus codului intranzitiv al literaturii adevărate.

Se poate răsturna această tendință? Cum spune bancul de pe timpuri, de la Radio Erevan, se poate, dar ar fi păcat, nu-i așa?… De ce să fim conservatori, când putem fi „progresiști“?

 

Varujan VOSGANIAN

Adevărata istorie o face literatura

Literatura nu moare pentru că ea trăiește în duh. Moartea ei este mijlocită. Ca orice duh, ea nu poate să moară decât prin oameni. Literatura este, însă, partea nemuritoare din ei.

Am fost învățați să înțelegem istoria urmărindu-i, mai ales, biruințele. Le-am judecat după numărul de trofee capturate și al morților rămași pe câmpul de bătălie, al cetăților supuse și al teritoriilor ocupate. În acest fel, istoria pare un mormânt care călătorește, o înșiruire de uzurpări și dobândiri, de războaie de tot felul care merg, în spirală, către marele Armageddon.

Și totuși, adevărata istorie nu o fac împărații și generalii, ci poeții. Mai puternică decât memoria pietrei ori a oțelului, s-a dovedit a fi memoria frunzei. Armatele s-au risipit, imperiile s-au destrămat, zidurile s-au prăbușit, dar cărțile au rămas. Fie că era vorba de tăblițele de lut de la Ninive, de papirusurile egiptene, de sulurile de la Marea Moartă, de incunabulele Evului Mediu, de tipăriturile ieșite din teascurile lui Gutemberg sau, de ce nu, de e-book-urile de astăzi. Au existat în istorie mulți oameni care au dușmănit cărțile și au vrut să le distrugă. Au existat alții care au iubit cărțile. Noi ne amintim astăzi mai degrabă de iubitorii și păstrătorii cărților, decât de dușmanii lor.

Dintre dușmanii cărților, deși se numărau printre biruitorii acelor vremuri, n-a mai rămas nimeni care să merite omagiat. Istoria universală a cărților interzise este, de fapt, cel mai teribil rechizitoriu pentru Istoria universală a stăpânirilor. De la Povestirile din Canterbury ale lui Geoffrey Chaucer și Decameronul lui Boccaccio, până la Arhipelagul Gulag de Aleksandr Soljenițîn, Ferma animalelor și 1984 de George Orwell sau Fahrenheit 451 de Ray Bradbury, ba chiar, în zilele noastre, Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain ori Zece negri mititei de Agatha Christie, ne putem face o idee asupra războiului iluzoriu dus de stăpâniri împotriva cărților. Așa cum ziua tăierii pruncilor nu i-a putut ucide pe toți pruncii, nici ziua uciderii cărților nu ar putea ucide toate cărțile. În războiul dintre stăpânitori și cărți, deși mor numai cărțile, stăpânirile nu pot câștiga niciodată. Pentru că oamenii au scris, deja, mai mult decât au puterea să uite.

Literatura este chivotul memoriei, teaca de mielină a conștiinței umanității. Voi adăuga acestei pledoarii o contribuție prețioasă ce vine din partea scriitorului scoțian din perioada victoriana, Thomas Carlyle. În cartea sa Despre eroi, cultul eroilor și eroismul în istorie, Carlyle evocă personalități care au influențat destinul umanității. Între acestea, el nu ezită să-i introducă pe Dante Alighieri, Shakespeare ori Jean Jacques Rousseau. Iată și concluzia lui Carlyle:

În cărți stă sufletul întregului trecut. Iar ceea ce devenim depinde de ceea ce citim. Tot ceea ce omenirea a făcut, a gândit, a dobândit sau a trăit se găsește în magica păstrare din paginile cărților.

Se vorbește de faptul că apariția internetului restrânge rolul literaturii, iar cărțile vor dispărea. În istorie, revoluțiile tehnologice n-au amenințat niciodată existența cărților, indiferent sub ce formă au fost ele, ci, dimpotrivă, au contribuit la multiplicarea și răspândirea lor. Niciodată nu s-a scris atât de mult ca în era internetului. Cyberspațiul a fost cea mai prolifică tiparniță. Cât despre creația în sine, ea este stimulată și nu inhibată de competiția cu mașinile, pe care o simte ca pe o provocare. Computerul este un instrument și, ca orice instrument, el nu creează oameni liberi, ci sclavi. Creația vine din natura firească a omului de a-și apăra unicitatea și libertatea.

Revoluțiile tehnologice au fost tot atâtea trepte de diversificare a creației. Așa s-a întâmplat mereu în istorie, de la apariția papirusului, a pergamentului și a tiparniței, până la dezvoltarea marilor curente ale gândirii și literaturii. Poate că literatura nu se va mai scrie neapărat în linii orizontale, nu se va scrie doar prin cuvinte, ci și prin sunete și imagini, nu se va scrie doar prin comparații, ci și prin fractali, poate că, absorbind lucrurile cu care ne comparăm, vom deveni, noi înșine, metafore. Dacă nu înțelegem lucrurile astea nu înseamnă că ele nu se vor întâmpla, ci doar că nu suntem pregătiți să le întâmpinăm.

Cât despre cititori, ei vor exista mereu, cât timp nicio tehnologie nu va reuși să creeze o cvadratură a sufletului, neputând compensa aspirația către fantezie. Cât timp vor exista oameni singuri, vor exista și cărțile. Literatura va rămâne o retroversiune a sinelui.

Ba aș spune că, dacă omenirea va dispărea vreodată, ultima carte va supraviețui celui din urmă om, veghindu-i la căpătâi.

 

Constantin ZAHARIA

Să moară literatura? Chiar așa ?

Anunțată de ceva vreme cu surle și trâmbițe, literatura este pe cale de a muri, și poate chiar moare, din când în când. Sau, ca să fiu mai exact, de fiecare dată când o epistemă este epuizată într-un orizont euristic definit de incerte limite proprii. Acest lucru survine cu o anumită regularitate, în spațiul literar european, de mai bine de un secol încoace. Suntem prinși în arcanele unui anumit mod de a gândi literatura, nici noi nu știm de ce, astfel că într-o perioadă de așa-zis vid, cum ar fi începutul de secol XX, când mai toată lumea vedea că romanul european își dă duhul, epuizându-se în formule fie ideologice, fie devitalizate, se întâmplă câte un miracol-două, care îl resuscită pentru o vreme nedeterminată. Proust și Joyce au bătut noi țăruși pe terenul romanesc, după ei lucrurile s-au prezentat altfel; este vorba de o schimbare de protocol care a inaugurat o nouă epocă în care romanul nu numai că nu a murit, dar și-a creat o nouă legitimitate, în virtutea unor universuri neștiute, nesperate, ivite din mintea jucăușă ori dureroasă a unor autori care au creat spaima că lumea povestită de ei ar intra în concurență cu realitatea însăși. Ce ne facem cu acești zănateci aducători de lume nouă? În Franța cel puțin, contemporani sau nu cu Proust, o serie de autori de romane își iau rolul în serios și scriu istorii halucinante, pe care numai spiritul galo-romanic de liberate deșănțată îl poate produce. Céline, Aragon, Sartre, Camus și o puzderie de autori mai mult sau mai puțin (re)cunoscuți au dus mai departe arta romanului într-o epocă nu departe de cea în care Maurice Barrès era considerat un maestru necontestat.

Așa că literatura se naște și moare necontenit, în așteptarea unor opere noi care să-i lărgească orizontul. Maurice Blanchot, în schimb, se consideră îndreptățit să-i anunțe decesul. La întrebarea încotro merge literatura, răspunsul sosește firesc: aceasta „se îndreaptă spre ea însăși, spre propria ei esență, care este dispariția“ (Le livre à venir, Gallimard, «Idées», 1971, p. 285). Desigur, unele dispozitive discursive atenuează radicalitatea dintâi a enunțului de mai sus, dar asta nu-i anulează sensul. Lucrul ar trebui luat în serios, mai ales pentru că Blanchot nu este singurul care proclamă asemenea grozăvie. Ultimele cursuri ținute de Roland Barthes la Collège de France între 1978-1980, intitulate La préparation du roman I et II (Seuil/IMEC, 2003), avansează în subsidiar, cu pesimism, ideea că fără Proust romanul ar fi intrat într-o fază de nestingherit declin și că, numai datorită acestui autor, genul a dat noi semne de vitalitate, totuși într-un context de continuă scădere a interesului pentru literatură.

Ne putem întreba, desigur, dacă producția de cărți, an de an tot mai bogată, ne poate da certitudinea că nimic nu amenință literatura, așa cum o știm. De la Cervantes încoace, câteva opere ne însoțesc cu sau fără voia noastră, iar ele sunt, în condiții normale, precum farurile lui Baudelaire, adevărate însemne în vremuri. Și totuși, referindu-mă doar la roman, decepția se generalizează. Noutate nu înseamnă neapărat valoare. În ultimii ani, o singură carte pe care nu o știam m-a făcut să tresar, e vorba de Detectivii sălbatici de Roberto Bolaño. Abia aștept să citesc 2666, de același autor, după alte lecturi care nu mai suferă amânare.

Dar oare generația tânără gândește ca noi? Cineva îmi povestea despre propriul copil, care și-a petrecut adolescența în fața calculatorului, făcând jocuri adică, și care la 20 de ani, dintr-odată, s-a trezit. De atunci încoace, își petrece vremea în compania lui Dostoievski, Platon, Cioran, Machiavelli ș.a. Numai lume bună. Deci speranță există.

Suntem, nu-i așa, în așteptarea unor opere viitoare, care vor schimba radical (pentru a câta oară?) peisajul literar. Dar chiar dacă nimic nou nu apare, ceea ce a fost scris până acum ne ajunge până la ziua de pe urmă.

 

Mihai ZAMFIR

Împotriva timpului

Literatura nu va muri, fără îndoială, pentru că există cel puțin două elemente constitutive ale ei care fac ca această îndeletnicire – literatura și în special poezia – să nu poată dispărea niciodată câtă vreme există rasa umană. Chiar și cei care nu citesc literatură – și sunt foarte mulți cei care nu citesc literatură! –, chiar și cei care nu au timp să citească literatura – cu toții au nostalgia unui alt fel de limbaj decât cel obișnuit. Altfel spus: au nostalgia unui limbaj nobil. Nostalgia unui fel de a vorbi care să nu fie felul de vorbit comun. Din această categorie care reprezintă literatura, sigur că poezia e, poate, vârful de lance. Poezia este varianta cea mai „literară“ dintre formele literare. Poezia este varianta de limbaj cea mai îndepărtată de limbajul comun. Limbajul comun, după cum știm, servește la necesitățile practice de zi cu zi, la necesitățile de comunicare – pe când poezia nu servește în niciun caz la „comunicare“. Ca să spunem așa: poezia se comunică pe ea însăși. Nu are utilitate, nu are scop practic, nu are ca scop reglarea relațiilor sociale; pur și simplu este un fel de limbaj gratuit. Cu această nuanță: a construi acest limbaj gratuit e foarte greu. Foarte puțini reușesc să facă aceasta, dovadă că, global vorbind, numărul scriitorilor e foarte mic față de numărul oamenilor. E interesant însă că dorința de a avea la îndemână un asemenea limbaj nu e împărtășită numai de către cei care construiesc acest limbaj – adică, numai de scriitori. Și nu numai de cititorii împătimiți de literatură. E vorba de întreaga societate umană. Toată societatea umană simte nevoia acestui limbaj nobil. Ce spune poetul, o spune pentru toți! Cu alte cuvinte, toată lumea simte că atunci când un mare poet a vorbit, a exprimat un sentiment, o idee sau o năzuință, el a vorbit și în numele cititorilor, și în numele celor care simt la fel, dar nu pot compune literatura.

Un alt argument pentru care literatura e veșnică e acela că literatura e o formă constituită cu rigorile ei. În nebunia de variante ale existenței, în avalanșa de fenomene concrete și abstracte care ne înconjoară, literatura și în special poezia reprezintă altceva. În raport cu acestea, literatura e o formă – adică, are reguli de constituire. Timpul este dușmanul principal al omului; timpul – kronos – e cel care înghite tot. Timpul nu iartă deloc. Dar forma nu este înghițită de timp. Repet: literatura și, în special poezia, este o formă. E o formă aproape indiferentă la timp. Timpul nu o poate anula așa ușor. Sigur că și forma aceasta dispare la un moment dat. Dar dispare foarte greu și după un timp lung. Războiul dintre greci și perși de acum 2 milenii și jumătate aproximativ a trecut ca o formă perisabilă. Tragediile lui Eschil și ceea ce a rămas din punct de vedere formal de pe urma acestui eveniment pot fi trăite și astăzi. Și astăzi, noi participăm, prin lectură, la acel eveniment din urmă cu 2.500 de ani de care aproape că nimeni nu mai știe, în alt fel. Literatura, așadar, e mult mai puțin sensibilă – ca să nu spun că e de-a dreptul insensibilă – la timp. Or, timpul fiind dușmanul omului, omul e foarte sensibil la ceea ce-l poate învinge pe acest dușman.