Mircea Mihăieș a scris nu puține cărți neobișnuite, dacă e să ne gândim numai la trilogia critică dedicată lui James Joyce sau la exegeza minuțioasă a odiseei lui Corto Maltese. Însă cea mai puțin obișnuită este, de departe, Despre doliu, ajunsă acum la o a doua ediție, revăzută. Cea mai puțin obișnuită și, în același timp, cea mai puțin receptată atât din cauza subiectului, cât și a modalității critice întrebuințate.
Concret, Leon Wieseltier – unul dintre cei mai influenți și mai incomozi, în același timp, publiciști și filosofi americani – s-a văzut pus, la moartea tatălui, într-o situație complicată. Ca evreu secular, care se despărțise de universul religios în care fusese crescut, a trebuit să practice, timp de un an de zile, un ritual religios: cel de a spune într-o sinagogă, de trei ori pe zi, rugăciunea kaddish pentru tatăl dispărut, conform tradiției iudaice. Experiența a descris-o, ulterior, într-o carte intitulată Kaddish, apărută în 1998.
Cartea lui Mircea Mihăieș, Despre doliu, nu este o analiză critică a celei scrise de gânditorul american, ci, cum a spus Adriana Babeți la prima ediție, o însoțire textuală a acestuia în delicatul demers de jelire ritualică a tatălui. Un tată de care, deși apropiat în termeni familiali, Wieseltier se despărțise dureros în termenii filosofiei de viață. Crescut într-un mediu evreiesc ortodox, luând el însuși parte, în copilărie și adolescență, la o viață religioasă și chiar la catehizarea altor evrei (care, provenind din Uniunea Sovietică, nu avuseseră acces la fundamentele iudaismului), Leon Wieseltier a renunțat, în tinerețe, la această cale, alegând să devină un umanist liberal. Adică nu a părăsit iudaismul – care este, se știe, mai mult decât o religie –, ci numai credința, rămânând ceea ce în Israelul de azi se numește un evreu cultural. Transferul a fost marcat, simbolic, de adoptarea unui stil de viață libertin – despre Wieseltier, numeroșii adversari spun că alcoolul, drogurile și femeile i-au „mâncat“ talentul – și de dobândirea unui alt „tată“, simbolic de această dată, în persoana filosofului Isaiah Berlin, care i-a fost, într-un anume sens, maestru spiritual. Întâmplător, acesta din urmă a murit în 1997, la un an după tatăl Mark Wieseltier, ceea ce a pus în fața lui Leon o dilemă: se spune kaddish numai după tatăl biologic, sau și după cel spiritual? O dilemă, cum scrie Mircea Mihăieș, talmudică, deci implicând mai multe planuri și perspective. Criticul român îl însoțește pe filosoful american (unul dintre reperele intelectuale ale formării sale, trebuie să o spunem, cel puțin în ordine morală și politică) în această dilemă, dintr-un motiv simplu și personal. Și anume, propria suferință familială. Ne poate ajuta experiența relației cuiva cu tatăl dispărut să ne lămurim neclaritățile personale în legătură cu această durere greu, dacă nu imposibil, de vindecat?
Întrebarea este cu atât mai angajantă, cu cât condiția celor doi poli pe care Mircea Mihăieș îi așază în relație este mai îndepărtată. Unul, Leon Wieseltier, este un evreu secular american, anticomunist din vocație și liberal de dreapta, de nuanță conservatoare. Celălalt, Mircea Mihăieș însuși, este un european creștin-ortodox, provenit dintr-o țară abia ieșită din peste patru decenii de comunism, al cărui liberalism întemeiat pe cultură își caută încă reperele. Ceva îi apropie, în afara culturii anglo-saxone (și anume, credința lor în funcția întemeietoare a libertății și un anume echilibru între drepturi și obligații, între merit și recompensă, în definirea democrației), după cum multe altele îi despart. De aceea, Despre doliu este, simultan, o carte despre ceea ce ne unește ca oameni și ceea ce ne desparte ca tradiție culturală.
Spuneam că volumul nu este unul de critică literară, în speță, de analiză a cărții Kaddish, a lui Leon Wieseltier. Nu este nici o schiță monografică a operei și gândirii filosofului american, deși cititorul găsește în ea o excelentă descriere a acestora. Mircea Mihăieș își asumă aici mai degrabă postura unui detectiv literar plin de compasiune, care reconstituie cadrul generator al reflecțiilor (nu numai despre moarte, nu numai despre pierdere) din Kaddish.
Însă – în pofida diferențelor dintre Wieseltier și Mihăieș, pe care le-am semnalat –, Despre doliu nu este nicidecum o cercetare de studii culturale, pe tema multi-, pluri- sau inter-culturalității. Cititorul este, firește, introdus în tradiția funerară iudaică, total diferită de cea creștină, în pofida rădăcinii comune. Dar nu glosarea pe marginea diferențelor culturale îl interesează pe autorul român, cu atât mai mult, cu cât, cum spuneam, pentru cel american întoarcerea, vrând-nevrând, la religia abandonată, provocată de marea durere a pierderii tatălui, are și o parte ironic-provocatoare. Dilemele lui Wieseltier sunt, pe un alt plan, și ale creștin-ortodoxului Mihăieș, a cărui relativă îndepărtare de religie are, totuși, alte rațiuni. De aceea, în Despre doliu nu avem de-a face cu un comentariu savant asupra unor practici religioase divergente, ci o pasionantă însoțire spirituală într-o experiență de recuperare (sau numai de punere sub semnul întrebării) a identității. Căci mai ales experiența morții cuiva foarte apropiat ne obligă să ne căutăm propriile temeiuri, propria identitate.
Cartea lui Mircea Mihăieș se deschide, prin urmare, către mai multe teme profunde, în care îl regăsim pe criticul comparatist într-o postură de mare eseist. Despre doliu înseamnă despre moarte, dar și despre viață. Despre alegeri, dar și despre renunțări. Despre tradiție, dar și despre modernitate. Despre balastul cultural pe care îl purtăm cu noi, dar și despre strania eliberare pe care ne-o oferă șocurile existențiale. Găsim, în toate aceste reflecții și observații, pe lângă acel Mircea Mihăieș care știe totul despre subiectul pe care îl abordează – în cazul de față, opera și personalitatea lui Leon Wieseltier –, și pe celălalt Mircea Mihăieș, cel care își pune întrebări. Pe acel Mihăieș care, de la înălțimea unui anglist de nivel mondial, capabil să răspundă la întrebarea ce rămâne după Faulker ori să interpreteze plauzibil Finnegans Wake, scrie cărți despre albumele lui Leonard Cohen sau despre benzile desenate cu Corto Maltese. Nu din dorința de a epata, ci din convingerea că granițele culturii moderne sunt mai largi, iar ceva din povestea lumii noastre se poate găsi la fel de bine în cântecul Bird on a Wire, ca și-n romanul Zgomotul și furia…
Despre doliu este o carte formidabilă, deoarece unifică firesc, într-un stil pasionant de roman polițist, două planuri aflate la ani-lumină distanță. Pe de-o parte planul uman al suferinței pe care o presupune doliul (mai ales unul prelungit, cum este în tradiția iudaică), pe de cealaltă, experiența complexă a dezbaterii dintre tradiție și modernitate, dintre spiritul religios și cel raționalist, în lumea de azi. Mihăieș este capabil să te facă să percepi suferința adânc umană aflată în spatele reflecțiilor lui Wieseltier și, în același timp, să îți activeze propriile întrebări latente. Eu cine sunt?, cum mă situez, între tradiție și confortul lumii moderne?, cum îmi plâng morții și ce-mi spune asta despre felul în care celebrez viața? ș. a. m. d.
Poate investigația detectivistică a unui traseu identitar să vindece propria durere a pierderii? Nu cred că Mircea Mihăieș și-a propus tocmai asta. Cred, dimpotrivă, că a citit Kaddish cu pasiune, cu o curiozitate care creștea pagină cu pagină, tocmai spre a-și putea pune între paranteze propria suferință. Lectura cărții lui Leon Wieseltier a fost propriul său kaddish de creștin-ortodox secular, plin de dubii cu privire la biserică și la lumea în care trăim, dar la fel de plin de suflet, de emoție și de dorința de comuniune, prin scris, cu ceilalți semeni aflați în suferință. Căci sensul subtil al kaddish-ului ține de obligativitatea minian-ului, adică a unei comuniuni de cel puțin zece bărbați: ca și bucuria, și durerea trebuie împărțită.
În Despre doliu se vede bine și alcătuirea autentic postmodernă a gândirii lui Mircea Mihăieș. Care s-a apropiat de această temă fundamentală, care este moartea, complet relegată în afara preocupărilor – mărunte, între noi fie vorba – ale filosofiei contemporane, nu pe calea unor reflecții apocaliptice (eventual, „cioraniene“), ci desfăcând și țesând la loc, dar complet altfel, firele unei alte cărți.