Marele Premiu al Juriului la Cannes în 2022, Aproape, al regizorului belgian Likas Dhont, este un film despre prietenie pe portativul atât de variat și nuanțat dintre aproape și departe. Léo (Eden Dambrine) și Rémi (Gustav De Waele), doi adolescenți în vârstă de 13 ani, sunt, cu o sintagmă uzată, „prieteni apropiați“, prelungind însă în tautologie o intensitate aparte. Sophie (Émilie Dequenne), mama lui Rémi, îl tratează pe Léo, mai în glumă, mai în serios, ca pe fiul ei adoptiv. De altfel, familiile sunt prietene și adolescenții dorm în mod firesc la familia lui Léo, așa cum iau, tot atât de firesc, masa în familia lui Rémi. Un cadru o surprinde pe Sophie stând cu capul rezemat de fiul ei, intersectând însă trupul lui Léo, un cadru care nu are nimic întâmplător, ca majoritatea cadrelor dintr-un film în care regizorul lucrează cu imponderabile și infinitezimale sufletești. Prietenii au devenit aproape frați, niște frați de cruce, inseparabili, împărtășindu-și unul altuia emoțiile printr-o chimie inefabilă, totul proiectat pe fundalul de un colorit orgiastic al câmpurilor de flori și pe care le recoltează familia lui Léo. Cei doi trăiesc într-o dimensiune fuzională a sensibilului, dar Rémi are ceva în plus, o sensibilitate artistică, cântă la oboi și, într-un concert în care deține rolul principal, își emoționează până la lacrimi prietenul căruia îi dedică muzica sa. Diferențele între cei doi pot trece neobservate, dar ele există și ies la suprafață pe fundalul acelei sociabilități brutale și gregare pe care școala o oferă într-o cheie psihodramatică a acceptării sau respingerii de către colectiv. Paradisul domestic, al lanurilor de flori, al locurilor de joacă și al unor duioase scenarii belicoase, al camerelor băiețești, se destramă în contact cu această microsocietate nivelatoare a clasei. Iar aici, diferențele dintre cei doi se precizează într-un alt registru. Léo vrea să fie acceptat, să fie integrat în grupul băieților, să fie cu ei, ca ei, Rémi adoptă un rol pasiv, detașat, izolat. Punctul de ruptură îl constituie momentul în care un grup de fete chicotind îl chestionează pe Léo, de față cu prietenul său, care rămâne tăcut, asupra naturii relației lor, văzută de către acestea și toți ceilalți ca relație de cuplu, adică una homoerotică. Léo este vexat, neagă cu vehemență, aduce argumente și în același timp înțelege cumva că această receptare a prieteniei sale cu Rémi este una care determină excluderea lor. Prietenia lor este interpretată eronat, dar și pentru că ea apare altfel, cu un contur afectiv nedisimulat, cu o sensibilitate marcată, cu un fel de tandrețe și inocență. Cei doi par căzuți dintr-o altă lume, picați din lună în mijlocul unor adolescenți banali, alimentați de clișeele vârstei, cu o brutalitate neostentativă, dar constitutivă, instinctiv gregari și circumspecți la orice este distinctiv. Altfel spus, adolescentul comun nu este rău, portretul său e recognoscibil pretutindeni. Cei „diferiți“ sunt cei doi prieteni, iar diferenței i se asociază de obicei un stigmat, altfel spus, un stereotip infamant sau cel puțin descalificant.
Din acest moment al decretării stigmatului survine o răceală, o depărtare treptată, milimetrică la început, apoi accelerându-se în gesturi mici, ezitări, replici lăsate în suspensie, delimitare a spațiului, toate urmărite cu minuțiozitate de regizor. Când Léo este filmat în gros-plan sau din apropiere, luând parte la discuțiile stereotipe ale colegilor despre ce fotbalist e mai tare, Rémi este filmat într-un plan foarte general alături de o fată cu care stă de vorbă. Léo și-a ales grupul băieților și intră în echipa de hochei unde se pot cimenta solidaritățile virile, – regizorul devine de la un punct încolo redundant cu filmarea scenelor de antrenament –, Rémi stă într-o altă bancă, intră în vorbă cu fetele sau pur și simplu rămâne izolat, departe, tot mai îndepărtat. Léo reclamă deja ceva din virilitatea bărbatului care urmează să devină, muncește cot la cot cu familia sa la recoltarea florilor, încearcă să-și găsească locul în echipa de fotbal, se alătură treptat grupului rectificându-și stângăciile, participând la discuții pe teme care evident nu-l preocupă etc., pe când Rémi devine fundal, spectator nedorit la antrenamentul lui Léo, o prezență periferică. Instinctiv, Léo a înțeles că pentru a intra în grup trebuie să șteargă impresia de slăbiciune, de efeminare pe care a lăsat-o, altfel spus, că trebuie să scape de prietenul său. În logica unui darwinism social, cel mai puternic dintre „frați“ îl aruncă din cuib pe cel mai slab. Respingerea acumulează în fundal o tensiune care izbucnește: Rémi se aruncă asupra prietenului său într-o luptă în care se amestecă revolta, disperarea, frustrarea și neputința, încăierare pe care profesorii o blochează. În excursia cu clasa, Rémi nu mai apare și la întoarcere, Léo împreună cu colegii lui află de sinuciderea acestuia. Evenimentul neașteptat declanșează un proces de culpabilitate, întrucât Léo se știe vinovat și este totodată singurul care cunoaște motivul sinuciderii prietenului său. Într-o ședință de terapie în grup, fiecare elev îl caracterizează pe Rémi configurând un portret amabil din generalități și clișee, pentru că nimeni nu-l cunoaște cu adevărat. Și când Léo se revoltă, o face pentru că prietenul său apare diminuat, redus pios la numitorul comun al unui băiat oarecare, integrat postum prin dizolvare în amorful unui portret robot.
Și aici există un chip diferit pe care cei doi adolescenți îl dau prieteniei: pentru Léo ea este o etapă a devenirii sale, pentru Rémi este o relație de dragoste și are intensitatea, focalizarea și devoțiunea ei. Prietenia autentică, ca și dragostea, creează o intimitate profundă, o împărtășire, un limbaj personalizat al afectelor, un tip de comunicare care se dispensează de cuvinte, cu propria scenografie, dar și cu un teritoriu particular. Prietenia suferă în momentul în care teritoriul se schimbă și devine cel al școlii ca expresie concentrată a societății și este înlocuită, nu cu o altă prietenie, ci cu o solidaritate a microsocietății grupului generațional, o solidaritate care fără a avea ceva profund produce un sentiment reconfortant de adaptare-acceptare-nivelare. Prietenia, ca și dragostea, nu acceptă jumătăți de măsură, nici înlocuitori, este lecția pe care Léo o învață într-un mod atât de dureros. Și, în plus, ca tot ce este pur, prietenia, ca și dragostea, se confruntă cu un impuls al maculării sau cu propria fragilitate.
A doua jumătate a filmului urmărește felul în care adolescentul gestionează această vinovăție, până în momentul cathartic al mărturisirii Sophiei. Lukas Dhont a mizat totul pe imagine, cu instituirea unui raport complex între priviri și tăceri. Replicile sunt economic distribuite, și, dacă faci abstracție de imagine, abia dacă ai aduna o frază mai amplă și puțin dialog. Numeroasele gros-planuri surprind stări sufletești, o dinamică afectivă care impregnează scene banale, le vascularizează, le saturează. Privirea mamei lui Rémi se roagă pur și simplu pentru o explicație, ceea ce cuvintele abia spun, așa cum privirea lui Léo se agață de cea a Sophiei, în speranța recuperării unui mesaj, a unei înțelegeri. Puterea de sugestie a unei priviri este ceea ce umple un cadru. Uneori, privirea devine insuportabilă, alteori, ochii înoată în lacrimi. Această expresivitate a privirii încărcate cu o suferință aproape viscerală marchează această parte a filmului. Cadrele, de o frumusețe aproape picturală, veritabilă caligrafie a imaginii, contrastează cu emoția cu care se încarcă. Likas Dhont a reușit să redea ceva, din caracterul diafan al inefabilului și nu a greșit asociindu-l cu privirea și tăcerea acolo unde muzica a tăcut.