Andrea Bajani în dialog cu Cristian Pătrășconiu

ANDREA BAJANI s-a născut la Roma în 1975. Semnează articole în cotidianele „La Stampa”, „l’Unità”, „Il Sole 24 Ore”, precum şi în revista „Lo straniero”. De asemenea, colaborează cu Rai Radio 2. În 2002 debutează cu romanul Morto un papa, iar în anul următor îl publică pe cel de-al doilea, Qui non ci sono perdenti. Devine cunoscut însă în 2005 cu cel de-al treilea roman, Cordiali saluti, în care descrie condiţiile precare în care îşi desfăşoară activitatea muncitorii italieni. Pe acelaşi subiect, în 2006, scrie un reportaj, Mi spezzo ma non m’impiego, publicat de Editura Einaudi. Urmează romanul De vei lua aminte la greșeli (Se consideri le colpe, 2007; Humanitas, 2009), câștigător al premiilor Super Mondello, Brancati Prize, Recanati Prize și Lo Straniero. În 2009 publică romanul Domani niente scuola, urmat, în 2010, de Ogni promessa, cu care câștigă în 2011 Premiul Bagutta. Romanul La vita non è in ordine alfabetico (Einaudi, 2014) primește Premiul Settembrini. În 2017 publică primul volum de poeme, Promemoria, urmat, în 2021, de Dimora naturale, finalist al premiilor Viareggio și Franco Fortini. Cel mai recent roman al său, Cartea caselor (Il libro delle case, 2021; Humanitas Fiction, 2022), în curs de publicare în 20 de țări, este finalist la premiile Strega și Campiello. În 2021, romanul a fost nominalizat de „Corriere della Sera” în top 10 cele mai bune cărţi ale anului. În 2022 publică cel de-al treilea volum de poezie – L’amore viene prima. În prezent, Andrea Bajani este scriitor în rezidenţă la Rice University – Houston, Texas. (www.humanitas.ro)

Șaptezeci și opt de secvențe de recuperare a trecutului compun Cartea caselor. Memoria însă funcționează discontinuu și intermitent, completând permanent cu flashbackuri tabloul, construind și reconstruind din mers povestea vieții protagonistului prin intermediul caselor în care acesta a crescut și a locuit în momentele cele mai semnificative ale vieții sale. Aparent povestiri cvasi-independente care se constituie într-un puzzle existențial, un adevărat Bildungsroman al cărui erou migrează prin locuințe, stări și medii diferite pe parcursul unui timp cuprinzând ultimul sfert de secol din mileniul trecut și primul sfert al veacului al XXI-lea“, notează editorii români (Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei) despre faimoasa carte (Cartea caselor) a unuia dintre cei mai cunoscuți și mai apreciați scriitori italieni ai momentului, Andrea Bajani. În cele ce urmează: un interviu în exclusivitate pentru România literară cu autorul cărții.

Chiar o „carte a caselor“?

Andrea Bajani: E o bună întrebare. Da, desigur, într-un fel putem spune că orice carte este într-adevăr o casă și aș zice că „fiecare carte este o casă care are un dublu înțeles“. Pentru mine, ca scriitor, de fiecare dată când încep să scriu un roman e ca și cum încerc să devin casa propriului viitor. Este un spațiu în care voi locui pentru o vreme, pentru un an, doi sau șase. Aceea este casa în care îmi voi petrece mult timp, și va fi plină de viață, plină de trecut și de viitor, va fi un fel de habitat, un habitat desăvârșit. În același timp, putem spune că și pentru cititori o carte este o casă. Este un loc unde bați la o ușă, pe care este numele unui autor, pe copertă – adică pe ușa principală a casei – este o imagine frumoasă, și imediat ce începi să citești ești deja în casă, de asemenea, ești oaspete în casa altcuiva, dar în același timp, ca în orice casă, ești deopotrivă musafir și gazdă, adică ești străin, însă încerci să te simți ca acasă în locul în care te afli. Astfel, literatura este o manieră de a construi case prin intermediul cărților, dar este și o manieră de a construi case în sensul construirii unei societăți noi, al unei idei noi de umanitate, o arhitectură nouă. Scriitorul construiește o casă fără să o știe măcar, e ca și cum ai fi un arhitect care nu are nicio idee anterioară despre ce înseamnă să ridici o casă. Suntem arhitecții unei arhitecturi pe care ne-o închipuim, iar la final va fi o construcție frumoasă sau îngrozitoare, făcută din cuvinte.

Ar putea cărțile, romanele să fie construcții mai rezistente decât casele obișnuite? Și dacă da, în ce fel?

Cu siguranță. Casa pe care o construiești într-o carte este o casă care va dura pentru totdeauna și este cu siguranță o casă pe care o clădești pentru tine și nu este una pe care altcineva a construit-o pentru tine, chiar dacă această casă este o carte a altcuiva, a unui autor, tu ești cel care te pui pe tine însuți în carte. Casele nu înseamnă nimic fără oameni, fără viața intimă, fără visuri, fără viitor, fără compasiune, fără temeri. O casă construită din cuvinte este cu siguranță completă, pentru că include sufletul.

Cum se naște o astfel de carte, cartea dumneavoastră, nu o carte obișnuită – ci o Carte a caselor? Ce ați văzut sau ce ați simțit așa încât să vă determine să scrieți o asemenea carte?

Punctul de pornire a fost unul cât se poate de concret. Am vrut să văd casa în care m-am născut, la Roma, unde am și copilărit. Și chiar am făcut asta, am bătut la ușă și am intrat și era un cuplu în vârstă și mă simțeam foarte stânjenit să intru. Chipurile lor mi-au părut foarte intruzive în viața mea, în copilăria mea, de parcă ar fi scormonit în ea. Atunci mi-am dat seama că era un mijloc, ceea ce mi-am dorit atunci când am bătut la ușă a fost să încerc să fac ceva imposibil. Am vrut să mă întâlnesc pe mine, cel de la trei ani. În viața reală, așa ceva este cu totul imposibil; mi-ar fi plăcut să văd un băiețel cum fuge spre mine, dar el nu era, căci nu era posibil să fie. Și dintr-odată mi-am dat seama că voiam să-i întâlnesc pe toți „eu“ care am fost, toate ipostazele mele. M-am întrebat unde locuiesc toți acești „eu“, toate ipostazele mele și m-am gândit că, probabil, trăiesc în toate casele în care am trăit. Literatura poate să facă asta, poate să facă posibilă această acțiune, întâlnirea cu toți oamenii care ai fost, la vârste diferite. Iar asta m-a făcut să mă gândesc că ideea de identitate, cei care credem că suntem – încercăm mereu să facem un fel de rezumat liniar al oamenilor care suntem, spunem am fost asta și adunăm toate evenimentele, pentru a face un rezumat al vieții noastre. Dar nu este adevărat, pentru că astfel nu suntem altceva decât oameni diferiți, care continuă să trăiască în case diferite și astfel a spune „eu“ sau a scrie despre tine însuți sau încercarea de a-ți vizualiza viața este doar a accepta că suntem oameni diferiți și că identitatea noastră nu este decât un puzzle de oameni diferiți, care nu sunt coerenți între ei, asemănători, probabil, dar nu atât de mult, iar cel pe care îl numim „eu“ în această clipă este doar puzzle-ul celorlalți și nu neapărat mai asemănător unuia sau altuia.

Prin urmare – un fel de casă a caselor.

Da. Un bloc.

Pe de altă parte, se poate spune că această carte s-a născut într-o clipă, dintr-o străfulgerare, ca o poezie. Ați spus mai sus cum a început acest roman, sunând la soneria unei case, a casei copilăriei dumneavoastră – începutul este, nu-i așa?, precum o poezie….

Da. Ca o poezie. Însă poezia nu a fost să sun la sonerie, pentru mine poezia a fost diferența dintre cum începe de obicei un roman și cum o face o poezie, iar eu sunt mai fericit ca poet decât în postura de romancier, pentru că atunci când poezia îți bate la ușă ea este deja scrisă, adică cea mai mare parte a ei este desăvârșită, viziunea pe care o ai într-o străfulgerare, desigur apoi pot trece luni de lucru la ea, dar atunci când vine e însoțită de sunet, de frazare, de cuvinte și apoi e gata, nu rămâne nimic pentru care să tânjești, în vreme ce cu un roman poate să moară în fiecare minut până când este gata, un roman este o încercare de a construi o casă care se poate prăbuși clipă de clipă, până când se închide, ajunge la sfârșit. Acest roman anume, Cartea caselor, l-am putut vedea într-o clipă, adică mi-a venit ca o poezie, aveam sunetul, aveam ritmul, am văzut structura – deci aveam limbajul și structura, cu alte cuvinte lucrurile de care ai nevoie pentru a construi un roman. Apoi asta a fost, după care șapte ani ca să-l scriu. Să descopăr ceva ce nu mai puteam rata, despre asta a fost vorba.

Ce sunteți de fapt: un scriitor de proză, dublat de un poet, sau un poet dublat de un scriitor de proză?

Nu sunt sigur, pentru că cel care vorbește cu tine este romancierul. Cred că pot spune măcar atât: că sunt un compus de scriitori, din cel puțin doi sau trei scriitori, pentru că mai este și scriitorul de reportaje, deci reporterul. Cred că suntem un fel de comunitate, încercăm să ne ajutăm unul pe altul. Și cititorii mei consideră că romancierul din mine este un poet și ca poet sunt romancier. Atunci când scriu un roman sunt influențat de poetul, de prietenul poet din mine care poartă același nume – el spune: Sunetul, te rog, sunetul; aici am nevoie de sunet, de imagine.

Muzica, muzica; sunetul, sound-ul…

Muzica, te rog. Muzică, muzică, muzică. Când scriu poezie, prietenul romancier spune: scrie, te rog, lucruri concrete, povești, povești, povești. Cred că suntem cel puțin o orchestră de doi oameni.

Cum poate întări poezia proza unui scriitor? Cum poate poezia să facă proza mai rezistentă, mai solidă, mai puternică?

Cred că în primul rând, așa cum spuneam, prin muzică. Muzicalitatea scrisului este ceva ce vine din poezie. Dar cred că lucrul mai complicat este necesitatea scrisului: cuvântul scris în poezie și în proză este complet diferit. Când scriu poezie, nu sunt întru totul sigur de unde anume vin aceste cuvinte. Și cred că sunt cumva scrise-n piatră, scrijelite în rocă și nu știu de unde vin, dar cu siguranță sunt ceva pe care, atunci când se cristalizează într-o poezie, eu nu le mai pot atinge. Îmi e imposibil, atunci când scot la lumină o poezie, asemenea unei sculpturi dintr-o bucată de piatră să mai pot mișca cuvinte, nu mai pot să spun: în regulă, trebuie să găsesc un sinonim. Un poem – indiferent dacă lucrezi sau nu cu rime, cu ritmuri nu mai poate fi schimbat. În proză, pe de altă parte, poți schimba oricând cuvinte – în proză, cuvintele sunt mai umane mai…

Fluide…

Da, fluide, dar ele au o funcțiune, ele trebuie să aducă apă – nu știu cum se numește, în întrecerile de ciclism sunt cei care le aduc cicliștilor apă, cei care le aduc hrană competitorilor. Cuvintele în proză trebuie să îndeplinească un rol, ceva concret: trebuie să construiești un pod între un lucru și altul. Altfel e ceva prea banal. Dar eu, fiind poet, sunt condamnat să lucrez în proză într-un fel în care să le dau frazelor din proză caracterul de necesitate al celor din poezie. Pentru mine este foarte greu. Scopul meu este să ajung la un roman – iar Cartea caselor este exact asta – în care să-mi fie cu neputință să mai schimb vreun cuvânt. Din această cauză mi-a luat atât de mult să-l scriu.

Revenind la Cartea caselor, identitatea noastră include oare în mod necesar suma caselor în care am locuit? Zic bine? E o exagerare să formulez așa?

Nu cred că e o exagerare. Pe de altă parte, cred că răspunsul este unul dual: și da, și nu. Când plecăm, când abandonăm o casă, când ne mutăm în altă casă, îl abandonăm și pe cel care eram atunci când trăiam în acea casă. Într-o casă nouă suntem o persoană diferită, nu neapărat suma celor care am fost în casele anterioare. De aceea este atât de eliberator pentru oricine, pentru mulți atât de interesant și tentant să schimbe locul unde trăiesc, pentru că își închipuie că pot fi oameni noi. Nu cred că este o sumă, cred că aducem cu noi, ca întotdeauna, când părăsim o casă aducem cu noi ceva din ea, aducem ceva din oamenii care am fost în noua identitate, dar este cu certitudine ceva mai puțin decât suma oamenilor care am fost în casele anterioare.

Dar este cu adevărat o casă imaginea omului care o locuiește?

Depinde. Cu siguranță este imaginea unei părți foarte importante din acea persoană. Uneori este o potrivire deplină, adică sunt identici – poți merge într-o vizită și când pleci să spui că acea casă era exact așa cum ți-o imaginaseși, de pildă, un om haotic, cu o casă haotică. Uneori este exact opusul, uneori descoperi aspecte ale sufletului celuilalt numai pentru că te duci și-i vizitezi în casa lor. Ar putea fi o persoană caldă, care te invită la cină, iar casa este cu desăvârșire rece, iar asta te face să vezi un aspect al personalității gazdei tale la care nu te-ai fi gândit. Ele reflectă și oglindesc o parte importantă din noi înșine, cu siguranță nu întregul.

Ce ne spun casele din Cartea caselor? Cum ne vorbesc?

Nu știu cum le vorbesc cititorilor. Pentru că cititorii pot spune că… Pot spune orice, la urma urmei – au această libertate. Pe de altă parte, în sensul demersului meu, casele sunt cele care știu totul, casele noastre știu adevărul despre noi, felul în care suntem într-o casă fără spectatori este adevărul nostru, doar pereții sunt acolo. De aceea, doar într-un fel casele spun povestea, nu eu.

În romanul dumneavoastră, care este casa supremă? Poate carapacea broaștei țestoase?

Nu știu. Nu cred că este o casă esențială, nu am o casă supremă. Sau: este casa cuvintelor, locul unde Io se duce să scrie – cred că este singura care va dăinui pentru totdeauna. Cum spuneam la început, este cea mai durabilă, este singura casă permanentă pe care o avem, și, de aceea, casa cuvintelor este cu siguranță casa esențială, este locul de unde vii și la care te poți întoarce mereu – scrisul este singurul loc pentru care nu ai nevoie de pereți și ai totul cu tine: lumea și pe tine însuți.

Casele noastre vorbesc despre limitele noastre și despre ordine, sau sunt și (un fel de) invitații de a ne depăși limitele?

Este o întrebare interesantă, pentru că ele sunt, indiscutabil, limite. Casele pun, la prima vedere, limite. Limite, ordine. E important și util, pentru că atunci când suntem copii, nu ne putem defini în lipsa limitelor. Am fi pierduți fără limite. Dar în același timp, casele sunt magneți, atrag, pentru că sunt opțiuni de viață, opțiuni de vieți diferite. Dacă există o terasă, terasa te va invita să ieși să privești cerul, dacă este o scară, o vei coborî. Casele, cu personalitățile lor, ne vor modifica propria personalitate. Ne aflăm într-un dialog profund cu ele. Aș spune că ne invită să fim persoana care suntem, chiar fără să știm, fără să fim conștienți de cine suntem. Pentru că poate nu am știut că vrem să ieșim să vedem cerul, dar cum este o terasă, am ieșit –, persoana aceasta suntem noi înșine în dialog cu locul.

Cum ați decis să folosiți casa ca simbol – dacă ar fi să răspundeți analitic, cum anume v-ați decis să folosiți casa – ca motiv, ca obsesie (bună) romanescă?

Nu este ceva ce am decis, de vreme ce…

Casa v-a ales pe dumneavoastră?

De vreme ce m-am dus să văd casa în care m-am născut… s-a întâmplat, am început să descriu prima casă, apoi am început să caut alte case. Dar ceva ce este în mine de foarte multă vreme, o obsesie pe care o am de mulți ani, și de asta am schimbat atât de multe case de-a lungul vieții.

Care dintre casele dumneavoastră imaginare sunt mai puternice decât cele pe care le putem vedea, atinge etc.?

Casa cuvintelor, așa cum spuneam. Și, aș spune, cea mai solidă, nu știu dacă și cea esențială, pentru că esențială este casa cuvintelor, dar cea mai solidă este, probabil, casa prieteniei. Prietenia, cred, este dintotdeauna cea mai solidă casă. Nimic nu se compară cu casa prieteniei care îți oferă un acoperiș, o supă caldă și un pat.

Dar casa memoriei? Cât de fragilă sau de puternică este? Este casa memoriei ceea ce Václav Havel numea, cu zeci de ani în urmă, o formă, o formulă a puterii fără de putere?

Casa memoriei este o casă complicată este… un fel de moment primordial. Este liniștitoare și tulburătoare, în același timp. Este o casă invizibilă – uneori apare, alteori nu. Nu este un loc în care mi-ar plăcea să locuiesc. Sunt melancolic, dar nu sunt nostalgic. Prefer mereu casa în care locuiesc în acea clipă. Prefer prezentul. Casa de astăzi.

Cine este Io, marele personaj al dumneavoastră din Cartea caselor? Este un fel de spirit al caselor, nu-i așa?

Da. Este un fel interesant de a vedea lucrurile. Este spiritul unei case, dar fiecare casă își are propriul spirit. Am putea spune chiar asta – și aveți perfectă dreptate, altfel nu știm nimic despre acest Io. Este un mister. De aceea este ca un personaj de roman polițist. Pentru că e dificil să știi cine este acest personaj.

Este în mod obligatoriu casa unei mari iubiri o casă mare, uriașă?

Nu, nu. Casa iubirii, mereu foarte mică, este o verighetă. Nu ocupă atât de mult spațiu și este cea mai confortabilă și deplasabilă casă pe care o ai. De asta iubirea este atât de puternică, pentru că poți oricând să găsești în tine o mică ușă unde să te refugiezi și să te bucuri pentru câteva minute și apoi, când ieși, te simți mai puternic.

Care este cea mai importantă casă în care ați trăit?

Casa cuvintelor – la Torino. E o cameră într-o casă unde se află sediul unei companii, e un apartament. E, într-un fel, ambasada mea. E ambasada cuvintelor mele, a sinelui meu. Acesta cred că este cel mai important loc, cea mai importantă casă, deși este vorba de o singură cameră, dar puteam să mă duc acolo, să stau, uneori ieșeam și beam un ceai cu un prieten, apoi mă întorceam la ambasada mea.

Care este cea mai puternică și frumoasă dintre toate casele pe care le cunoașteți – de oriunde și din orice vreme? Chiar și simbolic: poate Dumnezeu, poate Biblia?

Sinele. Sinele. Dacă ajungi să descoperi ușa, sinele este adăpostul atomic. Dar trebuie să găsești ușa. Nu e ușor. De aceea scriem. Pentru a găsi acea ușă. De la acea ușă poți vedea… da, fie și numai ușa, nu cheia. Uneori crezi că ai găsit intrarea, dar nu este cea bună. De acolo poți privi cerul, te poți gândi la Dumnezeu, poți iubi. Dar dacă nu poți intra, dacă nu ajungi în acea casă, atunci nicio casă nu-ți va fi confortabilă. Absolut niciuna. Dar cu acea casă, ai șansa să ajungi într-un alt loc.