După un scurt zvâcnet de îngrijorare, lumea a recăzut în previzibila ei letargie. Crimele Rusiei s-au banalizat, imaginile cu orașe aduse la stadiul de ruină nu mai impresionează pe nimeni, migrația în masă a ucrainenilor e privită ca un fapt divers. Entuziasmul și umanitarismul autentice din iarna și primăvara lui 2022 s-au transformat în iritare vagă, la început, din ce în ce mai pronunțată pe vreme ce trece – și mai ales că emigranții nu se gândesc să plece acasă. Mamele cu copii mici nu mai beneficiază de simpatia de acum un an, iar despre desțărații ucraineni se vorbește tot mai des ca despre niște potențiali infractori. Las’ că destui compatrioți ai noștri au profitat de nenorocirea lor pentru a-și umple buzunarele. Nu e zi în care să nu afli despre bani încasați pentru false închirieri și despre refugiați invizibili, dar care încasează alocații. Mârâielile tot mai agresive la adresa celor fugiți de urgia războiului arată gradul de dezumanizare la care am ajuns.
Și, în tot acest timp, măcelul continuă. O armată de ticăloși ce-și spun „diplomați de carieră“ își freacă la nesfârșit coatele în „bilaterale“, „trilaterale“, „multilaterale“. N-am văzut nimic mai scârbos decât relatările de la televiziuni despre reuniunea din Moldova a liderilor europeni, pe 1 iunie. Deși tema era discutarea gravelor chestiuni de securitate, energie, comunicații și mobilitate, televiziunile valahe au considerat că subiectul central consta în meniul servit invitaților la castelul Mimi din Bulboaca. În loc să-și trimită reporterii să-i interogheze pe invitați în legătură cu atrocitățile Rusiei, au năvălit în bucătării și au pus, salivând, camerele de filmat pe alivenci, pârjoale și chișcă. Nu rachetele, tancurile, mitralierele și bombele rușilor i-au interesat pe reporterii de la televiziunile de știri din România, ci sărmăluțele, poalele-n brâu, Cotnariul și colțunașii.
Deși viața noastră e deter minată în cel mai înalt grad de scena politică internațională, niciun subiect care depășește brambureala din cele zece hectare din jurul Pieței Victoria nu interesează pe nimeni. Și când spun brambureală nu mă refer în niciun caz la grevele profe sorilor. Mă refer la birourile, culoarele și, adeseori, budoa rele politi cienilor. Adică la jalnicele aranjamente trans-partinice care au un singur scop: jefuirea banului public. După de cenii în care au tăcut mâlc – con duși ca o turmă docilă de lideri sin dicali ce jucau, pe față, în tabăra puterii, indiferent care era aceea –, profesorii au decis, în fine, să iasă în stradă.
Am scris în repetate rânduri despre crima comisă decenii în șir împotriva sistemului educațional. E adevărat, suntem o țară săracă. Și din ce în ce mai mică. O țară lipsită de perspective, din care se fuge pe rupte. Greva declanșată la mijlocul lui mai a pus în evidență și un aspect despre care se vorbește mai puțin sau deloc. El e considerat oarecum normal, deși nu e. Mă refer la migrarea masivă a tinerilor absolvenți de liceu, care aleg să studieze în străinătate. Mulți dintre ei erau îngrijorați că, din cauza grevelor, nu vor mai putea da examenele de admitere la facultăți din alte țări. Gândul lor nu e să se întoarcă, ci să-și găsească un rost în locuri unde se trăiește normal. Mi-am pus întrebarea: oare de ce? Cum se explică acest nou tip de exod, al elevilor, ce riscă să devină unul de masă? Există, desigur, motivații ce țin de contextul social mai larg, de familie, de cercul de prieteni. Dar, la șaptesprezece-optsprezece ani, nu ești neapărat obsedat de viitor și de carieră. Prin urmare, trebuie să existe și o altă motivație.
Cred că am găsit-o, fără a fi singura și, poate, nici măcar cea decisivă. Dar, cu siguranță, contează. Ce vede timp de doisprezece ani elevul? Pe lângă școli ca vai de lume, de clase mobilate pe vremea lui Pazvante, de grupuri sanitare imunde, de săli neîncălzite și de laboratoare utilate precar, el îl vede pe profesor. Cum arată acesta? În multe, în regretabil de multe cazuri, ca vai de lume. Politica neocomuniștilor lui Iliescu a dat în ultimii zece-cincisprezece ani roadele așteptate. În ticăloșia lor, autorii loviturii de stat din decembrie 1989 și-au făcut o socoteală simplă: într-o lume avansată, educată, ei nu aveau nicio șansă să se mențină la putere. Era nevoie, cu orice preț, de o populație înapoiată, dacă se putea, chiar analfabetă. Prin urmare, distrugerea educației a devenit o prioritate. Modul cel mai simplu, direct și rapid a fost să-i transforme pe profesori în lumpen-proletari.
Profesorii de valoare au migrat spre alte domenii, unde nivelul de salarizare era măcar decent, dacă nu chiar atractiv. În sistem au rămas (și au intrat) cei fără șansa de a se acomoda unei economii concurențiale. Nu-i uit, desigur, pe cei cu vocație didactică reală și pe eroii care ar fi putut să câștige salarii incomparabil mai mari în alte domenii, dar au preferat să-și urmeze pasiunea de a lucra cu elevii. Printr-o contraselecție perfect controlată, s-a ajuns ca elevul-etalon să stea în față cu un profesor-etalon, un ins demotivat, dezinteresat, chiulangiu, ratat. Un fel de condamnat la locul de muncă.
Fuga elevilor care vor să studieze în străinătate chiar și în ultimii ani de liceu e provocată și de oroarea resimțită la contactul zilnic cu astfel de reprezentanți ai sistemului de învățământ. Dar și de perspectiva de a învăța în universități burdușite cu plagiatori. Puține proiecte de țară au fost întâmpinate cu mai mult entuziasm decât „România educată“. Părea un efort disperat și binevenit, totodată, de a salva ce se mai poate salva dintr-un dezastru ce și-a înfipt rădăcinile adânc în solul societății. Din nefericire, proiectul a dat faliment din două motive: incapacitatea președintelui Iohannis de a se înconjura de oameni potriviți și pactizarea acestuia cu politicienii iresponsabili, pentru care educația e a cincea roată la căruță. A preferat yesmenii, lingăii, nulitățile. Cu un plagiator precum Câmpeanu sau cu o extraterestră precum ministresa Ligia Deca, nu se putea ajunge decât în râpa în care am nimerit.
Placiditatea cu nuanțe autiste a dnei Deca e uluitoare. Periodic, se proțăpește, asemeni unui Buster Keaton cu zulufi tip sărmăluță, în fața microfonului și debitează, cu o voce de pe altă planetă, enormități ce par din altă galaxie. Ruptă complet de realitățile învățământului românesc, dna Deca ilustrează perfect portretul activistului vopsit în specialist. Ființă acomodantă, dânsa ar putea conduce cu la fel de multă competență/incompetență și turismul, și afacerile externe, și transporturile, și cultura, pentru că, oricum, România a devenit demult, iar în ultimii ani s-a accentuat, țara lui pseudo.
Faptul că și acum, când oamenii din învățământ au ieșit în stradă, puterea politică recurge la stratageme ale tem porizării uzate și răsuzate, dovedește comportamentul cinic al celor care administrează discreționar România. A fost suficient ca un tablagiu să anunțe că poliția poate paraliza ori când țara, pentru ca mi nistrul de resort, alt in capabil cu probleme mari cât Biblioteca Academiei, să treacă pe la visterie și să re zolve problema în tr-un minut. La rândul lui, premie rul a publicat, în bătaie de joc, o ordonanță de ur gență în care do leanțele protes tatarilor erau tra tate cu incredibil dispreț. Dl Ciucă se înscrie, așa galonat cum este, în lunga serie a politicienilor români pentru care distrugerea țării, prin călcarea în pi cioare a educației, a repre zentat o prioritate.
Am renunțat de mulți ani să mă întreb cum funcționează mintea politicianului român. Din simplu motiv că așa ceva nu există, la minte mă refer. Și, mai ales, cum de o groază de neterminați, analfabeți, borfași dovediți ajung să populeze listele de candidați. Bazinul din care se aleg reprezentanții nației s-a îngustat atât de mult, încât probabil că se apropie momentul când vom face apel direct la spitalele de psihiatrie și la pușcării pentru a ne recruta liderii politici.
Toate aceste malformații ale vieții publice din România au provocat daune ireparabile ideii de normalitate. Au aruncat în aer instituțiile statului, suprapopulate cu indivizi puși în funcție pe motiv de apartenență politică. E cea mai scabroasă formă de prostituție, cea mai abjectă tranzacționare a prezentului și a viitorului țării. Creșterea în sondaje a partidelor de inspirație rusă și supraviețuirea celor născute din nihilismul stângist occidental constituie dovada derutei în care se află cetățeanul român. Cum s-a ajuns aici? Simplu: prin dărâmarea pilonilor de susținere ai societății. Prin decerebrarea sistematică a populației, hoardele lacome au pus cu ușurință stăpânire pe tot ce mișcă în țară.
Partea întunecată a ceea ce se întâmplă e, însă, alta. Chiar dacă, peste noapte, salariile din învățământ vor ajunge la nivelul celor din Occident (unde, nici acolo, nu sunt gigantice), la clasă vor intra aceleași cohorte de profesori demotivați, deprofesionalizați, inculți, limitați și lipsiți de demnitate. Până să se creeze o clasă de educatori care să reprezinte elita societății, vor trece decenii și decenii. Partea proastă e că atunci când vom avea și noi profesori competenți, nu va mai fi nevoie de ei: Inteligența Artificială va fi pus la pământ tot ceea ce n-a fost distrus în deceniile de tembelism postcomunist.
Apărată de scutul NATO, România nu are motive reale de a se teme de nebunia lui Putin. Nici nu e nevoie, de altfel. Prin întregul nostru comportament, prin transformarea bunului plac, al abuzului, al incompetenței, al ticăloșiei în instrumente de conducere a țării, ne-am construit un excepțional arsenal al distrugerii de sine. Liberi și neconstrânși de nimeni, am devenit Auto-Rusia.