Cum scriam și cu alt prilej, amploarea falsificării istoriei PCR, de fapt Partidului Comunist din România (PCdR) de dinainte de 1945 depășește cu mult simpla modificare din anii 1980 a celebrei fotografii ilustrând momentul 1 mai 1939, manifestația carlistă onorând Ziua Muncii, clișeu în care a fost inclus și capul tânărului comunist (pe atunci) Nicolae Ceaușescu. În aceeași fotografie falsificată a fost inserat și chipul Elenei Petrescu (Ceaușescu), deși nu chiar lângă tovarășul ei de viață și de idealuri politice. Falsul a fost atribuit Serviciului Atelier Fotografic și Fototecă al Institutului de Studii Istorice și Social Politice de pe lângă CC al PCR (ISISP/Institutul Partidului) și era menit să îl prezinte pe secretarul general al PCR din anii 1980 într-o manieră hiperbolizată, la finele deceniului al patrulea, oferindu-i deplina legitimitate politică și partinică.
După decembrie 1989, cei mai mulți ochi s-au îndreptat asupra acestei instituții de partid, căreia istoricul italian Francesco Zavatti i-a și dedicat o monografie (Writing History in a Propaganda Institute: Political Power and Network Dynamics in Communist Romania, Södertörn University, Stockholm, 2016), neglijându-se viața de apoi a Muzeului de Istorie a Partidului care, la rândul său, avea o bogată arhivă fotografică. Sub ministeriatul de la Cultură al lui Andrei Pleșu, centrul muzeal partinic a încetat să existe, iar în locul său a apărut Muzeul Țăranului Român, continuator al vechiului Muzeu de Etnografie și Artă națională. După 1990, documentele fotografice înfățișându-i pe diverși ilegaliști și nomenclaturiști au ajuns la Muzeul Național de Istorie a României și, la peste două decenii distanță, doi cercetători muzeografi au luat inițiativa de a exploata istoriografic și vizual imaginile mai puțin convenționale ale liderilor comuniști.
Cum demersul lor a trecut aproape neobservat la apariția volumului, am crezut de cuviință că este util să revenim asupra mizei de sus-amintita carte-album: completarea imaginii oficiale, propagandistice, cu o față nouă, neconvențională, ilustrând viața de familie sau alături de prieteni a comuniștilor români (Constantin David apare, de pildă, seminud, la Mamaia în 1934, alături de un amic).
Cine ni se înfățișează în fotografiile volumului? Alături de Vechea gardă (Gheorghe Cristescu-Plăpumaru, I.C. Frimu, Ștefan Gheorghiu, Cristian Racovski ș.a.), apar Ilegaliștii (Constantin David, Ilie Pintilie, Vasile Roaită etc.), cei din Prima linie (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș, Vasile Luca, Ana Pauker), din Linia a doua (Silviu Brucan, Constanța Crăciun, Constantin Doncea ș.a.) și, în fine intelectualii de partid (Scarlat Callimachi, Octav Livezeanu, George Macovescu, Manea Mănescu, Constantin I. Parhon, Grigore Preoteasa).
Regăsim în album imagini de la începutul secolului XX cu un Gheorghe Cristescu elegant, îmbrăcat la cravată, contrastând cu clișeele rezultate după reținerea sa de către Securitate, la începutul anilor 1950, sub guvernarea Gheorghiu-Dej. Atunci, în urma unei răzbunări de tip gangsteresc, a fost trimis la Canal de către foștii lui „tovarăși“ alături de „burghezia“ care era menită exterminării. De remarcat că legendele din volum nu îl etichetează pe Gheorghiu-Dej drept gangster, ci pe Gheorghe Vlădescu-Răcoasa (categorisit astfel la fel ca fostul socialist Theodor Iordăchescu), poate din cauza aspectului fizic (p. 23), dar și a cinismului cu care și-a uitat trecutul de asociere cu Școala Gusti. Fostul sociolog gustian avea să ajungă un conformist ambasador al RPR în URSS, într-o epocă în care sociologia era interzisă ca disciplină, iar Dimitrie Gusti era condamnat la mizerie.
Constanța Crăciun este un caz provocator pentru istoricul care încearcă să înțeleagă asocierea cu Ion Vințe și supraviețuirea ei în fruntea departamentului guvernamental care se ocupa de arte în anii 1950 și 1960. Albumul o arată în câteva ipostaze care ilustrează evoluția personală și politică: adolescentă zâmbitoare în 1928; tânără maturizată înainte de vreme și cumva stingheră, alături de alte tovarășe comuniste în 1944; aparent încrezătoare la finele anilor 1940, alături de ideologul Iosif Chișinevschi și de Gh. Apostol; și în fine, parcă epuizată și cu o privire pierdută în anii 1950 (pp. 96-99). Profesorul Paul Cornea, care a cunoscut-o pe când era director general în Ministerul Culturii, își amintea că superioara lui ierarhică își masca firea retrasă printr-o atitudine care impunea distanță. O singură dată a surprins-o lăsând „garda jos“, moment însă repede depășit.
Nu putem decât să sperăm că acest demers editorial inițiat de Oana Ilie și Cornel Ilie va continua și cu exploatarea imaginilor necanonice ale epocii N. Ceaușescu.